Războaiele care au inspirat Urzeala tronurilor - Alex Gendler

Vezi lecția completă: http://ed.ted.com/lessons/the-wars-that-inspired-game-of-thrones-alex-gendler

Cândva în jurul anului 1377, Anglia medievală a început să fie tulburată de lupta pentru putere dintre două familii nobile, care s-a întins de-a lungul generațiilor și care a implicat un număr masiv de personaje, motive complexe și schimbări ale loialităților. Vă sună cunoscut? Alex Gendler ilustrează cum conflictul istoric cunoscut ca Războiul celor Două Roze a servit ca bază pentru mare parte din drama Urzeala Tronurilor.

Lecție de Alex Gendler, animație de Brett Underhill.

Din câte știm,

Anglia medievală nu a fost vreodată
invadată de zombii de gheață

sau terorizată de dragoni,

dar a fost afectată de lupta pentru putere
dintre două familii nobile,

care a dăinuit peste generații
și a implicat numeroase personaje

cu motive complexe
și schimbări ale loialităților.

Dacă îți sună familiar,

e din cauza conflictului istoric
cunoscut ca Războiul celor Două Roze,

ce a servit ca bază pentru o mare parte
din drama Urzeala tronurilor.

În viața reală,
semințele războiului au fost semănate

de moartea regelui Eduard al III-lea
în 1377.

Fiul cel mai mare al lui Eduard
murise înaintea tatălui său,

dar fiul său de zece ani,
Richard al II-lea,

a ajuns pe tron înaintea celor trei
fii supraviețuitori ai lui Eduard.

Sărirea peste o întreagă generație

a creat pretenții persistente la tron
printre numeroșii urmași,

în special printre Casa de Lancaster,
descinsă din al treilea fiu al lui Eduard

și Casa de York,
descendentă din al patrulea fiu al său.

Numele războaielor ulterioare

vin din simbolurile
asociate celor două famillii,

Trandafirul Alb al Casei de York
și Trandafirul Roșu de Lancaster.

Casa de Lancaster a dobândit întâi tronul

când Richard al II-lea a fost destituit

de verișorul său, Henric al IV-lea
în 1399.

În ciuda tulburărilor ocazionale,

domnia sa a rămas sigură până în 1422,

când moartea lui Henric al V-lea
într-o campanie militară,

l-a adus ca rege
pe bebelușul Henric al VI-lea.

Slab de caracter și dominat de consilieri,

Henric a fost în cele din urmă convins
să o ia de soție pe Margareta de Anjou

pentru a câștiga susținerea Franței.

Margareta era frumoasă, ambițioasă

și nemiloasă, persecutând
orice amenințare asupra puterii sale

și nu a avut încredere în Richard de York,
mai presus de toate.

York a fost consilier apropiat al regelui
și general loial,

dar a fost tot mai marginalizat de regină,

aceasta promovându-și suporterii favoriți
precum Ducii de Suffolk și Somerset.

Critica lui York asupra gestionării inapte
a războiului împotriva Franței

a dus la excluderea sa de la Curte
și la transferul său în Irlanda.

Între timp, eșecurile militare în creștere

și conducerea coruptă
a Margaretei și a aliaților săi

au cauzat nemulțumire larg răspândită

și în toiul acestui haos,

Richard de York s-a întors cu o armată

pentru a-l aresta pe Somerset
și a reforma Curtea.

Inițial fără succes, a primit curând șansa

când a fost numit Protector al regatului

după ce Henric suferise o cădere nervoasă.

Cu toate acestea, în mai puțin de un an,

Henric și-a revenit subit,

iar regina l-a convins
să abroge reformele lui York.

York a fugit și și-a mai creat o armată.

Deși nu era în măsură
să acapareze direct tronul,

a reușit să fie restabilit ca Protector,

iar el și moștenitorii săi
să fie desemnați succesori ai lui Henric.

Dar în locul coroanei,

capul lui York „a primit” o lance,

fiind ucis în luptă,
de susținătorii reginei.

Tânărul său fiu a preluat conducerea
și a fost încoronat ca Eduard al IV-lea.

Eduard s-a bucurat de mare succes militar
contra Casei de Lancaster.

Henric a fost capturat,

în timp ce Margareta a fugit în exil

alături de așa zisul lor fiu nemilos,
Eduard de Westminster.

Dar noul rege încoronat
a făcut o greșeală politică tragică

prin retragerea din căsătoria aranjată
cu o prințesă franceză

pentru a se căsători în secret
cu văduva unui nobil minor.

Asta l-a înstrăinat pe Ducele de Warwich,
cel mai puternic aliat al său.

Warwich s-a aliat cu familia Lancaster,

l-a întors împotriva sa pe George,
fratele mai mic și gelos al lui Eduard,

ba chiar a reușit pentru scurt timp
să-l readucă pe Henric rege,

dar nu a durat mult.

Eduard a revenit pe tron,

Prințul de Lancaster a fost ucis în luptă

și Henric însuși a murit în captivitate
la puțin timp după aceea.

Restul domniei lui Eduard al IV-lea
a fost una liniștită,

dar la moartea sa în 1483,
vărsarea de sânge s-a reluat.

Deși fiul său de 12 ani
urma să-i ia locul,

fratele mai mic al lui Eduard,
Richard al III-lea

și-a declarat nepotul nelegitim
din vina mariajului secret al tatălui lor.

Și-a asumat regența
și i-a aruncat pe băieți în închisoare.

Deși nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei
în cele din urmă,

după o vreme, prinții au dispărut

și puterea lui Richard părea asigurată.

Dar declinul său avea să vină
doar doi ani mai târziu,

de dincolo de marea îngustă
a Canalului Mânecii.

Henric Tudor a fost un descendent direct
al primului Duce de Lancaster,

crescut în exil după moartea tatălui său
într-o rebeliune anterioară.

Prin preluarea puterii de Richard III
ce a cauzat o ruptură în Casa de York,

Henric a câștigat sprijin
pentru pretenția sa regală.

Construind o armată în Franța,
a trecut Canalul Mânecii în 1485

și a învins rapid forțele lui Richard.

Prin căsătoria cu Elisabeta de York,
sora mai mare a prinților dispăruți,

noul încoronat, Henric al VII-lea
a unit cele două roze,

finalizând în sfârșit
aproape un secol de război.

Mereu socotim războaiele istorice
drept conflicte decisive,

cu învingători și învinși clar definiți.

Dar Războiul Rozelor,
ca ficțiunea pe care a inspirat-o,

ne arată că victoriile pot fi nesigure,

alianțele instabile

și chiar puterea regilor,
trecătoare precum anotimpurile.