Vocea Naturii

Bernie Krause înregistrează sunete sălbatice – foșnetul vântului din copaci, ciripitul păsărilor, sunetele subtile ale larvelor insectelor – de 45 de ani. În acest răstimp, el a văzut multe medii de viață schimbate radical de om, uneori chiar prin pratici crezute sigure din punct de vedere ecologic. O privire surprinzătoare asupra a ce putem învăța ascultând simfoniile naturii, de la grohăitul unei anemone de mare, la strigătele triste ale unui castor în doliu.

(Sunete din natură)

Când am început să înregistrez sunete din natură,

acum 45 de ani,

habar n-aveam că furnicile,

larvele, anemonele de mare și virușii

au o amprentă sonoră.

Dar așa este.

Fiecare habitat natural o are,

ca pădurile tropicale amazoniene
pe care le auziți în fundal.

De fapt, pădurile temperate și tropicale

produc fiecare o vibrantă orchestrație animală,

ca expresie instantanee şi organizată

a insectelor, reptilelor, amfibienilor,
păsărilor și mamiferelor.

Fiecare peisaj sonor ce izvorăşte
dintr-un habitat sălbatic

generează propria amprentă sonoră, unică,

cu incredibil de multe informații,

din care doresc să vă împărtășesc azi.

Fundalul sonor are trei surse la bază.

Prima este geofonia,

adică sunetele nebiologice care apar

în orice habitat dat,

ca foșnetul copacilor, susurul apei,

valurile la ţărm, mișcările tectonice.

A doua e biofonia.

Biofonia înglobează toate sunetele

generate de organismele dintr-un habitat dat,

la un moment dat, într-un anumit loc.

Iar a treia sursă vine de la sunetele
pe care le generăm noi, oamenii,

numită antropofonie.

Unele sunt controlate,
cum ar fi muzica sau teatrul,

dar majoritatea sunt haotice și incoerente,

şi le numim zgomote.

A fost o perioadă în care consideram
sunetele naturii sălbatice

ca fiind fără valoare.

Le auzeam, dar nu însemnau nimic.

M-am înșelat. Am învățat că

dacă ascultăm cu atenție,
obținem informații valoroase

prin care putem evalua
starea de sănătate a unui habitat

din întregul spectru de viaţă.

Când am început să înregistrez,
pe la sfârșitul anilor '60,

metodele tipice de înregistrare se limitau

la înregistrarea parţială a anumitor specii,

păsări, la început,

apoi mamifere și amfibieni.

Era ca și cum încercam să înţeleg

splendoarea Simfoniei a V-a de Beethoven

din sunetul unei singure viori

în afara contextului orchestrei,

ascultând doar acea parte.

Din fericire, tot mai multe instituții

implementează modele mai holistice

ca cele lansate de mine și colegii mei,

în domeniul ecologiei sunetelor.

Când am început să înregistrez,
cu peste patru decenii în urmă,

înregistram 10 ore

pentru o oră de material utilizabil,

suficient de bun pentru un album, muzică de film

sau pentru ambientul unui muzeu.

Acum, din cauza încălzirii globale,

a exploatării materiilor prime

și a zgomotului uman, printre mulți alți factori,

îmi poate lua 1000 de ore sau mai mult

să obţin același lucru.

Jumătate din arhiva mea

provine din habitate modificate atât de radical,

încât fie sunt reduse cu totul la tăcere,

fie nu se mai pot auzi
în niciuna din formele originale.

Metodele uzuale de evaluare a unui habitat

se făceau prin numărarea vizuală a speciilor

și a indivizilor din fiecare specie,
într-un areal dat.

Totuși, comparând datele care leagă

densitatea și diversitatea a ceea ce auzim,

pot determina mult mai precis
indicatorii de sănătate.

Vreau să vă arăt câteva exemple simbolice

pentru posibilităţile ce derivă

din explorarea acestui univers.

Acesta e Lincoln Meadow.

Lincoln Meadow se află la trei ore jumate de condus

la est de San Francisco, în Munții Siera Nevada,

la circa 2000 metri altitudine.

