Jackson Katz: Violența împotriva femeilor – o problemă a bărbaților

Violența în familie și abuzul sexual sunt adesea numite „probleme ale femeilor”. Dar Jackson Katz ne atrage atenția, cu curaj și franchețe, că ele sunt intrinsec probleme ale bărbaților și ne arată cum comportamentul violent este legat de definițiile bărbăției. Un semnal de alarmă către noi toți – bărbați și femei – să arătăm cu degetul comportamentul inacceptabil și să fim liderii schimbării.

Vă voi prezenta o perspectivă

care va schimba percepția socială

a violenței împotriva femeilor:

agresiunea sexuală,
violența în familie, abuzul în relație,

hărțuirea sexuală, abuzul sexual asupra copiilor.

Întreaga serie de probleme
pe care eu le numesc pe scurt

„violență împotriva femeilor”

e privită ca o problemă a femeilor,
la care unii bărbați buni

vin în ajutor, dar mie abordarea asta
nu mi se pare în regulă

și n-o accept.

Nu cred că sunt probleme ale femeilor,
în ajutorul cărora vin niște bărbați buni.

De fapt, voi susține că în primul rând

sunt problemele bărbaților.

(Aplauze)

În mod evident, sunt și problemele femeilor,

mulțumesc pentru aplauze, însă a considera

că violența împotriva femeilor le-ar privi
doar pe femei e parte din problemă,

din mai multe motive.

Primul e că le oferă bărbaților
un pretext pentru a nu-i da atenție.

Așa-i? Mulți bărbați aud expresia
„problemele femeilor”

și nu mai dau atenție. Se gândesc:

„Eu sunt bărbat. Asta-i treaba fetelor.”
Sau: „Asta-i treaba femeilor.”

Și mulți bărbați nici nu mai aud ce urmează

după prima propoziție.

E ca și cum în creierul nostru
s-ar activa un circuit,

iar căile neurologice
ne-ar muta atenția spre altceva

când auzim expresia „problemele femeilor”.

La fel se întâmplă când vorbim de „sexe”,

pentru că mulți când aud asta

cred că se referă la femei.

Ei cred că problemele sexelor
sunt totuna cu problemele femeilor.

Se face confuzie în discuțiile despre sexe.

Voi ilustra confuzia asta prin analogie.

Hai să vorbim puțin despre rasă.

În Statele Unite, când auzim cuvântul „rasă”,

mulți au impresia că se referă la negri,

latino-americani, asiatici, indieni americani,

sud-asiatici, oameni din Oceania și tot așa.

Mulți când aud termenul „orientare sexuală”

cred că e vorba de homosexuali, lesbiene, bisexuali.

Și mulți când aud de sexe

cred că se referă la femei. În toate cazurile

grupul dominant nu primește atenție.

Așa-i? De parcă albii n-ar avea o identitate rasială

sau n-ar aparține unei categorii rasiale,

de parcă heterosexualii
n-ar avea o orientare sexuală,

de parcă bărbații n-ar avea sex.

Asta e una din căile prin care sistemele dominante

se mențin și se reproduc,

adică grupul dominant e rareori pus
să se gândească la propria dominanță,

pentru că asta e una din caracteristicile cheie

ale puterii și ale privilegiului:
posibilitatea de a scăpa neanalizat,

lipsa introspecției, de fapt în bună măsură

dispariția din discurs,

când problema e în primul rând despre noi.

Este incredibil efectul acesta

în violența domestică și sexuală,

cum au fost bărbații eliminați dintr-o bună parte

a conversației despre un subiect

care se învârtește în jurul bărbaților.

Și am să vă ilustrez fenomenul

folosind tehnologia veche.

Sunt de modă veche în unele privințe.

Fac filme, lucrez cu tehnologie modernă,

dar ca educator sunt de modă veche.

Vreau să vă arăt un exercițiu

care ilustrează la nivelul structurii propoziției

cum modul în care gândim,

chiar modul în care folosim limba,

contribuie la scoaterea bărbaților din centrul atenției.

Am în vedere aici violența în familie,

dar puteți extrapola și la alte situații similare.

Ideea vine de la lingvista feministă Julia Penelope.

Începem cu o propoziție simplă:

„John a bătut-o pe Mary.”

E o propoziție bună.

„John” e subiectul. „A bătut-o” este predicatul.

„Mary” este complementul. Propoziție bună.

Trecem acum la a doua propoziție,

care spune același lucru în diateza pasivă:

„Mary a fost bătută de John.”

S-au întâmplat multe într-o singură propoziție.

