Spaţiile publice dau viaţă oraşului

Peste 8 milioane de oameni trăiesc în New York. Cum? Acest lucru se datorează în special spaţiilor sale publice -- de la micile parcuri până la locurile de plimbare pe malul apei -- unde oamenii se pot plimba și distra. Amanda Burden a ajutat la planificarea unor noi spaţii publice, ajutată de experienţa şi interesul ei faţă de comportamentul oamenilor. Ea ne împărtăşeşte din provocările prin care a trecut în planificarea unor parcuri pe care oamenii le iubesc şi ne spune de asemenea de ce este acest lucru important.

Când oamenii se gândesc la oraşe

se gândesc automat la anumite lucruri.

La clădiri şi străzi

zgârie-nori, taxiuri zgomotoase.

Eu însă

mă gândesc la oameni.

Oraşele înseamnă în principal oameni.

Unde merg ei,

unde se întâlnesc,

reprezintă esența orașului.

Deci mai importante decât clădirile

sunt spaţiile publice dintre clădiri.

Iar astăzi cele mai interesante

schimbări se întâmplă

în aceste spații publice.

Cred că spaţiile vii, plăcute

sunt temelia bunei planificări a oraşelor.

Ele dau viaţă oraşului.

Dar cum devine un spaţiu atractiv?

Ce atrage oamenii în aceste spaţii

şi ce anume îi respinge în altele

încât oamenii nu vin?

Am crezut că dacă găsesc răspunsul

voi aduce o contribuţie mare oraşului meu.

Unul dintre lucrurile ciudate la mine

este că mă interesează comportamentul

şi îmi folosesc aceste abilităţi să studiez nu animalele

ci felul în care oamenii din oraşe

folosesc spaţiile publice.

Unul dintre primele spaţii studiate

a fost parcul Paley Park

din centrul Manhatanului.

Acest mic spaţiu a devenit un fenomen

şi pentru că are atâta impact

asupra locuitorilor din New York

m-a impresionat şi pe mine.

Am început să îl studiez demult

pentru că a fost construit

de tatăl meu vitreg.

Ştiu că acest gen de spaţii

nu au apărut din întâmplare.

Am văzut direct de la sursă

că cere dedicaţie

şi o atenţie deosebită la detalii.

Dar ce-i atât de special la acest spaţiu

de atrage oamenii?

Am stat în parc şi am privit cu atenţie.

Mai întâi,

sunt scaunele confortabile care se pot muta.

Oamenii vin îşi găsesc locul

se mişcă puţin, apoi stau un pic

şi apoi foarte interesant

ei atrag şi alţi oameni.

Ciudat, dar m-am simţit mai bine

dacă erau oameni în jur.

Şi era verde.

Parculețul oferă newyorkezilor ce doresc:

confort și verdeaţă.

Întrebarea mea a fost însă

de ce nu sunt mai multe locuri cu verdeață

unde să stai în mijlocul oraşului

fără să te simţi singur

și fără să încalci proprietatea cuiva?

Din nefericire,

oraşele nu sunt concepute astfel.

Iată o imagine familiară.

Așa a fost conceput un loc public
de generații.

Au acest stil spartan

pe care-l asociem adesea
cu arhirectura modernă

şi nu-i de mirare că oamenii

evită astfel de spații.

Nu numai că arată dezolant

ci par şi periculoase.

Unde ne aşezăm?

Ce facem aici?

Arhitecţii însă le iubesc.

Sunt mândri de creaţiile lor.

Ar putea tolera o sculptură sau două

dar atât.

Iar pentru proprietari sunt ideale.

Nimic de udat, de menţinut

şi nici oameni indezirabili.

Dar nu credeţi că este o risipă?

Pentru mine a fi planificator de oraş

înseamnă să poţi schimba cu adevărat oraşul

în care trăiesc şi pe care-l iubesc.

