Ce-am văzut la protestele din Ferguson

Când artistul Damon Davis s-a alăturat protestelor din Ferguson, Missouri, după ce poliția l-a ucis pe Michael Brown în 2014, a descoperit acolo nu doar furie, ci și un sentiment de dragoste de sine și de comunitate. Documentarul său intitulat „Whose Streets?” spune povestea protestelor din perspectiva activiștilor care și-au asumat rolul de a le ține piept celor care-și folosesc puterea pentru a răspândi teama și ura.

Mi-e frică.

Chiar acum,

pe această scenă,

simt frică.

N-am cunoscut mulți oameni
în viața mea

care să recunoască lejer
când le e frică.

Și cred că asta se întâmplă
deoarece, în adâncul sufletului,

știm cât de ușor se răspândește.

Vedeți, frica e ca o boală.

Când se împrăștie, o face ca un incendiu.

Dar ce se întâmplă atunci când,

chiar și în fața fricii,

faci ce ai de făcut?

Se numește curaj.

Și, la fel ca teama,

și curajul e contagios.

Sunt din East St. Louis, Illinois.

E un oraș mic

dincolo de râul Mississippi,
din St. Louis, Missouri.

Am locuit toată viața
în St. Louis sau în apropiere.

Când Michael Brown, Jr.,

un adolescent obișnuit,

a fost împușcat de poliție în 2014,
în Ferguson, Missouri,

o altă suburbie, dar la nord de St. Louis,

îmi amintesc că m-am gândit:

„Nu e primul

și nu va fi ultimul copil
ucis de forțele legii.”

Dar vedeți, moartea lui a fost altfel.

Când a fost omorât Mike,

cei de la conducere au încercat
să folosească teama ca pe o armă.

Răspunsul poliției în fața unei comunități
în doliu a fost să folosească forța

pentru a impune frica:

frica de poliția militarizată,

de închisoare,

de amenzi.

Presa a încercat chiar să ne facă
să ne temem unii de alții

prin modul cum au relatat povestea.

Și toate astea au funcționat în trecut.

Dar, după cum am spus,
de data asta a fost altfel.

Moartea lui Michael Brown
și tratamentul ulterior al comunității

au dus la o serie de proteste în Ferguson,
St. Louis și în apropiere.

Când am ieșit și eu la aceste proteste,
în ziua a patra sau a cincea,

n-a fost din curaj;

a fost din vinovăție.

Știți, eu sunt negru.

Nu știu dacă ați observat.

(Râsete)

Dar nu puteam să stau în St. Louis,
la câteva minute de Ferguson,

și să nu mă duc să văd.

Așa că am plecat
să văd despre ce era vorba.

Când am ajuns acolo,

am văzut ceva surprinzător.

Am văzut furie; era multă din aceasta.

Dar am văzut și mai multă dragoste.

Oameni care se iubeau pe sine înșiși.

Care își iubeau comunitatea.

Și a fost extraordinar,

până a apărut poliția.

Apoi, o nouă emoție a apărut
în conversație:

teama.

N-am de gând să mint;

când am văzut
toate acele vehicule blindate,

toate echipamentele,

armele

și toată poliția,

m-am speriat cumplit,

cel puțin eu.

Iar când am privit în jur,

am văzut că mulți oameni
simțeau la fel.

Dar am văzut și oameni
cu un alt sentiment.

E vorba de curaj.

Oamenii aceia au strigat,

au urlat

și au refuzat să plece
din calea poliției.

Trecuseră de acel nivel.

Și am simțit cum ceva
din mine s-a schimbat,

așa că am strigat și eu, am urlat

și am observat că toată lumea
din jur făcea același lucru.

A fost un sentiment unic.

Așadar, am hotărât
că voiam să fac mai mult.

M-am dus acasă și m-am gândit:
sunt artist. Fac tot felul de tâmpenii.

Așa că am început să fac
lucruri specifice protestelor,

lucruri care puteau fi arme
într-un război spiritual,

care aveau să le ofere oamenilor o voce

și să-i întărească
pentru drumul dinaintea lor.

Am făcut un proiect în care am fotografiat
mâinile protestatarilor

și le-am lipit pe clădirile

și pe magazinele baricadate din apropiere.

Scopul meu era să sporesc gradul
de conștientizare și să ridic moralul.

Și cred că, măcar pentru un minut,

am reușit.

Apoi m-am gândit că vreau să fac cunoscute
poveștile acestor oameni

plini de curaj pe care-i vedeam în jur.

Așa că, împreună cu prietenul

și partenerul meu,
regizorul Sabaah Folayan,

am făcut exact asta printr-un documentar,

intitulat „Whose Streets?”

Am devenit un intermediar

pentru acest curaj
care mi-a fost dăruit.

Și cred că asta e o parte
din misiunea noastră, ca artiști.

Cred că ar trebui să fim reprezentanții
curajului prin ceea ce facem.

Și cred că noi suntem zidul
dintre oamenii obișnuiți

și cei care-și folosesc puterea
pentru a răspândi teama și ura,

mai ales în vremuri ca acestea.

Așadar, vă voi întreba pe voi,

oameni cu influență,

lideri de opinie:

Ce veți face voi

cu darurile pe care le-ați primit

pentru a ne scăpa de teama
care ne încătușează în fiecare zi?

Pentru că, iată, eu mă tem în fiecare zi.

Nu-mi amintesc o vreme
în care să nu-mi fi fost frică.

Dar odată ce mi-am dat seama
că frica nu era acolo ca să mă oprească,

ci ca să mă apere,

și odată ce mi-am dat seama
cum s-o folosesc,

mi-am găsit puterea.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)