De la „John a bătut-o pe Mary”

am ajuns la „Mary a fost bătută de John”.

Ne-am mutat atenția într-o singură propoziție
de la John la Mary

și vedeți că John e lângă sfârșitul propoziției,

aproape să cadă de pe harta psihicului nostru.

În a treia propoziție John dispare

și avem: „Mary a fost bătută”.

Iar acum totul se reduce la Mary.

Nici nu ne mai gândim la John.
Toată atenția e pe Mary.

În ultimele decenii, termenul pe care l-am folosit ca

sinonim pentru „bătută” este „maltratată”,

deci avem „Mary a fost maltratată”.

Și ultima propoziție din serie

decurge din celelalte și este:

„Mary este o femeie maltratată”.

Acum chiar identitatea lui Mary
– Mary este o femeie maltratată –

este ceea ce i-a făcut John în prima propoziție.

Dar iată că John a părăsit de mult conversația.

Acum, cei care lucrăm în domeniul
violenței domestice și sexuale

știm că adesea se dă vina pe victimă,

adică învinovățim persoana căreia i s-a făcut ceva,

în loc de persoana care a făcut ceva.

Întrebăm de exemplu: „De ce vorbesc
femeile astea cu așa bărbați?

De ce sunt atrase de așa bărbați?

De ce se mai întorc la el?
Cum era îmbrăcată la petrecere?

Ce prostie a putut face! De ce s-a dus să bea

cu grupul de bărbați în camera de hotel?”

Aste e acuzarea victimei.
O facem din mai multe motive,

dar unul este că întreaga noastră structură cognitivă

e construită să acuze victima. E în subconștient.

Toată structura noastră cognitivă
ne face să punem întrebări

despre femei, despre alegerile lor, despre ce fac ele,

ce gândesc sau cum se îmbracă.

Nu voi condamna oamenii care pun întrebări

despre femei, să ne înțelegem.
Sunt întrebări legitime.

Dar să fie clar: punând întrebări despre Mary

nu vom reuși nicicum să oprim violența.

Trebuie să punem altfel de întrebări.

Vă dați seama unde bat, da?

Întrebările nu sunt despre Mary. Sunt despre John.

Întrebarea este, de exemplu:
„De ce a bătut-o John pe Mary?”.

De ce a rămas violența în familie o mare problemă

în Statele Unite și în toată lumea?

Ce se întâmplă? De ce fac atâția bărbați abuzuri

fizice, emoționale, verbale și altele,

asupra femeilor și fetelor și bărbaților și băieților

pe care susțin că-i iubesc?
Ce se întâmplă cu bărbații?

De ce sunt atâția bărbați adulți care
abuzează sexual fetițe și băieței?

De ce e asta o problemă răspândită
în societatea noastră

și în întreaga lume în prezent?

De ce auzim mereu

despre noi scandaluri în instituții mari

cum ar fi Biserica Catolică sau
echipa de fotbal american de la Penn State

sau Cercetașii Americii? Și câte și mai câte.

Apoi în comunitățile locale din toată țara

și din toată lumea. Așa-i? Mereu se întâmplă.

Abuzul sexual al copiilor.

Ce se întâmplă cu bărbații?
De ce atâția bărbați violează femei

în societatea noastră și în întreaga lume?

De ce atâția bărbați violează alți bărbați?

Ce se întâmplă cu bărbații?

Și care este rolul diverselor instituții din societate

care contribuie la formarea unor bărbați abuzivi

la cote pandemice?

Pentru că aici nu e vorba de agresori individuali.

Ar fi o înțelegere naivă a unei probleme sociale

care e mult mai profundă și sistematică.

Știți, agresorii nu sunt niște monștri

care ies pe furiș din mlaștină

și vin în oraș și-și fac de cap

și apoi se retrag înapoi în întuneric.

E o viziune foarte naivă, nu?

Agresorii sunt mult mai normali decât atât,

mai obișnuiți decât atât.

Deci întrebarea este: ce se întâmplă aici,

în societatea noastră și în lume?

Care este rolul diverselor instituții

care contribuie la formarea bărbaților abuzivi?

Ce rol joacă sistemele religioase,

mediul sportiv, pornografia,

structura familiei, economia
și cum se combină toate astea?

Cum se combină cu rasa și etnicitatea?

Cum funcționează tot sistemul ăsta?

După ce începem să facem astfel de conexiuni

și ne punem întrebările astea importante,

abia atunci putem întreba: ce putem schimba,

ce anume putem face altfel?

