Pentru părinți, fericirea este o țintă grea

Secțiunea librăriei cu cărți despre creșterea copiilor este copleșitoare: este „un enorm monument colorat frumos dedicat panicii noastre colective”, după cum spune scriitoarea Jennifer Senior. De ce sunt maternitatea și paternitatea atât de încărcate cu anxietate? Pentru că scopul părinților moderni din clasa mijlocie de a crește copii fericiți este atât de vag. În acest discurs sincer, ea oferă câteva scopuri mai delicate și mai ușor de realizat.

Când m-am născut eu

era o singură carte

despre cum se cresc copiii,

scrisă de dr. Spock.

(Râsete)

Mulțumesc că mi-ați făcut pe plac.

Mi-am dorit întotdeauna să fac asta.

Nu, e vorba de Benjamin Spock,

iar cartea se numește
„Îngrijirea sugarului și a copilului”.

S-a vândut în aproape 50 de milioane de copii
până la moartea lui.

Azi, eu, mama unui copil de șase ani,

intru la Barnes & Noble

și văd asta.

E uimitor

câtă varietate este pe rafturi.

Sunt ghiduri despre cum să crești
un copil care protejează mediul,

care nu consumă gluten,

care e rezistent la boli,

ceea ce, din punctul meu de vedere,
e ciudat.

Sunt ghiduri pentru creșterea unui copil bilingv

chiar dacă acasă vorbești o singură limbă.

Sunt ghiduri pentru creșterea
unui copil priceput la bani,

sau talentat la științe,

sau expert în yoga.

Exceptând cum să ne învățăm copilul

să dezamorseze o bombă nucleară,

există un ghid pentru aproape orice.

Toate cărțile astea au intenții bune.

Sunt sigură că multe sunt foarte bune.

Dar puse laolaltă, îmi pare rău.

Nu văd ajutor

când mă uit la acel raft.

Văd anxietate.

Văd un enorm monument colorat frumos

dedicat panicii noastre colective,

și mă face să vreau să știu

de ce creșterea copiilor noștri

e asociată cu atâta anxietate

și atâta confuzie?

De ce suntem atât de dezorientați

despre singurul lucru pe care oamenii

l-au făcut cu succes de mii de ani,

cu mult înaintea forumurilor pentru părinți

și a studiilor inter pares?

De ce atât de mulți părinți

își percep rolul parental ca pe un fel de criză?

Poate criză pare un cuvânt greu,

dar sunt surse care sugerează
că probabil nu e.

A existat și un studiu cu acest nume,

„Maternitatea și paternitatea ca o criză”,
publicat în 1957,

și în cei peste 50 de ani de atunci

au fost destule studii

care au documentat un model destul de clar

de anxietate parentală.

Părinții resimt mai mult stres decat cei fără copii.

Satisfacția lor maritală e mai redusă.

Au fost câteva studii

care au cercetat cum se simt părinții

când petrec timp cu copiii,

iar răspunsul a fost adesea, nu prea bine.

Anul trecut am vorbit cu un cercetător,

se numește Matthew Killingsworth,

care desfășoară un proiect plin de imaginație

care urmărește fericirea oamenilor,

iată ce mi-a spus despre descoperirea lui:

„Să interacționezi cu prietenii

e mai bine decât cu partenerul de viață,

ceea ce e mai bine decât interacțiunea cu alte rude,

ceea ce e mai bine decât interacțiunea cu alte cunoștințe,

ceea ce e mai bine decât interacțiunea cu părinții,

ceea ce e mai bine decât interacțiunea cu copiii.

Care sunt pe același plan cu străinii.”

(Râsete)

Dar uite care-i treaba.

Am analizat baza acestor informații

timp de trei ani,

și nu copiii sunt problema.

Ceva despre cum sunt crescuți acum

este problema.

Mai exact, nu cred că știm

ce înseamnă să fim părinți.

A fi părinte, ca verb [în engleză],

a intrat în vocabularul uzual în 1970.

Rolurile noastre ca mame și tați
s-au schimbat.

