Neuroşttinţă, teoria jocurilor, maimuţe.

Când doi oameni încearcă să cadă la înţelegere – fie concurând, fie cooperând – ce se petrece în creierele lor? Economistul de comportament Colin Camerer dezvăluie cercetări care dovedesc cât de puţin prevedem ce gândesc alţii. El prezintă un studiu surprinzător care arată că cimpanzeii ar putea fi mai buni decât noi. (Filmat la TEDxCalTech.)

Voi vorbi despre creierul strategic.

Vom folosi o combinaţie neobişnuită de metode

din teoria jocurilor și neuroştiinţă

pentru a înţelege cum interacţionează social
oamenii când e vorba de valoare.

Teoria jocurilor e o ramură a matematicii aplicate,

folosită în economie şi ştiinţe politice,
puțin în biologie,

care ne oferă o ierarhizare matematică
a vieţii sociale

şi care prezice ce vor face oamenii

şi ce cred ei că vor face ceilalţi

când acţiunile fiecăruia afectează pe toţi ceilalţi.

Se întâmplă în competiție, cooperare, negociere,

jocuri ca v-aţi ascunselea şi poker.

Iată un joc simplu pentru început.

Toată lumea alege un număr de la 0 la 100,

vom calcula media acestor numere,

cine e cel mai aproape de 2/3 din medie
câştigă un premiu fix.

Deci vrei să fii un pic sub numărul mediu,

dar nu prea departe, iar toată lumea vrea să fie

un pic sub numărul mediu.

Gândește-te ce ai putea alege.

E modelul de la bursă când vinzi

dacă piaţa creşte. Corect?

Nu vrei să vinzi prea devreme ca să nu pierzi profit,

dar nici să aştepți prea mult,

când toata lumea vinde, declanşând o prăbușire.

Vrei să fii un pic înaintea competiției,
dar nu mult în față.

Există două teorii despre cum ar putea gândi oamenii

şi apoi vom vedea datele.

Unele vor suna cunoscut pentru că, probabil,

așa gândești și tu. Eu folosesc teoria creierului.

Mulţi oameni spun: „Chiar nu ştiu
ce vor alege oamenii,

deci cred că media va fi de 50."

Nu au nicio strategie.

„Voi alege 2/3 din 50. Asta înseamnă 33.”
Un început.

Alte persoane, mai sofisticate,

folosind mai mult creierul de analiză,

spun: „Oamenii vor alege 33
pentru că vor să aleagă 50,

deci voi alege 22, adică 2/3 din 33."

Ei mai fac un pas în gândire, doi paşi.

E mai bine. În principiu,

poți face trei, patru sau mai mulți paşi,

dar începe să devină foarte greu.

În limbaj şi în alte domenii, oameni analizează greu

propoziţii foarte complexe, cu structură repetabilă.

Asta e teoria cognitiv ierarhică.

Am lucrat în echipă la această teorie,

şi am găsit o ierarhie însoţită de ipoteze

privind numărul diferit de paşi
la care unii se opresc

şi despre cum paşii sunt afectaţi de

o mulţime de variabile interesante
şi de tipologia umană.

O teorie foarte diferită, mai veche şi mai populară,

datorată faimei lui John Nash din
„O minte sclipitoare”,

se numeşte analiza echilibrului.

La orice curs de teoria jocurilor, la orice nivel,

se învaţă un pic despre asta.

Echilibrul e starea matematică în care fiecare

îşi dă seama exact ce vor face ceilalţi.

E un concept foarte util, dar comportamental

nu explică exact ce fac oamenii

care joacă prima dată aceste tipuri
de jocuri economice

sau în situaţii din lumea exterioară.

Teoria echilibrului prezice că

fiecare vrea să fie sub ceilalți,

prin urmare, vor alege zero.

Să vedem ce se întâmplă. Acest experiment a fost făcut de multe ori.

Primele au fost cele din anii '90,

făcute de mine şi Rosemarie Nagel şi alții.

Iată un set de date, de 9.000 de oameni înscrişi la

trei ziare şi reviste, care au organizat un concurs.

Concursul spunea să trimiți numerele

iar cel mai aproape de 2/3 din medie câştigă premiul.