Înregistrez aici de mulți ani.

În 1988, o companie de exploatare forestieră
a convins localnicii

că mediul nu va fi deloc afectat

prin noua metodă de exploatare

numită „tăieri selective”,

tăierea unui arbore de ici-colo

în locul defrişării unei suprateţe întregi.

Având permisiunea să înregistrez

atât înainte cât și după această operație,

mi-am instalat aparatura și am înregistrat
numeroase coruri de asfințit,

cu un protocol foarte strict
și înregistrări calibrate

pentru că voiam o bază de comparație bună.

Iată un exemplu de spectrogramă.

Spectrograma e reprezentarea grafică a sunetului,

cu timpul pe orizontală de la stânga la dreapta,

în acest caz 15 secunde,

și frecvența pe verticală,

de la cea mai mică la cea mai mare.

Vedeți că amprenta unui pârâu

e reprezentată aici în jumătatea de jos a paginii,

în timp ce păsările care trăiau pe vremuri în luncă

sunt reprezentate în partea de sus.

Erau multe.

Iată Lincoln Meadow înainte de tăierile selective.

(Sunete din natură)

M-am întors peste un an

și, folosind aceleași protocoale

și înregistrând în aceleași condiții,

am înregistrat câteva probe

ale acelorași coruri de asfințit,

și acum avem asta.

Asta e după tăierile selective.

Vedeți că pârâul e prezent încă

în treimea de jos a paginii,

dar vedeți ce lipsește
din cele două treimi de sus.

(Sunete din natură)

Se apropie sunetul unei ciocănitori.

Am revenit la Lincoln Meadow de 15 ori

în ultimii 25 de ani

și vă pot spune că biofonia,

densitatea și diversitatea acelei biofonii,

nu a revenit la cum a fost

înainte de tăieri.

Iată o poză de la Lincoln Meadow după tăieri.

Vedeți că, din perspectiva camerei foto

sau a ochiului uman,

nu pare niciun ram mișcat din loc,

ceea ce ar confirma argumentul
companiei de exploatare

cum că impactul asupra mediului e nul.

Totuși, urechile ne spun ceva cu totul diferit.

Studenții boboci mă tot întreabă

ce spun aceste animale

și chiar că n-am idee.

Dar pot să vă spun că se exprimă.

Dacă înțelegem sau nu, e altă poveste.

Mă plimbam pe coastă în Alaska

și am dat de această baltă de maree,

plină de o colonie de anemone de mare,

aceste minunate mașini devoratoare,

înrudite cu coralii și meduzele.

Fiind curios să aflu dacă scot vreun sunet,

am lansat un hidrofon,

un microfon subacvatic izolat cu cauciuc,

spre partea cu gura

și imediat creatura începu

să absoarbă microfonul în stomac,

iar tentaculele îi studiau suprafața

pentru a găsi ceva cu valoare nutritivă.

Sunetele statice foarte joase

le veți auzi acum.

(Sunete statice)

Da, dar priviți. Negăsind nimic de mâncare –

(Sunet grohăit)

(Râsete)

Cred că asta se poate înțelege

în orice limbă.

(Râsete)

La sfârșitul ciclului reproductiv,

broasca cu picior-sapă

se îngroapă la circa un metru

în solul de deșert tare din Vestul American,

unde poate sta multe anotimpuri,

până când condițile sunt potrivite
să iasă iar la suprafață.

Primăvara, când solul e suficient de umed,

broaștele sapă să iasă la suprafață

și se adună în jurul acestor bălți mari, vernale,

în număr mare.

Vocalizează în cor,

într-o sincronizare absolută.

Fac asta din două motive.

Unul e competitiv, căutându-și perechea,

celălalt e cooperativ,

pentru că vocalizând în sincron,

e foarte dificil pentru prădători cum ar fi coioți,

vulpi și bufnițe, să singularizeze
un anumit individ pentru masă.

O spectrogramă a corului de broaște

când sunt într-o stare sănătoasă.

