John McWhorter: Msjl txt ucid limbajul. Glumesc!!!

SMS-urile înseamnă moartea capacității de a scrie corect? John McWorther postulează că SMS-urile sunt mult mai mult decât credeam -- lingvistic, cultural -- și sunt numai vești bune.

Auzim mereu că SMS-urile sunt un dezastru.

Că mesajele text înseamnă
declinul și decăderea

științei de carte, sau cel puțin
a capacităților de scriere,

printre tinerii din Statele Unite

și din întreaga lume.

Realitatea e că nu-i deloc adevărat.

E simplu să crezi că e adevărat,

dar pentru a privi dintr-un alt unghi,

pentru a vedea că mesajele text
creează ceva miraculos,

nu doar energetic, ci de-a dreptul miraculos,

un fel de complexitate neașteptată

la nașterea căreia asistăm chiar acum,

trebuie să lărgim puțin perspectiva

și să înțelegem ce e de fapt limbajul.

Ceea ce vom vedea

e că mesajele text nu sunt deloc un fel de a scrie.

Ce vreau să spun?

Practic, dacă ne gândim,

limbajul există poate de 150.000 de ani,

sau măcar de 80.000 de ani,

iar felul în care s-a format
a fost vorbirea. Oamenii vorbeau.

Probabil că suntem construiți genetic pentru asta.

Așa folosim cel mai mult limbajul.

Scrierea a venit mult mai târziu

și, cum am văzut în discursul precedent,

există o dispută legată de când exact a apărut,

dar după estimările tradiționale,

dacă specia umană ar fi existat de 24 de ore,

scrierea ar fi apărut pe la 23:07.

Atât de recentă e apariția scrisului.

Deci prima dată e vorbirea,
iar apoi vine scrierea

ca un fel de artificiu.

Nu mă înțelegeți greșit,
scrierea are niște avantaje.

Când scrii, fiindcă e un proces conștient

și pentru că poți privi înapoi,

poți modela limbajul în feluri puțin probabile

dacă doar ai vorbi.

De exemplu, imaginați-vă un paragraf
din lucrarea lui Edward Gibbon,

„Declinul și decăderea Imperiului Roman”:

„Întreaga bătălie a durat
mai mult de douăsprezece ore,

până când retragerea treptată
a persanilor s-a transformat

într-o fugă dezordonată,
al cărei exemplu rușinos

a fost dat de conducătorii principali
și de însuși Surenas.”

E frumos, dar să recunoaștem,
nimeni nu vorbește așa.

Sau, cel puțin, n-ar trebui, dacă e interesat

să se reproducă.

(Râsete)

Nu-i felul în care o ființă umană
vorbește în mod obișnuit.

Vorbirea obișnuită e destul de diferită.

Lingviștii au demonstrat

că atunci când vorbim normal,
în mod nesupravegheat,

avem tendința de a vorbi în pachete de

aproximativ 7-10 cuvinte.

Veți observa asta dacă
aveți ocazia să vă înregistrați

vorbind, pe voi sau un grup de oameni.

Așa este vorbirea.

Vorbirea e mult mai liberă.
E mult mai telegrafică.

Mai puțin chibzuită - foarte diferită de scriere.

Pentru că vedem limbajul scris atât de des,

avem tendința să credem că asta e limbajul,

dar de fapt limbajul e vorbire.
Sunt două lucruri diferite.

Desigur, în cursul istoriei,

e normal un oarecare amestec

între vorbire și scriere.

De exemplu, într-o epocă îndepărtată,

era obișnuit ca atunci când susțineai un discurs

să vorbești ca și cum ai scrie.

Vreau să zic tipul acela de
discurs pe care-l vezi

într-un film vechi, unde cineva
își drege vocea și apoi începe:

„Mhm, doamnelor și domnilor,” iar apoi vorbește

într-un fel care nu are nimic de-a face
cu vorbirea normală.

E formal. Folosește propoziții lungi,
ca cea din Gibbon.

Practic vorbește ca și cum
ar scrie. De exemplu,

zilele astea ne tot gândim la Lincoln

din cauza filmului apărut.

Discursul de la Gettysburg n-a fost
punctul principal al acelui eveniment.

Înaintea lui a vorbit, timp de 2 ore, Edward Everett,

despre un subiect care, sincer,
nu ne-ar captiva astăzi

și abia dacă a făcut-o și atunci.

Scopul era de a-l asculta

vorbind ca și cum ar scrie.

Oamenii obișnuiți au stat
și au ascultat vreme de 2 ore.

Era perfect normal.

Asta făceau oamenii atunci, vorbeau ca în scris.

Ei bine, dacă poți vorbi așa cum scrii,

atunci în mod logic ai putea să vrei

uneori să scrii așa cum vorbești.

Problema era doar că, în sens material,

mecanic, era mai greu în acele vremuri,

pentru că materialele nu erau potrivite.

