Ziua în care m-am împotrivit singur

Fotograful Boniface Mwangi a vrut să protesteze împotriva corupției din patria sa, Kenya. A făcut un plan: el și prietenii săi urmau să se ridice în timpul unei adunări publice și să ia conducerea țării la întrebări. Dar când a venit momentul... doar el s-a ridicat. Ce s-a întâmplat după aceea, spune el, i-a arătat cine era cu adevărat. Așa cum spune el „Două zile sunt cele mai importante în viețile noastre. Ziua în care ne naștem și ziua în care descoperim de ce.”

Cei de acasă mă consideră agasant,
un agitator, un gâlcevitor,

un rebel, un activist,
vocea oamenilor.

Dar nu am fost mereu așa.

În copilărie aveam o poreclă:
mi se spunea „Softy”,

adică băiatul inofensiv.

Ca orice alt om, evitam problemele.

De mic am fost învățat să tac:
„Nu comenta, fă cum ți se spune”.

La școala de duminică, m-au învățat
să nu mă cert, să nu contrazic,

chiar dacă am dreptate,
să întorc și celălalt obraz.

Asta era impus de regimul
politic de atunci.

(Râsete)

Kenya e o țară în care ești vinovat,
până se dovedeşte că eşti bogat.

(Râsete)

Kenyenii săraci au de 5 ori mai multe
șanse să fie împușcați mortal

de poliția care ar trebui să-i protejeze,
decât infractorii.

Asta din cauza regimului politic.

Aveam un președinte
– Moi – un dictator.

A condus țara cu o mână de fier

și cine îndrăznea să îi pună
la îndoială autoritatea

era arestat, torturat,
închis sau chiar ucis.

Asta a însemnat că oamenii erau învățați
să fie lași deștepți, să nu facă probleme.

Să fii laș nu era o insultă,
ci un compliment.

Ni se spunea că un laș
se întoarce acasă la mama lui.

Asta însemna că dacă stai departe
de probleme, rămâi în viață.

Am pus la îndoială sfatul ăsta.

Acum 8 ani, rezultatele alegerilor
din Kenya au fost violent contestate.

Au fost urmate de acte
de violență îngrozitoare, violuri

și uciderea a peste 1 000 de oameni.

Eu am înregistrat acele evenimente,
ca fotograf. Am făcut mii de poze.

După 2 luni, cei doi politicieni
s-au întâlnit la un ceai,

au semnat un acord de pace
și țara a mers mai departe.

Eu am fost foarte afectat pentru
că am văzut agresiunile cu ochii mei.

Am văzut crimele și evacuarile.

M-am întâlnit cu femeile
violate, am fost afectat,

dar țara nu a vorbit deloc despre asta.

Ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat.
Devenisem lași deștepți.

Am decis să stăm deoparte
și să nu vorbim despre asta.

După 10 luni mi-am dat demisia.
Nu mai suportam.

După demisie am decis
să îmi motivez prietenii

să vorbim despre violenţe,
despre starea națiunii

și 1 iunie 2009 a fost ziua
când trebuia să mergem pe stadion

să atragem atenția președintelui.

E sărbătoare națională,
televizată în toată țara

și eu m-am dus pe stadion,

dar prietenii mei n-au apărut.

M-am trezit singur.

Nu știam ce să fac.

Îmi era frică, dar știam că în acea zi
trebuia să iau o decizie:

să trăiesc ca un laș, ca toți ceilalți
sau să mă opun?

Când președintele s-a ridicat să vorbească
m-am ridicat și eu și am strigat la el,

cerăndu-i să-și amintească
de victimele violenţelor postelectorale

și să pună capăt corupției.

Brusc, din senin, polițiștii
au sărit pe mine ca leii înfometați.

Mi-au acoperit gura
și m-au scos de pe stadion.

M-au bătut zdravăn
și m-au dus la închisoare.

Mi-am petrcut noaptea acolo,
pe podeaua rece de ciment,

și am început să mă gândesc
de ce mă simțeam așa.

Prietenii și familia au crezut că-s nebun
de făcusem aşa ceva

şi că fotografiile făcute
mă tulburau.

Fotografiile reprezentau doar o cifră
pentru mulți kenyeni.

Majoritatea nu văzuseră agresiunile.
Era doar o poveste pentru ei.

Am deschis o expoziție stradală prin țară
cu imagini ale violenţelor

ca să-i fac pe oameni
să vorbească despre asta.

Am făcut un tur prin toată țara,
expunând imaginile

şi călătorind, am devenit activist.

Am decis să nu mai tac,
să vorbesc despre acele lucruri.

Călătorind, spaţiile unde expuneam
au trecut de la expoziția stradală,

la graffiti-ul politic despre starea ţării
atacând corupția şi conducerea proastă.

Am făcut până și înmormântări simbolice.

Am trimis porci vii parlamentului kenian
ca simbol al lăcomiei politicienilor.

Asta se făcuse şi-n Uganda și-n alte țări,

dar important e, că acele imagini
au fost preluate de media

și transmise în țară și pe continent.

Dacă acum 7 ani am luat poziție singur,

acum aparțin unei comunități
care e alături de mine.

Nu mai sunt singurul care ia o poziție.

Aparțin unui grup de oameni tineri
care luptă pentru această țară,

care vor să facă o schimbare,

care nu se mai tem,
nu mai sunt lași deștepți.

Asta a fost povestea mea.

În acea zi pe stadion am înfruntat
lașitatea deșteaptă.

Prin acel gest, am spus la revedere
celor 24 de ani de lașitate.

Sunt 2 zile importante în viețile noastre:

cea în care ne naștem
și cea în care aflăm pentru ce.

În ziua în care am strigat
la președinte pe stadion,

am descoperit de ce m-am născut
și că nu voi mai ignora nedreptatea.

Știți de ce v-ați născut?

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Tom Rielly: E o poveste uimitoare.

Vreau să te întreb ceva rapid.

Cu PAWA254

ați creat un atelier,
un spațiu în care tinerii,

prin puterea mass-mediei digitale
pot organiza acțiuni.

Ce se întâmplă acum cu PAWA?

Boniface Mwangi: Avem această
comunitate de regizori,

artiști graffiti, muzicieni
și când se întâmplă ceva în țară

ne întâlnim, facem brainstorming
și ne organizăm.

Cea mai puternică unealtă a noastră e arta
pentru că trăim într-o lume ocupată,

oamenii sunt așa ocupați cu vieților lor
încât n-au timp să citească.

Așa că ne transmitem mesajul prin artă.

Prin muzică, graffiti, artă,
asta facem noi.

Pot să adaug ceva?

TR: Bineînțeles. (Aplauze)

BM: Chiar dacă am fost arestat, bătut,
amenințat, când mi-am descoperit vocea,

când am văzut că pot susţine lucrurile
în care cred, nu mi-a mai fost frică.

Mi se spunea „Softy”, dar nu mai sunt așa,
pentru că ştiu cine sunt, ce vreau să fac

și e atâta frumuseţe în asta.

Cel mai puternic lucru
e să-ți afli rostul,

pentru că nu te mai temi,
ci îți trăiești viața.

Mulțumesc.

(Aplauze şi ovaţii)