Vreau să pot crea spaţii

unde să te simţi

ca în Paley Park,

nu să lași proprietarii spațiilor
să construiască astfel de locuri anoste.

De-a lungul anilor

am învăţat ce greu este

să creezi spaţii reușite,

funcționale, plăcute.

Aşa cum am învăţat de la tatăl meu vitreg

asta nu are loc întâmplător,

în special într-un oraş ca New York

unde este o luptă acerbă
pentru spaţiile publice.

Iar ca să fie reușite

cineva trebuie să se gândească serios

la fiecare detaliu.

Spaţiile deschise din oraşe sunt oportunităţi.

Da, pentru investiţii comerciale,

dar şi pentru binele comun

al oraşului.

Aceste două scopuri
nu sunt întotdeauna aliniate

şi de aici conflictul.

Prima ocazie în care am luptat
pentru un spațiu public funcțional

a fost în anii '80

când conduceam o echipă de planificatori

pe un teren uriaș din Battery Park City

în Manhattan pe râul Hudson.

Acest teren nisipos a stat nefolosit

timp de 10 ani

şi ni s-a spus
că dacă nu găsim un investitor

în şase luni, intra în faliment.

Aşa că am venit cu o idee

radicală, aproape nebunească.

În loc de a construi un parc

ca supliment la viitoarea dezvoltare

ne-am gândit în schimb

să construim mai întâi un spaţiu public

mic, dar de calitate,

să vedem dacă aducea o îmbunătățire.

Ne-am putut permite să construim
doar două secțiuni

din ceea ce urma să devină
o esplanadă lungă de o milă

aşa că ce construiam
trebuia să fie perfect.

Pentru a fi siguri, am insistat

să construim o machetă

de lemn a balustradei şi falezei.

Când am stat pe acea bancă de testare

cu nisip în jurul meu,

şoseaua era la nivelul ochilor,

blocându-mi perspectiva

asupra apei.

Vedeţi, detaliile sunt importante.

Design-ul nu detemină doar aparenţa

ci și felul cum se simte corpul
în acel spațiu.

Și cred că un design de succes

depinde de experienţa individuală.

Aici totul pare terminat

dar marginea de granit, luminile,

spatele băncii,

pomii

şi numeroasele locuri unde poţi sta

au fost toate mici bătălii
care au transformat acest proiect

într-un loc plăcut oamenilor.

Asta mi-a folosit 20 de ani mai târziu

când Michael Bloomberg m-a rugat

să-i fiu asistent de planificare

şi m-a însărcinat să modelez

întregul New York.

Mi-a spus în acea zi

că oraşul urma să crească

de la opt la nouă milioane de oameni.

Şi m-a întrebat:

"Unde vei pune

încă un milion de oameni?"

Ei bine, n-aveam idee.

Ştiţi că oraşul acordă

prioritate atragerii imigranţilor,

deci eram încântaţi de perspectiva creşterii.

Dar unde să construim

într-un oraş supraaglomerat

înconjurat de apă?

Cum să găsim locuinţe

pentru noii locuitori?

Şi dacă nu ne puteam extinde,

ceea ce era bine,

unde urmau să fie construite casele?

Dar maşinile?

Nu mai era loc de alte maşini.

Ce era de făcut?

Trebuia să construim pe verticală.

Și trebuia să ajungem în locuri

în care nu era nevoie de maşină.

Asta însemna să folosim un avantaj:

sistemul de tranzit.

Dar nu ne gândisem

cum să profităm de asta.

Şi iată răspunsul la dilemă.

Dacă schimbam şi redirecţionam

toate construcțiile în jurul tranzitului

am fi putut gestiona creşterea populaţiei.

Aşa ne-am gândit.

Şi iată planul

la care ne-am gândit:

Trebuia să refacem zonarea,

instrumentul principal de planificare

și să regândim întregul oraş

indicând unde se putea construi

şi interzicând orice construcție

dependentă de maşini

sau cu stil de cartier suburban.