Cum putem schimba obișnuința?

Ce putem schimba integrarea socială a băieților

și definițiile bărbăției care duc la rezultatele actuale?

Acestea sunt întrebările care trebuie puse

și lucrurile care trebuie făcute,

dar dacă ne concentrăm
la nesfârșit pe ce fac femeile

și la ce se gândesc ele, în relații sau altceva,

nu vom mai ajunge acolo.

Știu că multe femei

care au încercat să semnaleze aceste probleme,

azi și ieri și mulți ani până acum,

sunt adesea condamnate pentru eforturile lor.

Li se reproșează răutăcios că lovesc în bărbați

sau că-i urăsc

sau li se spune, dezgustător și jignitor,
„feminaziste”. Așa-i?

Știți ce-i asta?

Se numește „uciderea mesagerului”.

Se întâmplă pentru că femeile care iau atitudine,

care vorbesc pentru sine și pentru alte femei,

ca și pentru bărbați și băieți, trebuie să

să stea jos și să tacă, să mențină sistemul actual,

pentru că nu ne place când oamenii fac valuri.

Nu ne place când oamenii ne contestă puterea.

„Mai bine stai jos și taci”, cum ar veni.

Și slavă Domnului că femeile n-au tăcut.

Slavă Domnului că trăim într-o lume

unde există destule femei
în poziții de conducere care să se opună.

Dar un rol eficient pe care
îl pot juca bărbații aici

e că noi putem spune unele lucruri

pe care uneori femeile nu le pot spune

sau, mai mult, că noi putem fi auziți
spunând unele lucruri

care nu pot fi auzite de la femei.

Îmi dau seama că asta e o problemă. E sexism.

Dar e adevărul. Așa că unul din lucrurile
pe care le spun bărbaților

și colegilor mei, și mereu spun asta,

e că avem nevoie de mai mulți bărbați
care să aibă curajul și tăria

să iasă în față și să spună lucrurile astea,

să susțină femeile și nu să fie împotriva lor,

pretinzând cumva că ar fi o bătălie

între sexe sau alte prostii.

Trăim în lume împreună.

Printre lucrurile care mă deranjează cumplit

la discursul împotriva feministelor și a celorlalți

care au militat în toată lumea

împotriva maltratării femeilor
și împotriva crizei violurilor

este, cum am spus, că ele ar fi anti-bărbați.

Cum rămâne cu toți băieții care sunt grav afectați

într-un mod negativ de ceea ce-i face un bărbat adult

mamei lor sau lor înșiși sau surorilor lor?

Cum rămâne cu toți acești băieți?

Cum rămâne cu toți tinerii bărbați și băieții

care au fost traumatizați de violența bărbaților?

Știți ce? Același sistem care produce

bărbați care abuzează femei,
produce și bărbați care abuzează alți bărbați.

Și dacă vrem să vorbim despre victimele

de sex masculin, hai sa vorbim.

Majoritatea victimelor de sex masculin
sunt victime ale altor bărbați.

Așadar problema e și a femeilor, și a bărbaților.

Ambele sexe sunt victime ale violenței bărbaților.

Deci e în propriul nostru interes.

Și apoi majoritatea bărbaților pe care îi cunosc

au femei și fete la care țin foarte mult,

în familii și cercuri de prieteni sau altfel.

Sunt multe motive pentru care
bărbații trebuie să ia atitudine.

Pare evident când o spun cu voce tare. Nu-i așa?

Activitatea mea și a colegilor mei

în mediul sportiv, în armata Statelor Unite, în școli,

constă în crearea a ceea ce numim
„abordarea spectatorului”

pentru a opri violența împotriva femeilor.

Vreau doar să vă prezint esența acestei abordări,

pentru că e o schimbare fundamentală

pe lângă o mulțime de detalii,

dar esența e că, în loc să-i vedem
pe bărbați ca agresori

și femeile ca victime,

sau femeile ca agresori și bărbații ca victime,

sau orice combinație posibilă...

Recurg la împărțirea pe sexe. Știu că există mai mult

decât bărbați și femei, există mai mult
decât sex masculin și sex feminin.

Sunt femei agresoare

și desigur sunt bărbați victime.

E un întreg spectru.

Dar în loc să vedem lucrurile binar,

ne concentrăm pe noi toți ca „spectatori”.

Definim spectatorul ca fiind cineva care

nu e nici agresor și nici victimă în situația dată,

adică prietenii, coechipieri, colegi,

membrii familiei, cei care

nu sunt implicați direct în diada abuzului,

dar fac parte din anturajul
social, familial, profesional, școlar

sau alte relații de grup cu persoanele

aflate în această situație. Ce facem?