Există multe date, iar vârfurile sunt foarte vizibile.

E un vârf la 33. Sunt oamenii care fac un pas.

Un alt vârf vizibil este la 22.

Majoritatea aleg numerele chiar din jurul acestora.

Nu aleg fix 33 şi 22.

Dar se concentrează în jurul acestora.

Dar puteţi vedea aceste vârfuri.

Există un alt grup de oameni care par a fi

influenţaţi de analiza echilibrului,

deoarece aleg zero sau unu.

Dar pierd, nu-i aşa?

Un număr atât de mic e o alegere proastă

dacă ceilalţi nu folosesc şi ei analiza echilibrului.

Așa că sunt inteligenți, dar săraci.

(Râsete)

Unde se întâmplă aceste lucruri în creier?

Studiul realizat de Coricelli şi Nagel
dă un răspuns interesant.

În timp ce oamenii jucau acest joc,

erau scanați în RMN,

în două situaţii diferite: în unele studii,

li se spunea: „Joci cu o persoană

care joacă chiar acum. Vă vom studia

alegerile şi te vom plăti dacă vei câştiga.”

În cealaltă situaţie li s-a spus: „ Joci cu un computer,

care alege la întâmplare.”

Vedeţi aici o scădere a zonelor

cu o mai mare activitate a creierului

când joci contra oamenilor versus contra calculatorului.

Vedeți activitate în regiuni pe care le-am văzut azi:

cortexul median prefrontal, dorsomedian,

cortexul ventromedian prefrontal,

cingulumul anterior - o zonă implicată

în soluţionarea conflictelor, ca la „Simon Says" -

şi în joncţiunea temporoparietală dreaptă şi stângă.

Toate sunt zone despre care se ştie că

aparţin circuitului „minții teoretice”,

sau „circuitul logicii”

folosit pentru a-ți imagina ce ar putea face alţii.

Acestea au fost printre primele studii

care au făcut legătura cu teoria jocurilor.

Ce se întâmplă cu tipurile cu unul sau doi pași?

Am clasificat oamenii în funcție de ce au ales,

apoi ne-am uitat la diferenţa dintre

jocul împotriva unui om versus unui calculator,

ce zone ale creierului sunt active diferenţial.

Sus vedeți jucătorii cu un pas.

Nu e aproape nicio diferenţă.

Ei consideră alți oameni ca pe un computer,
la fel și creierul lor.

Jucătorii de jos, vedeți activitatea în partea dorsomediană a cortexului prefrontal.

Ştim că jucătorii cu doi pași fac ceva diferit.

Ne gândim: „Ce facem cu această informaţie?”

După activitatea creierului am aprecia:

„Va fi un bun jucator de poker”

sau „E naiv social”

și vom putea studia

dezvoltarea creierului adolescent

odată ce înțelegem unde se fac legăturile.

Bun. Fiţi atenţi.

Vă scutesc de o parte din activitatea cerebrală,

ca să nu vă folosiți neuronii
care detectează firele de păr.

Folosiți-vă neuronii pentru fi atenți la joc.

E un joc de negociere.

Doi jucători scanați cu electrozi EEG

vor paria ceva între 1 şi 6 dolari.

Dacă fac asta în 10 secunde,
vor câștiga banii pariaţi.

Dacă după 10 secunde nu s-au înțeles,
nu capătă nimic.

Un fel de „greșim împreună".

Chestia e că unul dintre ei, cel din stânga,

ştie despre suma disponibilă la fiecare încercare.

Ei joacă de multe ori, pe sume diferite.

În acest caz, ei știu că e vorba de 4 dolari.

Jucătorul neinformat nu știe,

însă știe că cel informat știe.

Provocarea pentru jucătorul neinformat e să spună

„Tipul ăsta e într-adevăr corect

sau îmi face o ofertă foarte jos

să mă facă să cred că împărţim
doar 1 sau 2 dolari?"

Ar respinge oferta şi ar rata înțelegerea.

E o tensiune între a încerca
să obții cât mai mulți bani

și a-l face pe celălalt
să-ți dea mai mult.

Indică un număr de la 1 la 6

pe o linie numerotată

şi negociază cât ia jucătorul neinformat

şi cel informat ia restul.