E aproape imposibil să faci asta de mână,

doar stenografiind, iar atunci comunicarea e limitată.

Pe o mașină de scris era foarte dificil,

chiar și pe cele electrice,

sau pe tastaturile computerelor.
Adevărul e că,

și dacă poți tasta suficient de bine să ții pasul

cu ritmul vorbirii, mai mult sau
mai puțin, tot trebuie să ai

pe cineva care să primească rapid mesajul tău.

Odată ce ai în buzunar ceva
ce poate primi acel mesaj,

atunci ai condițiile ce ne permit

să scriem așa cum vorbim.

Și aici apar SMS-urile.

SMS-ul are o structură foarte neglijentă.

Nu se gândește nimeni să pună litere mari
sau punctuație când trimite un SMS,

dar pe de altă parte, te gândești
la asta când vorbești?

Nu, și atunci de ce ai face-o când trimiți un SMS?

Mesajele text, în ciuda faptului că folosesc

mecanismele a ceea ce numim scriere,

este vorbire cu degetele.
Asta înseamnă SMS-urile.

Acum putem scrie așa cum vorbim.

Și e un lucru foarte interesant, dar totuși

e ușor să credem că reprezintă un fel de declin.

Vedem o structură dezlânată,

o lipsă de interes privind regulile
și lucrurile cu care le-am învățat

pe tablă la școală, așa că ne gândim

că ceva s-a stricat.

E un sentiment normal.

Dar de fapt, ceea ce se întâmplă

e un fel de complexitate neașteptată.

Asta vedem în această vorbire cu degetele.

Și ca s-o înțelegem, ceea ce vrem să vedem

este felul în care se formează structuri,

în acest nou tip de limbaj.

Așa cum e, de exemplu, o convenție din SMS-uri,

cuvântul LOL.

Dacă ne gândim la LOL,

ar însemna „Laughing Out Loud”
(hohote de râs).

Și desigur, teoretic asta înseamnă,

iar dacă te uiți la mesaje mai vechi,
oamenii chiar o foloseau atunci

să menționeze hohote de râs.

Dar dacă trimiți un SMS acum, sau dacă

ești conștient de substratul
mesajelor text de acum,

vei observa că LOL

nu mai înseamnă că cineva râde.

A evoluat în ceva mult mai subtil.

Iată un SMS real, care a fost trimis

de o persoană non-masculină, în jur de 20 de ani,

acum puțin timp.

Susan: „Îmi place fontul pe care-l folosești, btw.”

Julie: „lol mersi gmail merge încet acum”

Dacă vă uitați, nu e ceva amuzat.

Nimeni nu râde. (Râsete)

Și totuși, iată-l, așa că presupui

că a fost vreo greșeală.

Apoi Susan spune: „lol, știu”,

iarăși mai multe hohote decât suntem obișnuiți

când vorbim despre aceste neplăceri.

Așa că Julie spune: „tocmai ți-am trimis un mail.”

Susan: „lol, l-am văzut.”

Oameni foarte haioși, dacă asta înseamnă LOL.

Julie spune: „Și, ce mai faci?”

Susan: „lol, am de scris o lucrare de 10 pagini.”

Nu e amuzată. Să ne gândim puțin.

LOL e folosit foarte specific aici.

Marchează empatia. Marchează înțelegerea.

Noi, lingviștii, le numim particule pragmatice.

Orice limbă vorbită, folosită de oameni reali, le are.

Dacă vorbiți cumva japoneză, gândiți-vă la

cuvântul „ne” pe care-l folosiți
la sfârșitul multor propoziții.

Dacă ascultați cum vorbesc tinerii negri de azi,

gândiți-vă la cum folosesc cuvântul „yo”.

Ar putea fi scrise multe
lucrări științifice despre asta,

și probabil chiar sunt scrise.

O particulă pragmatică, asta a devenit treptat LOL.

E un fel de a folosi limbajul între oameni reali.

Un alt exemplu e „slash” (bară).

Putem folosi slash ca și până acum,

cam așa: „Vom avea

o petrecere-slash-sesiune de networking”.

Cam așa ceva.

Slash e folosit cu totul altfel

în SMS-uri, de către tinerii de acum.

E folosit pentru a schimba scena.

De exemplu, persoana asta, Sally, spune:

„Trebuie să găsesc niște oameni cu care să ies”

iar Jake spune, „Haha” --

s-ar putea scrie o lucrare și despre „Haha”,
dar n-avem timp de asta --

„Haha deci te duci singură? De ce?”

Sally: „La un program de vara de la NYU.”

Jake: „Haha. Slash eu mă uit la
un video cu jucătorii de la Suns

care încearcă să șuteze cu un singur ochi.”

Slash-ul e interesant.

Nu am habar despre ce vorbește Jake după asta,

dar observați că schimbă subiectul.

Pare destul de banal,

dar gândiți-vă cum, într-o situație reală,

dacă avem o conversație și
vrem să schimbăm subiectul,

există feluri elegante de a o face.