Cum luăm atitudine? Cum ne împotrivim prietenilor?

Cum ne sprijinim prietenii? Și cum facem

să nu fim indiferenți în fața abuzurilor?

Cât despre bărbați și mediul masculin,

scopul e să-i facem pe bărbații care nu abuzează

să se opună bărbaților abuzivi.

Și când spun „abuzivi” nu mă refer doar

la bărbații care bat femei.

Nu spunem doar că un bărbat al cărui prieten

își abuzează iubita trebuie să-l oprească

în momentul atacului.

Ar fi un mod naiv de a crea o schimbare socială.

E o gamă continuă de situații în care încercăm

să facem bărbații să intervină.

De exemplu, dacă ești bărbat, cu un grup de bărbați,

și jucați poker, vorbiți, vă distrați
– nici nu sunt femei de față –

și unul spune ceva sexist, înjositor

sau agresiv despre femei,

în loc să râzi și tu cu ei
sau să te faci că n-ai auzit,

avem nevoie ca bărbații să spună:
„Stai puțin, asta nu-i de râs.

E ca și cum ai vorbi de soră-mea.

Nu poți să glumești despre altceva?

Sau nu poți să vorbești despre altceva?

Nu-mi place cum vorbești.”

Tot așa, dacă ești alb, iar un alt alb

face un comentariu rasist,
ar fi de sperat – eu unul sper! –

că albii ar opri comentariile rasiste

ale acelui alb.

Tot așa și cu heterosexismul. Dacă ești heterosexual

și tu unul nu ești agresiv sau abuziv

față de alte orientări sexuale,

dacă nu le spui nimic heterosexualilor abuzivi

atunci, într-un fel, nu este tăcerea ta

o formă de acord și complicitate?

Deci abordarea spectatorului este
încercarea de-ai învăța pe oameni

să întrerupă acest proces, să ia atitudine

și să creeze un climat social

în care comportamentul abuziv
să fie văzut ca inacceptabil,

nu doar pentru că e ilegal, ci pentru că e greșit

și inacceptabil social.

Și dacă reușim să facem ca bărbații

cu manifestări sexiste să-și piardă statutul social,

ca tinerii și băieții care se poartă sexist

și agresiv față de fete și femei

sau față de alți băieți și bărbați

să-și piardă statutul din cauza asta,
atunci ce credeți?

Vom vedea o diminuare radicală a abuzului.

Pentru că agresorul tipic nu e bolnav și pervers.

E un tip care altfel e normal. Nu-i așa?

Printre multele lucruri extraordinare
pe care le-a spus Martin Luther King

în viața lui scurtă, a fost:

„Până la urmă, ceea ne doare cel mai mult

nu sunt cuvintele dușmanilor,

ci tăcerea prietenilor.”

Până la urmă, ceea ce ne doare
cel mai mult nu sunt cuvintele

dușmanilor, ci tăcerea prietenilor.

E prea multă tăcere în mediul masculin

față de continua tragedie a violenței bărbaților

împotriva femeilor și copiilor, nu-i așa?

E prea multă tăcere.

Ce spun eu e că trebuie să rupem această tăcere

și că e nevoie ca mai mulți bărbați să facă asta.

Asta-i ușor de zis, dar mai greu de făcut,

pentru că eu spun acum,
dar știu că în mediul masculin

nu-i ușor pentru bărbați să se opună unul altuia.

E unul din motivele pentru care

în parte schimbarea necesară de mentalitate

constă în a înțelege nu numai că
problema îi privește pe bărbați,

ci și că ține de calitățile lor de conducător.

Pentru că până la urmă
responsabilitatea de a lua atitudine

în fața acestor probleme
nu trebuie să cadă pe umerii

băieților mici sau adolescenților sau tinerilor din licee

sau facultăți. Trebuie să cadă pe
umerii bărbaților adulți care dețin puterea.

Bărbații care dețin puterea
sunt cei cărora trebuie să le cerem

să ia inițiativa în aceste probleme.

Când cineva ia atitudine în grupul său

și contestă și intervine, el sau ea

conduce de fapt grupul, nu?

Dar pe ansamblu e nevoie ca
mai mulți bărbați adulți cu putere

să înceapă să acorde prioritate acestor probleme

și încă nu se întâmplă asta, așa-i?