Era o idee foarte ambiţioasă

deoarece comunităţile

trebuiau să aprobe planurile.

Cum urma să fac asta?

Ascultând. Am început să ascult.

Am investit mii de ore ascultând

doar pentru a câştiga încrederea.

Comunităţile își dau seama

dacă le înţelegi sau nu cartierul.

Nu poţi mima aşa ceva.

Şi am început să umblu,

pe nenumărate străzi,

în aerul fierbinte, în iernile reci,

an după an,

doar ca să pot înţelege

ADN-ul fiecărui cartier

şi să simt fiecare stradă.

Am devenit un expert grozav în zonare

căutând soluții

la cerinţele comunităţii.

Treptat, cartier după cartier,

stradă după stradă,

am început să setăm limite de înălțime,

astfel încât dezvoltarea

să fie predictibilă şi aproape de tranzit.

Timp de 12 ani

am putut rezona

124 de cartiere

40% din oraş

12.500 de străzi, iar acum

90% din toate construcțiile din New York

sunt la 10 min. de o staţie de metrou.

Adică nimeni din acele clădiri

nu are nevoie de maşină.

Aceste rezonări erau extenuante,

dificile, importante,

dar nu a fost nicio clipă misiunea mea.

Nu poţi vedea şi simţi zonarea.

Misiunea mea a fost de fapt

să creez spaţii publice generoase.

În zonele în care planificasem
construcții masive,

eram hotărâtă să creez locuri publice

de valoare pentru viaţa oamenilor.

Aici vedeţi ce era

3km de mal abandonat

din vecinătatea Greenpoint

şi Williamsburg în Brooklyn.

Imposibil de ajuns aici şi de folosit.

Aici a fost o zonare masivă,

deci m-am simţit obligată să creez

parcuri magnifice pe aceste maluri.

Am petrecut enorm de mult timp

pe fiecare cm al acestor planuri,

Voiam să fiu sigură că sunt

pomi de la ţărm până la apă

că erau copaci şi plante peste tot

şi desigur, o mulţime de locuri unde să stai.

Sinceră să fiu, nu ştiam cum va ieşi.

Trebuia să am încredere.

Dar am investit tot ce am învăţat şi studiat

în aceste planuri.

Apoi a venit deschiderea

şi a fost incredibil.

Au venit oameni din tot oraşul

în aceste parcuri.

Ştiu că au schimbat viaţa localnicilor

dar au schimbat şi imaginea pe care

o aveau despre New York.

Vin adesea şi privesc oamenii

urcând în feribotul

care circulă acum între cartiere

şi nu pot spune de ce,

dar sunt impresionată

că oamenii îl folosesc

ca şi cum ar fi de o veşnicie acolo.

Iată un parc nou în Manhattan.

Malul apei era

total neîngrijit înainte de 9/11.

Wall Street nu avea ieşire la apă

pentru că nu te puteai apropia de mal.

Iar după 9/11 primăria
n-a putut face mai nimic.

Eu m-am gândit că dacă mergem

la Corporaţia responsabilă de dezvoltare

şi obținem bani să amenajăm

aceşti 3 km de mal degradat

am produce un efect enorm

în reconstruirea ariei Lower Manhattan.

Şi aşa a fost.

Lower Manhattanului are un mal

pe toate cele trei părţi.

Ador acest parc.

Balustradele trebuiau să fie mai sus

aşa că am pus scaune înalte, gen bar,

poţi fi atât de aproape de apă

încât te simți pe apă.

Priviţi cum se lărgeşte balustrada

şi faptul că e plată,

permite să pui laptopul sau mâncarea.

Imi place când oamenii vin,

se uită şi spun:

"Uite, acolo e Brooklyn, pare atât de aproape."

Care este trucul?

Cum transformi un parc

într-un loc plăcut oamenilor?