Nu sari direct la subiect.

Îți dai cu palma peste coapse
și privești melancolic în depărtare,

sau zici ceva în genul: „Hmm,
asta mă duce cu gândul la --”

deși nu te-a dus de fapt, dar ceea ce --

(Râsete) --

ceea ce vrei de fapt să faci e să schimbi subiectul.

Nu poți face asta în SMS,

așa că se adoptă moduri
de a face asta în scris.

Toate limbajele vorbite au
ceea ce lingviștii numesc

un mod - sau două, trei -
de a marca informația nouă.

Mesajele text au dezvoltat unul din acest slash.

Deci avem o întreagă tranșă de construcții noi

care apar, și totuși e simplu să ne gândim,

ei bine, ceva tot e greșit.

E un fel de lipsă a structurii.

Nu e atât de sofisticat

ca limbajul din Wall Street Journal.

Ei bine, realitatea e că,

priviți această persoană din 1956,

când nu existau SMS-uri,

lumea încă urmărea serialul „I Love Lucy”.

„Mulți nu cunosc alfabetul sau tabla înmulțirii,

nu pot scrie gramatical --”

Am mai auzit așa ceva și înainte,

nu doar în 1956.
1917, profesor din Conneticut.

1917. În perioada în care presupunem

că totul era cumva perfect în materie de scris

pentru că oamenii din
„Downtown Abbey” vorbesc foarte corect

sau ceva în genul ăsta.

Deci: „Din fiecare colegiu al țării se aude un vaiet:

'Tinerii elevi nu știu să scrie, nu știu punctuație.'”

Și tot așa. Puteți merge și mai în urmă.

Președintele de la Harvard. În 1871.

Nu exista electricitate.
Oamenii aveau trei nume.

”Ortografie greșită,

incorectitudine, cât și lipsa
eleganței de exprimare în scris.”

Și vorbește despre
oameni care, în alte privințe,

sunt bine pregătiți pentru studii superioare.

Puteți merge chiar mai în urmă de atât.

1814, un administrator de școli
de mult dispărut e supărat

pentru că de mult timp a „observat cu regret

neglijența compoziției originale” bla bla bla bla bla

Sau puteți merge până la capăt,
în anul 63 d.C. -- (Râsete) --

și găsim un biet om căruia nu-i place

felul în care oamenii vorbesc Latina.

Întâmplător, scria despre
ceea ce a devenit apoi Franceză.

Iată deci, găsim mereu
-- (Râsete) (Aplauze) --

găsim mereu oameni care își fac griji
despre asfel de lucruri,

iar planeta continuă totuși să se învârtă.

Părerea mea despre
mesajele text în zilele noastre

este că vedem un mod total nou de scriere,

dezvoltat de tineri,

pe care-l folosesc pe lângă
abilitățile de scriere obișnuită,

iar asta înseamnă că pot face două lucruri.

Din ce în ce mai multe
dovezi arată că a fi bilingv

este benefic din punct de vedere cognitiv.

Se aplică și pentru cei care
vorbesc două dialecte.

Și este sigur adevărat și pentru
scrierea în două dialecte.

Astfel, SMS-urile sunt dovada că tinerii de azi

fac față unei situații complexe,
nu conștient, desigur,

dar ca o extindere
a repertoriului lor lingvistic.

E foarte simplu.

Dacă cineva din 1973 s-ar uita la

un panou de mesaje dintr-un cămin din anul 1993,

vocabularul ar fi puțin schimbat

față de perioada „Love Story”,

dar ar înțelege ce e pe acel panou.

Luați acea persoană din 1993
-- nu-i așa mult timp în urmă,

din perioada filmului „Bill and Ted's
Excellent Adventure” -- acei oameni.

Luați acei oameni și dați-le să citească

un SMS tipic, scris acum de
un tânăr de 20 de ani.

Probabil n-ar avea idee
ce înseamnă jumătate din text,

pentru că s-a creat un limbaj complet nou

între tinerii care fac ceva atât de banal,

sau așa ni se pare nouă atunci când tastează

pe micile lor dispozitive.

În încheiere, dacă aș putea merge în viitor,

dacă aș putea merge în 2033,

prima întrebare ar fi dacă David Simon

a făcut o urmare la serialul
„The Wire”. Aș vrea să știu.

Și -- chiar aș întreba asta --

și apoi aș vrea să știu ce se mai întâmplă
în serialul „Downtown Abbey”.

Asta ar fi a doua întrebare.

Iar apoi, în al treilea rând,

aș cere să văd un teanc de SMS-uri

scrise de fete de 16 ani,

pentru că aș vrea să știu
în ce direcție s-a dezvoltat

până atunci acest limbaj,

iar în mod ideal le-aș trimite înapoi
către voi și către mine de acum,

să putem examina acest miracol lingvistic

care se întâmplă chiar sub nasul nostru.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Mulțumesc. (Aplauze)