Jake Wood: O misiune pentru veterani

După luni sau ani de serviciu militar departe de casă, 92% din veteranii americani spun că vor să continue în acest domeniu. Între timp, unul după altul, dezastrele naturale cauzează distrugeri pe glob. Ce au aceste două lucruri în comun? Co-fondatorul echipei Rubicon, Jake Wood, ţine un discurs emoţionant despre felul în care veteranii pot contribui efectiv la efortul de reconstrucţie, iar pe parcurs, ei simt din nou că au un scop în activitatea lor, se apropie de comunitatea lor şi îşi recâştigă demnitatea.

Acum doi ani, după ce servisem patru ani

în Marina Statelor Unite

și fusesem trimis în Irak și în Afganistan,

mă aflam în Port-au-Prince

coordonând o echipă de veterani și personal medical

în cartiere dintre cele mai grav afectate ale orașului,

la trei zile după cutremur.

Mergeam în acele locuri în care nimeni altcineva n-ar fi mers,

nimeni altcineva n-ar fi putut merge.

După trei săptămâni am realizat ceva. Militarii în rezervă

sunt foarte pricepuți în intervențiile în dezastre naturale.

Întrorcându-ne acasă, eu și partenerul meu,

ne-am gândit: „Există două probleme.

Prima, intervențiile necorespunzătoare în calamități:

întârziate, învechite, nu utilizează cea mai nouă tehnologie.

Nu sunt folosiţi cei mai potriviți oameni.”

A doua problemă de care am devenit conștienți

a fost reintegrarea deficitară în societate a veteranilor de război.

Asta-i o temă de actualitate, aflată pe prima pagină a ziarelor.

Veteranii care se întorc acum acasă, din Irak și Afganistan,

fac eforturi să se readapteze la viața de civil.

Am stat și am considerat aceste două probleme

și într-un final am realizat ceva.

Astea nu sunt probleme, sunt de fapt soluții. Ce vreau să spun cu asta?

Putem privi intervențiile în dezastre ca oportunități

de muncă pentru soldații lăsați la vatră.

Sondaje recente arată că 92% dintre veterani

doresc să-și continue serviciul când dau jos uniforma.

Putem folosi veteranii să îmbunătățim intervențiile în dezastre.

La prima vedere, pare logic. În 2010,

am intervenit în tsunami-ul din Chile,

în inundațiile din Pakistan, am trimis echipe de instructori la granița Thailanda-Burma.

Dar anul acesta unul dintre membrii inițiali

ne-a determinat să schimbăm obiectivul organizației noastre.

Acesta e Clay Hunt. Clay a fost în Marina Militară cu mine,

am luptat împreună în Irak și Afganistan.

Clay a fost cu noi in Port-au-Prince și în Chile.

Anul acesta, în martie, Clay s-a sinucis.

A fost o tragedie, dar ne-a forțat

să reconsiderăm ceea ce făceam.

Clay nu s-a sinucis din cauza celor întâmplate

în Irak sau Afganistan. Clay s-a sinucis din cauza

a ceea ce a pierdut când s-a întors acasă.

Și-a pierdut scopul. Și-a pierdut camarazii.

Poate cel mai tragic, și-a pierdut respectul de sine.

Pe măsură ce am evaluat situația și s-au mai liniștit apele

în această tragedie, am realizat că, luând în calcul cele două probleme

și scopurile inițiale ale organizației noastre,

noi foloseam serviciile veteranilor ca ajutor în caz de dezastre.

Avuseserăm multe succese,

și simțeam că schimbăm paradigma intervențiilor în dezastre.

Dar după Clay ne-am redirecționat atenția,

iar acum, pe măsură ce mergem înainte, ne considerăm

o organizație a veteranilor, care se folosește de intervențiile în dezastre.

Credem că putem da înapoi veteranilor

scopul, comunitatea, respectul de sine.

Tornadele din Tuscaloosa și Joplin, apoi uraganul Irene,

ne-au dat ocazia de a studia situaţia.

Imaginați-vă pentru o clipă un băiat de 18 ani,

care termină liceul in Kansas City, Missouri.

Se înrolează în armată, armata îi dă o armă

și îl trimite în Irak.

În fiecare zi pleacă din garnizoană cu o misiune.

Misiunea e să apere libertatea familiei pe care a lăsat-o acasă,

să protejeze viața camarazilor săi,

și să asigure pacea în satul în care se află.

Are un scop. Dar când se întoarce acasă în Kansas City, Missouri,

poate merge la facultate, poate are un job,

dar nu mai are sentimentul acelui scop.

Dacă îi pui în mână o drujbă și îl trimiți în Joplin, Missouri, după o tornadă,

își regăsește scopul.

Din nou, același băiat de 18 ani termină liceul

în Kansas City, Missouri. Se înrolează în armată,

armata îi dă o armă, îl trimite în Irak.

În fiecare zi privește în aceeași ochi în jurul său.

Pleacă din garnizoană, știind că oamenii aceia îi acoperă spatele.

Au dormit pe același nisip, au locuit împreună,

au mâncat împreună, au sângerat împreună.

Merge acasă în Kansas City, Missouri.

Părăsește armata, își dă jos uniforma.

Nu mai are acel sentiment de comunitate.

Dar dacă trimiţi 25 de veterani în Joplin, Missouri,

ei își recapătă simțul comunității.

Din nou, aveți același băiat de 18 ani

care termină liceul în Kansas City, Missouri.

Se înrolează în armată, armata îi dă o armă,

îl trimite în Irak.

Îi agață o medalie de piept, merge acasă la o paradă cu confetti --

Își dă jos uniforma, nu mai e sergentul Jones în comunitatea sa.

Acum e Dave din Kansas City.

Nu mai are aceeași valoare în ochii proprii.

Dar dacă-l trimiți în Joplin după o tornadă

și din nou cineva vine la el,

strângându-i mâna și mulțumindu-i pentru serviciile sale,

își recapătă respectul de sine.

Cred că e foarte important.

Cineva trebuie să facă acest pas,

iar această generație de veterani are posibilitatea

să facă asta dacă i se oferă această șansă.

Mulțumesc mult. (Aplauze)