E ca o negociere între management și sindicate

în care angajații nu știu ce profituri

are compania nelistată la bursă,

și vor să obţină cât mai mult de la companie,

în timp ce compania ar putea dori să lase impresia

că e foarte puțin de împărțit:
„Ofer cât de mult pot".

Despre comportament:
subiecţii sunt față-în-față.

Avem și date în care ei joacă via computer.

E o diferență interesantă,
după cum vă imaginați.

O grămadă de perechi față-în-față

se înțeleg să împartă banii egal de fiecare dată.

Plictisitor. Neinteresant neurologic.

E bine pentru ei. Fac o grămadă de bani.

Dar noi suntem interesați să comparăm

situaţiile dezacord versus acord.

Al doilea grup de subiecți sunt frecvent în dezacord.

Au o șansă, se tocmesc și se contrazic

și sfârșesc cu mai puțini bani.

Ar putea participa la „Real Housewives", show-ul TV.

Vedeți în partea stângă,

când suma de împărțit e de 1, 2 sau 3 dolari,

sunt în dezarcord în aproape jumătate din cazuri,

și când suma e de 4, 5 sau 6 dolari,
se înțeleg frecvent.

Asta o prezice

o foarte complicată de teorie a jocurilor

ar trebui să învățați la CalTech despre asta.

E prea complicată să vă explic acum,

dar teoria spune că această formă trebuie să apară.

Intuiția vă spune același lucru.

Vă voi arăta rezultatele de la înregistrarea EEG.

Foarte complicat. Creierul din dreapta

e al persoanei neinformate,
în stânga, cel al persoanei informate.

Am scanat ambele creiere în același timp,

deci putem vedea activitatea sincronizată,

simultan în zone similare sau diferite,

ca atunci când ați vrea să studiați o conversație

și ați scana creierele celor doi implicaţi,

v-ați aștepta la o activitate comună
în zonele responsabile de limbaj

când ei ascultă și comunică.

Săgețile unesc zone
active în același timp

şi au direcţia

de la regiunea care devine activă prima

la regiunea care se activează ulterior.

În acest caz, dacă vă uitați cu atenție,

majoritatea săgeților pornesc
din dreapta spre stânga,

ca şi cum activitatea cerebrală a celor neinformați

are loc prima,

și e urmată de activitate în creierului informat.

În aceste situaţii cei doi au căzut de acord.

Iată primele două secunde.

N-am finalizat analiza datelor,

încă studiem, dar sperăm

să putem şti în primele secunde

dacă vor încheia sau nu afacerea,

lucru care ne va ajuta să evităm neînţelegeri,

divorţuri urâte şi altele de genul acesta.

În aceste cazuri se pierde multă valoare

datorită întârzierilor şi loviturilor.

Iată un caz de dezacord.

E diferit faţă de cel anterior.

Mult mai multe săgeţi.

Creiere sunt mai fin sincronizate

ca activitate simultană,

iar săgeţile merg clar de la stânga la dreapta.

Creierul informat pare să decidă că,

„Probabil n-o să reușim un acord."

Abia apoi există activitate în creierul neinformat.

Vă prezint câteva rude:

păroase, urât mirositoare, rapide şi puternice.

Poate vă aminteşte de ultima Zi a Recunoştiinţei.

Poate, dacă aţi fi avut o maimuţă cu voi.

Charles Darwin, eu şi voi
ne-am separat pe arborele genealogic

de maimuţe, acum 5 milioane de ani.

Sunt încă cele mai apropiate rude genetice,

cu 98.8% din gene, comune.

Mai mult decât au în comun zebrele cu caii.

Noi suntem verii lor cei mai apropiaţi.

Sunt mai apropiaţi genetic de noi decât de gorile.

Comportamentul diferit al oamenilor şi cimpanzeilor

ne poate spune mai mult despre evoluţia creierului.

Iată un test remarcabil de memorie

din Nagoya, Japonia,
Institutul de Cercetare a Primatelor,

unde au studiat mult asta.

Ei sunt interesaţi de memoria de lucru.

Cimpanzeul va privi

la interval de 200 milisecunde,

adică rapid, 8 cadre de film,

numerele 1, 2, 3, 4. 5.

Ele dispar şi sunt înlocuite de pătrate.