Depinde de tine,

nu ca planificator, ci ca om.

Nu apelezi la experienţa în design,

ci la umanitatea interioară.

Adică: tu însuți ai vrea să mergi acolo?

Să stai acolo?

Ai perspectivă în interior și în afară?

Mai sunt şi alţi oameni?

Apare verde şi primitor?

Îți poți găsi locul preferat?

Acum, peste tot în New York

poți găsi

un loc să stai.

Unde erau parcări,

acum sunt cafenele.

Unde era trafic în Brooklyn

acum sunt mese şi scaune.

Acum 12 ani
erau interzise cafenelele pe stradă,

acum sunt peste tot.

Pentru a reda aceste spaţii publicului

am depus efort

şi e și mai dificil să le menţinem astfel.

O să vă spun o poveste

despre un parc neobişnuit, High Line.

Era acolo o cale ferată la înalţime.

(Aplauze)

Această cale ferată

trecea prin trei cartiere

din vestul Manhattanului.

Când nu a mai circulat nimic pe acolo

a devenit un peisaj sălbatic,

un fel de grădină în cer.

Când am fost acolo prima dată

şi am urcat pe acel viaduct

m-am îndrăgostit pe loc,

serios.

Şi când am fost solicitată

să salvez primele două secţiuni din High Line

de la demolare, au devenit prioritatea mea

şi cel mai important proiect.

Ştiam că dacă nu dedic fiecare zi,

nu avea să mai existe.

High Line

deși bine cunoscut acum,

foarte popular,

este şi cel mai disputat
spaţiu public din oraş.

Unii vor vedea un parc frumos

alţii nu.

Interesele comerciale

vor fi împotriva spaţiului public.

Puteţi spune:

"E minunat
că peste patru milioane de oameni

vin din toată lumea

să viziteze acest parc."

Un proprietar vede doar clienţi.

În locul spaţiului verde

ar putea exista magazine.

Ar fi extraordinar

şi ar aduce mulţi bani oraşului.

Cred că n-ar fi aşa de nemaipomenit.

Ar fi un mall, nu un parc.

(Aplauze)

Poate că ar însemna

mai mulţi bani pentru oraş

dar oraşul are o viaţă mai lungă

decât bunurile de consum.

Recent, ultima secţiune din High Line,

a treia,

cea finală,

a fost câştigată
împotriva intereselor proprietarilor de teren

care

construiesc peste 17 milioane mp

în Hudson Yards.

Au venit şi mi-au propus

să renunţ "temporar"

la această ultimă parte.

Poate pentru că High Line nu se potrivea

cu imaginea unui oraş cu zgârie nori

pe un deal.

Poate că le stătea în cale.

Oricum, a durat nouă luni,

timp în care am negociat zilnic

pentru a ajunge la un acord final

de a interzice demolarea sa

şi asta a fost acum doi ani.

Vedeţi așadar,

indiferent de popularitate şi succes,

un spaţiu public nu e niciodată în siguranță.

Spaţiile publice -- asta e salvarea lor --

au nevoie de agenți vigilenţi

care să le susţină pentru interesul public,

să le amenajeze pentru oameni,

apoi să se asigure

că toţi au acces,

că nu se abuzează de ele, nu sunt invadate,

abandonate sau ignorate.

Dacă există o lecţie

pe care am învăţat-o ca planificator

este că spaţiile publice sunt importante.

Nu doar pentru cei care le folosesc,

ci şi de oamenii

care se simt bine în oraşul lor

doar ştiind că sunt acolo.

Spaţiile publice vă pot schimba viaţa,

felul în care percepeţi oraşul,

dacă preferaţi un oraş sau altul.

Aceste spaţii sunt motivul pentru care

rămâneţi în oraş.

Cred că un oraş de succes

e ca o petrecere reuşită.

Oamenii rămân pentru că se simt bine.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Mulţumesc.

(Aplauze)