Rolurile copiilor noștri s-au schimbat.

Acum improvizăm cu înverșunare

o cale într-o situație

pentru care nu există niciun scenariu,

iar dacă ești un excepțional muzician de jazz,

atunci improvizația e minunată,

dar pentru noi ceilalți

poate fi un fel de criză.

Cum de am ajuns aici?

Cum de navigăm acum cu toții

într-un univers în care creștem copiii

fără niciun fel de reguli care să ne ghideze?

Pentru început,

a fost o mare schimbare istorică.

Pănă recent

copiii munceau, mai ales în fermele noastre,

dar și în fabrici, mori sau mine.

Copiii erau considerați bunuri de preț.

La un moment dat în timpul erei progresiste

am pus capăt acestui aranjament.

Am recunoscut drepturile copiilor,

am interzis munca juvenilă,

ne-am concentrat, în schimb, asupra educației,

iar școala a devenit noua muncă a copilului.

Și slavă domnului că a devenit.

Dar asta nu a făcut decât

să complice rolul părintelui.

Poate că vechiul aranjament

nu era cel mai etic, dar era reciproc.

Noi ofeream mâncare, haine, adăpost

și îndrumare morală copiilor noștri,

iar ei ne ofereau în schimb un venit.

Odată ce copiii au încetat să lucreze,

economia creșterii copilului s-a schimbat.

Copiii au devenit, conform unui sociolog excepțional,

deși complet nemilos,

„fără valoare economică,
dar de neprețuit emoțional”.

În loc să muncească ei pentru noi,

am început să muncim noi pentru ei,

pentru că, în doar câteva decenii,

a devenit clar:

dacă vrem ca copiii noștri să reușească,

școala nu este îndeajuns.

Azi, activitățile extracuriculare
sunt noua muncă a copilului,

dar e muncă și pentru noi,

pentru că noi trebuie să-i ducem la antrenament.

Mormane de teme sunt noua muncă a copilului,

dar și a noastră,

pentru că trebuie s-o verificăm.

Acum trei ani, o femeie din Texas

mi-a spus ceva

ce m-a mâhnit foarte tare.

A spus, aproape nonșalant,

„Temele sunt noua cină”.

Clasa de mijloc își dedică tot timpul,

energia și resursele copiilor săi,

deși clasa de mijloc

are din ce în ce mai puțin din aceste resurse.

Mamele petrec acum mai mult timp cu copiii

decât în 1965,

când majoritatea femeilor
nici măcar nu munceau.

Probabil ar fi mai ușor pentru părinți

să își exercite noile roluri

dacă ar ști pentru ce își pregătesc copiii.

Mai e ceva ce face
creșterea modernă a copilului

atât de încâlcită.

N-avem habar cât din înțelepciunea noastră,
dacă e să fie,

e de folos copiilor noștri.

Lumea se schimbă atât de rapid,

încât e imposibil de zis.

Asta era valabil și când eram eu mică.

Când eram copil, în timpul liceului, mai exact,

mi s-a spus că n-o să mă descurc

în noua economie globală

dacă nu știu japoneză.

Dar, cu tot respectul pentru japonezi,

nu s-a întâmplat așa.

Acum sunt anumiți părinți din clasa de mijloc

obsedați să își învețe copiii mandarina,

și poate că știu ei ceva,

dar nu putem ști sigur.

Așa că, neputând să anticipăm viitorul,

ceea ce facem, ca buni părinți,

e să încercăm să ne pregătim copiii

pentru fiecare viitor posibil,

sperând că măcar unul din eforturile noastre
nu va fi în zadar.

Ne învățăm copiii șah,

poate au nevoie de competențe analitice.

Îi înscriem la sporturi de echipă

gândindu-ne că au nevoie de cooperare,

știți, pentru când vor merge
la Harvard Business School.

Încercăm să îi învățăm să fie pricepuți
la finanțe,

și pasionați de științe, să protejeze mediul,

și fără gluten,

deși, poate acum e momentul potrivit să vă spun

că eu nu am protejat mediul
și nu am mâncat fără gluten când eram mică.