Trebuie să apese pătratele

care corespund numerelor, de la mic la mare

ca să primească un măr recompensă.

Să vedem cum fac asta.

Iată un cimpanzeu tânăr. Tinerii sunt mai buni

decât bătrânii, ca şi la oameni.

Sunt experimentaţi, au facut asta

de mii şi mii de ori.

Antrenamentul îşi spune cuvântul.

(Râsete).

Par blazaţi şi par că depun puţin efort.

O fac foarte bine, parcă într-o doară.

Cine crede că i-ar întrece?

Fals. (Râsete).

Putem încerca. Vom încerca. Poate.

Partea a doua a studiului,

v-o prezint rapid,

e o idee a lui Tetsuro Matsuzawa,

foarte ingenioasă – ipoteza cognitivă a alegerii.

Ştim că cimpanzeii sunt mai rapizi şi mai puternici.

Şi foarte preocupaţi de statutul social.

S-a gândit că poate îşi conservă
activitatea cerebrală

pe care o folosesc pentru dezvoltarea

aspectelor importante pentru ei:

negocierea şi câştigarea statusului,

adică o gâdire strategică în competiţie.

Vom verifica asta

punându-i să joace un joc,

atingând două touch screenuri.

Cimpanzeii interacţionează
prin intermediul calculatoarelor.

Vor apăsa stânga sau dreapta.

Unul dintre ei e matcher-ul.

Ei câştigă dacă apasă stânga, stânga,

ca la v-aţi ascunselea, sau dreapta, dreapta.

Mismatcher-ul vrea nepotrivire.

Ei vor să apese celălalt ecran.

Recompensele sunt cuburi de mere.

Iată cum analizează teoreticienii
jocurilor aceste date.

Graficul arată procentual de câte ori

matcherul a nimerit, pe axa x,

şi procentul de alegeri corecte

ale mismatcherului, pe axa y.

Se urmăreşte comportamentul echipei de jucători,

în care unul vrea potrivire, celălalt nepotrivire.

Pătratul NE din mijloc,
- de fapt NE, CH şi QRE -

3 teorii diferite ale echilibrului,
Nash şi alţii,

conform cărora cimpanzeii

ar trebui să nimerească jumi-juma,

pentru că dacă joci prea mult stânga,

speculez asta şi, dacă trebuie
să aleg diferit, voi juca dreapta.

Cimpanzeii, fiecare e un triunghi,

încercuiesc predicţiille, sunt pe-acolo.

Acum schimbăm răsplata.

Facem răsplata din stânga, a matcherului,
un pic mai mare.

Ei primesc acum 3 cuburi de mere.

Conform teoriei, asta va determina o schimbare
în comportamentul mismatcherului

care se va gândi că celălalt

va dori recompensa mai mare,

aşa că voi alege dreapta, ca să n-o primească.

Triunghiurile urcă, aşa cum prevede

schimbarea direcţiei din teoria lui Nash.

Am mai schimbat odată recompensa.

Am făcut-o de 4 cuburi de mere,

iar comportamentul confirmă teoria lui Nash.

Se împrăştie, dar dacă faceţi media

e foarte aproape de 0,1.

E mai strânsă decât la oricare specie studiată.

Dar oamenii? Credeţi că sunteţi mai deştepţi
decât un cimpanzeu?

Iată două grupuri de oameni în verde şi albastru.

Scorul este de jumi-juma. Nu răspund atat de strâns la recompensă,

şi dacă studiaţi ce învaţă în timpul jocului:

nu dau importanţă recompenselor anterioare.

Cimpazeii joacă mai bine decât oamenii,

adică confirmă mai bine teoria jocurilor.

Aici sunt 2 grupuri de oameni

din Japonia şi Africa. Rezultatele se confirmă.

Niciunul nu se apropie de cimpanzei.

Am învăţat câte ceva azi.

Oamenii gândesc strategic limitat

folosind teoria minţii.

Avem câteva dovezi din negociere:

cu semnalele timpurii din creier putem prezice

dacă va fi o neînţelegere gravă, care va costa bani,

iar cimpanzeii joacă mai bine decât oamenii,

conform predicțiilor din teoria jocurilor.

Mulţumesc.

(Aplauze).