Am fost la un dineu acum câțiva ani

– lucrez intens cu toate serviciile
militare ale Statelor Unite –

am fost deci la un dineu și o femeie mi-a spus

– ea probabil se credea isteață – a spus:

„De cât timp faceți instructaje de sensibilizare

cu pușcașii marini?”

I-am spus: „Cu tot respectul,

Eu nu fac instructaje de sensibilizare
cu pușcașii marini.

Coordonez un program de conducere
la Infanteria Marină.”

Știu că răspunsul meu a fost cam pompos,

dar e o diferență importantă, pentru că nu cred

că de instructajele de sensibilizare avem noi nevoie.

Avem nevoie să formăm conducători,
pentru că, de exemplu,

când un antrenor profesionist
sau un manager al unei echipe de baseball

sau de fotbal – și lucrez mult și în acest domeniu –

face un comentariu sexist, o declarație homofobă,

un comentariu rasist, vor exista discuții

pe blogurile sportive și
în emisiunile sportive de la radio.

Și unii vor spune: „Are nevoie de
un instructaj de sensibilizare.”

Iar alții vor spune vor spune: „Dar mai încetați!

Asta-i corectitudine politică dusă în pânzele albe,

a făcut și el o declarație stupidă.
Vedeți-vă de treabă.”

Eu susțin că n-are nevoie
de instructaje de sensibilizare.

Are nevoie de instructaje de conducere,

pentru că e un conducător rău,
pentru că într-o societate

cu diversitate de sex și de orientare sexuală

(Aplauze)

și diversitate rasială și etnică, dacă faci

asemenea comentarii, nu ești bun de conducător.

Dacă le putem transmite lucrurile astea

bărbaților și femeilor cu putere
din societatea noastră,

la toate nivelurile de autoritate și putere din instituții,

vor fi schimbări, se va schimba

modul de a gândi al oamenilor.

De exemplu, lucrez mult

cu sportivii din colegii și universități
din America de Nord.

Știm bine cum se poate preîntâmpina

violența domestică și sexuală, da?

Nu există nici o scuză pentru ca
un colegiu sau o universitate

să nu aibă cursuri de prevenire
a violenței sexuale și domestice

obligatorii pentru toți studenții sportivi,
antrenori, administratori,

ca parte a procesului lor educațional.

Știm destul pentru a ne da seama că e ușor.

Dar știți ce ne lipsește? Conducerea.

Dar nu conducerea studenților sportivi,

ci conducerea directorului programului sportiv,

a rectorului universității, a oamenilor responsabili

de luarea deciziilor privind resursele,

de luarea deciziilor privind prioritățile
din organizarea instituțiilor.

Eșecul, în cele mai multe cazuri,
este al conducerii bărbaților.

Uitați-vă scandalul de la Penn State.

E lecția lecțiilor pentru abordarea spectatorului.

Au fost atât de multe situații acolo

când bărbații cu poziții puternice nu au acționat

pentru a proteja copiii, în acest caz băieți.

E absolut incredibil. Dar când analizezi,

înțelegi că sunt presiuni asupra bărbaților.

Sunt constrângeri de grup social asupra bărbaților

și de aceea trebuie să încurajăm bărbații

să învingă aceste presiuni.

Una din căile pentru a face asta
e să constatăm că

pentru foarte mulți bărbați
problemele astea sunt importante.

Știu asta. Lucrez cu bărbați

și am lucrat cu zeci de mii,

sute de mii de bărbați, timp de multe decenii deja.

Te sperii dacă stai să te gândești ce mulți ani.

În fine, pentru mulți bărbați
problemele astea sunt dureroase,

dar numai durerea nu ajunge.

Avem nevoie de mai mulți bărbați cu curajul

cu îndrăzneala, cu tăria și cu integritatea morală

de a rupe tăcerea noastră complice
și de a se împotrivi unul altuia,

de a lua atitudine de partea femeilor,
nu împotriva lor.

Iar asta le-o datorăm femeilor,

fără îndoială.

Le-o datorăm și fiilor noștri.

Le-o datorăm și tinerilor bărbați din toată lumea

care se formează în medii unde n-a fost alegerea lor

să fie bărbați într-o societate unde ți se impune

ce înseamnă să fii bărbat.

Nu ei au ales.

Noi, care putem alege, avem șansa

și responsabilitatea de a le spune și lor.

Sper că, evoluând, bărbați și femei,

împreună, putem începe schimbarea

și transformarea care se va întâmpla,

astfel încât generațiile viitoare
să nu întâmpine atâtea tragedii

câte avem noi în fiecare zi.

Știu că ne stă în putere. Putem face mai mult.

Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)