Am mâncat borcane cu macaroane și vită pasate.

Și știți ce? Sunt bine.

Îmi plătesc taxele.

(Râsete)

Am un serviciu stabil.

Ba chiar am fost invitată să vorbesc la TED.

(Râsete)

Dar acum presupunerea este

că ce a fost suficient de bun pentru mine,
sau pentru părinții mei,

nu mai este suficient de bun.

Așa că sărim cu toții la raftul acela de cărți,

pentru că ni se pare că dacă nu încercăm totul,

e ca și cum nu facem nimic

și lăsăm obligațiile noastre
pe umerii copiilor noștri.

Așa că e destul de greu
să ne îndeplinim noile roluri

ca mame și tați.

Acum adăugați la problema asta încă ceva:

îndeplinim roluri noi

ca soți și soții,

pentru că în ziua de azi
majoritatea femeilor lucrează.

Există un alt motiv, cred eu,

pentru care rolul parental pare a fi o criză.

Nu avem reguli, scenarii sau norme

despre ce să facem când apare un copil

acum că ambii părinți muncesc.

Scriitorul Michael Lewis a zis asta foarte bine.

A spus că cea mai sigură cale

pentru ca un cuplu să înceapă să se certe

e să ia cina împreună cu alt cuplu

a cărui organizare a sarcinilor

e un pic mai diferită,

pentru că în drum spre casă, în mașină,

vor discuta cam așa:

„Ai auzit și tu că Dave e cel care

duce copiii la școală în fiecare dimineață?”

(Râsete)

În lipsa scenariilor care ne spun cine ce face

în această minunată lume nouă,
cuplurile se ceartă,

și ambii părinți

au doleanțele lor justificate.

Mamele, cel mai adesea

fac mai multe lucruri în același timp,
când sunt acasă,

iar tații, când sunt acasă,

fac, cel mai adesea, un singur lucru.

Dacă găsești un bărbat acasă, sunt șanse mari

să facă un singur lucru pe rând.

De fapt, UCLA a condus recent un studiu

despre cea mai comună configurație

a unei familii din clasa de mijloc.

Ghiciți rezultatul?

Tatăl de unul singur într-o cameră.

Conform studiului american
asupra alocării timpului,

mamele încă petrec de două ori mai mult timp
decât tații crescându-și copiii,

ceea ce e mai bine
decât pe vremea Ermei Bombeck,

dar tot cred că ceva ce ea a scris

încă este foarte relevant:

„N-am mai fost singură la baie din octombrie”.

(Râsete)

Dar și bărbații fac destule.

Petrec mai mult timp cu copiii

decât au petrecut tații lor cu ei.

Muncesc, în medie, mai multe ore plătite

decât soțiile lor,

și vor cu adevărat să fie părinți buni

și dedicați.

Azi, tații, nu mamele, sunt cei

care semnalează cel mai mare conflict
între muncă și viața privată.

În orice caz, apropo,

dacă vi se pare că e greu
pentru familiile tradiționale

să se descurce cu noile roluri,

doar imaginați-vă cum este

pentru familiile netradiționale:

familii cu doi tați, sau cu două mame,

familiile cu un singur părinte.

Ele improvizează pe măsură ce merg.

Acum, într-o țară mai progresistă,

și iertați-mă că cedez acestui clișeu,

numind, desigur, Suedia,

părinții pot conta mai mult

pe ajutorul statului.

Sunt țări care recunosc

anxietatea și rolurile în schimbare

ale părinților.

Din păcate, Statele Unite nu e printre ele,

așa că dacă vă întrebați ce are în comun SUA

cu Papua Noua Guinee și Liberia

e asta:

Nici noi nu avem un regulament
pentru concediul de maternitate plătit.

Suntem una din cele opt țări care nu au.

În vremurile astea atât de confuze,

există un singur țel

asupra căruia toți părinții sunt de acord,

fie că sunt mame feroce sau pașnice,

ca elicopterul sau drona,

anume, fericirea copiilor noștri e primordială.