(Orăcăit)

Lacul Mono e în estul Parcului Național Yosemite

din California

și e unul dintre habitatele favorite ale acestor broaște,

dar și un loc favorit al piloților Marinei SUA,

care se antrenează zburând

la viteze de peste 1100 km/oră

și la altitudini de doar câteva sute de metri

de-asupra nivelului Bazinului Mono,

foarte repede, foarte jos și atât de asurzitor

încât antropofonia, zgomotul uman,

chiar dacă e la 6,5 km

de balta cu broaște pe care ați auzit-o,

maschează sunetul corului de broaște.

Vedeți în această spectrogramă
că toată energia

care a fost odată în prima spectrogramă

lipsește din partea de sus

și că au fost pauze de cor la secundele:

2, 4, și 6 1/2,

apoi se vede sunetul avionului

în galben, la baza paginii.

(Orăcăit)

După ce au terminat de zburat,

broaștelor le-au trebuit 45 de minute

pentru a-și relua corul sincron,

timp în care, sub clar de lună plină,

am văzut cum doi coioți și o bufniță mare cu corn

au venit și au luat câteva dintre ele.

Vestea bună este că, printr-o ușoară
reconstrucție a habitatului

și zboruri mai puține, populațiile de broaște

diminuate în anii '80 și începuturile anilor '90,

aproape că au revenit la normal.

Aș dori să închei cu o întâmplare
povestită de un castor.

O întâmplare foarte tristă,

dar care ilustrează bine faptul

că animalele, uneori, își exprimă sentimentele –

un subiect controversat
de unii biologi mai în vârstă.

Unul din colegi înregistra în Vestul Mijlociu american

lângă această baltă formată

cu 16.000 de ani în urmă,
pe la sfârșitul ultimei Ere Glaciare.

S-a format în parte şi datorită
unui baraj făcut de castori

la unul din capete, ce ținea întregul ecosistem

într-un echilibru fragil.

Într-o după-masă, în timp ce înregistra,

au apărut brusc, din senin,

doi paznici de vânătoare care,

aparent fără motiv,

au mers la barajul castorilor

și l-au dinamitat,

omorând femela cu pui cu tot.

Oripilat, colegul a stat ascuns

pentru a se reculege

și pentru a înregistra ce mai putea
din restul după-amiezii,

iar seara, a reușit să înregistreze
un eveniment remarcabil:

castorul mascul supraviețuitor care înota
de unul singur, încet, în cercuri,

plângându-și neconsolat
pierderea partenerei și a puilor.

E probabil cel mai trist sunet

pe care l-am auzit vreodată
venind de la o ființă,

umană sau alta.

(Plâns de castor)

Da...

Fundalurile sonore au multe aspecte

printre care și felul în care animalele
ne-au învățat să cântăm și să dansăm,

dar asta o păstrez pentru altădată.

Ați auzit cum biofonia

ne ajută să înțelegem Natura.

Ați auzit impactul exploatării resurselor,

al zgomotului uman și al distrugerii habitatelor.

Și cu toate că ecologia, tradiţional,

încearcă să înțeleagă lumea din ceea ce se vede,

o înțelegere mai cuprinzătoare poate rezulta
din ce se aude.

Biofonia și geofonia sunt amprentele vocale

ale Naturii

și, ascultându-le,

ne înzestrăm cu un simț al locului,

cu povestea adevărată a lumii în care trăim.

În câteva secunde,

un fundal sonor furnizează mult mai multe informații

din mai multe perspective,

de la date cuantificabile la inspirație culturală.

Înregistrarea vizuală captează implicit

perspectiva frontală, limitată
a unui context spațial dat,

în timp ce sunetele lărgesc perspectiva

la 360 de grade, învăluindu-ne complet.

Și, în timp ce o poză poate face cât 1000 de cuvinte,

un fundal sonor poate face cât 1000 de poze.

Urechea ne spune

că șoapta fiecărei frunze și creaturi

vorbește despre sursa naturală a vieții noastre,

care poate fi secretul iubirii pentru toate creaturile,

mai ales pentru propria noastră umanitate.

Ultimul cuvânt e al unui jaguar din Amazon.

(Mârâit)

Mulțumesc că m-ați ascultat.

(Aplauze)