Asta înseamnă

să crești copii în vremuri

când sunt fără valoare economică,

dar de neprețuit emoțional.

Suntem custozii stimei lor de sine.

Singura mantră
de care nu s-a îndoit niciun părinte este:

„Tot ce vreau e să fie copiii mei fericiți”.

Nu mă înțelegeți greșit:

cred că fericirea e un scop minunat
pentru un copil.

Dar este un scop foarte vag.

Fericire și încredere de sine,

să îi învățăm pe copii despre ele nu e la fel

ca și când i-am învăța cum să are câmpul.

Nu e ca mersul pe bicicletă.

Nu există nicio bibliografie pentru asta.

Fericirea și încrederea de sine
pot deriva din alte lucruri,

dar nu pot fi scopuri de sine stătătoare.

Fericirea unui copil

e o povară nedreaptă dusă de părinte.

Iar fericirea e o povară și mai nedreaptă

pusă în seama unui copil.

Trebuie să vă spun,

cred că asta provoacă excese ciudate.

Acum suntem atât de anxioși

să ne protejăm copiii de urâtul din lume

încât îi apărăm de Sesame Street.

Aș vrea să pot spune că glumesc,

dar dacă mergeți să cumpărați

primele episoade pe DVD din Sesame Street,

așa cum am făcut eu din nostalgie,

o să găsiți un avertisment la început

că conținutul nu este potrivit

pentru copii.

(Râsete)

Pot să repet?

Conținutul original al Sesame Street

nu este potrivit pentru copii.

Când a fost întrebat despre asta
de New York Times,

un producător al showului a dat
o serie de explicații.

Una a fost că Cookie Monster fuma pipă

în unul din episoade și apoi a înghițit-o.

Un exemplu rău. Nu știu.

Dar ceea ce m-a marcat

a fost când producătoarea a spus că nu știe

dacă Oscar the Grouch ar putea fi inventat azi

din cauză că era prea deprimant.

Nu vă pot spune cât mă întristează.

(Râsete)

Vă uitați la o femeie

care are un tabel periodic
al personajelor Muppets

pe peretele de la serviciu.

Marioneta ofensatoare, chiar aici.

El e fiul meu, în ziua când s-a născut.

Eram euforică
precum un zmeu înălțat cu morfină.

Avusesem o cezariană la care nu mă așteptam.

Dar chiar și cu privirea încețoșată de sedative,

am avut un gând foarte clar

prima dată când l-am ținut în brațe.

I-am șoptit la ureche.

I-am zis:
„Voi încerca din răsputeri să nu te rănesc”.

A fost un jurământ hipocratic,

și nici măcar nu am știut că îl zic.

Dar acum îmi dau seama

că jurământul hipocratic

e un țel mai realist decât fericirea.

De fapt, după cum ar spune orice părinte,

este extrem de greu.

Cu toții am spus sau am făcut lucruri

pe care ne-am dori să le putem șterge.

Cred că în alte vremuri

nu aveam așteptări atât de mari
de la noi înșine,

și e important să ținem minte asta

data viitoare când ne uităm cu inima gonind

la acele rafturi cu cărți.

Nu sunt sigură cum să creăm norme noi

pentru această lume,

dar cred că

în misiunea noastră disperată
să creștem copii fericiți,

ne însușim o povară morală greșită.

Mi se pare un scop mai bun,

și, îndrăznesc să spun, și mai corect,

să ne concentrăm să creștem copii mai productivi

și mai etici,

și doar să sperăm că fericirea va veni în calea lor

în virtutea binelui pe care îl fac,

și a realizărilor lor,

și a iubirii pe care le-o purtăm.

Asta, în orice caz, e o alternativă la lipsa unui scenariu.

Fără a avea scenarii noi,

ne ghidăm după cele mai vechi:

politețe, etica muncii, iubire,

și lăsăm fericirea și stima de sine
să se descurce singure.

Cred că dacă am face cu toții asta,

copiilor tot le-ar fi bine,

și părinților la fel,

ba poate chiar mai bine, amândurora.

Mulțumesc.

(Aplauze)