Alastair Parvin: Architectură pentru oameni, făcută de oameni

Architectul Alastair Parvin prezintă o idee simplă, dar provocatoare: ce-ar fi dacă în loc ca arhitecții să construiască clădiri pentru cei care și le permit, cetățenii obișnuiți să-și poată proiecta și construi propriile case? Conceptul stă la baza proiectului WikiHouse, un kit de construcție cu sursă deschisă, care înseamnă că oricine poate construi o casă, oriunde.

Când folosim cuvântul „arhitect” sau „designer”,

ne referim de obicei la un profesionist,

cineva care e plătit,

și presupunem că acești profesioniști

sunt cei care ne vor ajuta să rezolvăm

provocările mari, sistemice, în materie de design, cu care ne confruntăm,

ca schimbările climatice, urbanizarea și inegalitatea socială.

Asta e prezumția noastră despre meseria în sine.

Cred că e greșită.

În 2008, urma să absolv școala de arhitectură,

după câțiva ani de studiu, apoi să caut un job,

și asta s-a întâmplat.

Economia a rămas fără joburi.

Atunci mi-am dat seama de două lucruri.

Primul, nu-i ascultați pe consilierii de carieră.

Al doilea, un paradox fascinant pentru arhitectură,

ca societate, n-am avut niciodată mai multă nevoie de specialiști în design,

și totuși, arhitecții nu găseau de lucru.

Mă uimește că vorbim în detaliu
despre design,

dar arhitectura are o structură economică

despre care nu se vorbește, și cred că ar trebui.

Am putea începe cu salariul.

Aflat la sfârșitul listei de absolvenți de arhitectură,

m-aș aștepta să câștig

în jur de 36.000-37.000 de dolari.

Raportat la întreaga populație a lumii,

figurez în topul celor 1.95 cei mai bogați oameni.

De aici întrebarea: pentru cine lucrez?

E jenant că

aproape tot ce numim azi arhitectură

înseamnă, de fapt, a proiecta

pentru cei mai bogați 1% oameni din lume,

și așa a fost întotdeauna.

Uităm acest lucru

pentru că momentele din istorie când arhitectura

a transformat efectiv societatea au fost timpurile

în care cei 1% au construit

pentru ceilalți 99 la sută, din diverse motive,

fie din filantropie, în secolul XIX,

în comunism, la începutul secolului XX,

în economia mixtă și cel mai recent, desigur,

în domeniul imobiliar, umflat ca un balon.

Timpurile bune ale arhitecturii

s-au dus,

și suntem din nou în situația

în care cei mai deștepți designeri și arhitecți din lume

nu pot lucra decât pentru 1%
din populație.

Probabil e rău pentru democrație,

așa cred.

Dar nu e o strategie de afaceri inteligentă.

Provocarea următoarei generații de arhitecți

este cum să îndrepte clientul

de la acel 1% la 100%?

Aș vrea să ofer trei idei contraintuitive

despre cum s-ar putea face asta.

Prima: ar trebui să reconsiderăm ideea

cum că arhitectura înseamnă construirea de clădiri.

În realitate, o clădire e cea mai scumpă soluție

pentru aproape orice fel de problemă.

Practic, prin proiectare

ar trebui rezolvate probleme și create
noi condiții.

Iată o poveste.

Compania lucra cu o școală

aflată într-o clădire veche stil Victorian.

Reprezentanții școlii le-au spus arhitecților:

„Coridoarele sunt un coșmar.

Sunt mult prea mici. Se aglomerează la maxim
în pauze.

Nu-i putem controla pe bătăuși.

Vrem să refacem planul întregii clădiri

și știm că o să ne coste câteva milioane de lire,

dar ne-am împăcat cu ideea.”

Echipa s-a gândit la problemă

și a spus: ”Nu faceți asta.

Mai bine renunțați la clopoțelul școlii.

În loc să aveți un clopoțel care sună o dată,

puneți câțiva clopoței mai mici

care vor suna în locuri diferite, la ore diferite,

distribuind astfel traficul pe coridoare.”

Rezolvă aceeași problemă,

dar școala nu va cheltui câteva milioane de lire,

ci câteva sute.

Poate părea că încerci să scapi de muncă,

dar nu-i așa. Te faci mai util, de fapt.

Arhitecții au o abilitate foarte mare

de a gândi strategic.

Problema e că, la fel ca mulți profesioniști din design,

ne-am fixat pe ideea de a oferi consumatorului

un anumit fel de produs

și nu cred că mai e cazul.

A doua idee care merită clarificată e specifică secolului XX,

ideea că arhitectura înseamnă

clădiri mari și finanțări mari.

De fapt, ne-am blocat

în mentalitatea erei industriale, care spune că

doar organizațiile mari sau corporațiile pot
crea orașe

și construi locuințe pentru noi.

Achiziționează cartiere întregi

prin proiecte diferite.

Desigur, finanțarea e pe măsură.

Rezultatul: cartiere monolitice,

în care toate casele sunt la fel.

Mulți oameni nici măcar nu și le permit.

Dar ce-ar fi dacă acum orașele

ar fi create nu doar de câțiva cu mult,

ci și de mulți cu puțin?

Și când se întâmplă asta, cei mulți aduc

valori diferite despre locul în care vor
să trăiască.

Apar întrebări interesante, cum ar fi:

Cum vom proiecta orașele? Cum o să finanțăm dezvoltarea?

Cum o să vindem servicii de proiectare?

Ce-ar însemna pentru societățile democratice

să le ofere cetățenilor dreptul de a construi?

Într-un fel, ar trebui să fie evident faptul

că în secolul XXI orașele ar putea fi dezvoltate
de locuitori.

A treia, trebuie să ne amintim că,

din punct de vedere strict economic,

proiectarea are ceva în comun cu sexul și
îngrijirea bătrânilor:

e făcută de amatori, în mare parte.

Ăsta e un lucru bun.

Mare parte din muncă se întâmplă în afara
economiei monetare,

în ceea ce se cheamă economie socială sau economie de bază,

în care oamenii muncesc pentru ei înșiși.

Problema e că, până în prezent,

economia monetară avea

întreaga infrastructură și toate uneltele.

Deci trebuie să ne gândim

cum vom construi mijloacele, infrastructura și instituțiile

pentru economia socială specifică arhitecturii?

Procesul a început cu software-ul cu sursă deschisă.

În ultimii ani, s-a mutat

în plan fizic, unde hardware-ul cu sursă deschisă

pune la dispoziție planuri oferite gratis,

pe care oricine le poate descărca și folosi.

E momentul în care imprimantele 3D devin foarte interesante.

Deodată, ai o imprimantă 3D

cu sursă deschisă, ale cărei componente

pot fi făcute pe o altă imprimantă 3D.

Aceeași idee, pentru o mașină cu control numeric,

un fel de imprimantă mare care poate tăia
foi de placaj.

Aceste tehnologii reduc radical

timpul de producție, costurile și
forța de muncă.

Contrazic ideea

că dacă vrei ceva accesibil, trebuie să alegi „mărimea universală”.

De asemenea, distribuie

capacități masive și complexe de producție.

Ne-ndreptăm spre timpuri în care fabrica e
peste tot

și asta înseamnă

că toți facem parte din echipa de proiectare.

Asta chiar este o revoluție industrială.

Marile conflicte ideologice

care ni s-au transmis se bazau pe întrebarea:

Cine ar trebui să controleze mijloacele de producție?

Acum aceste tehnologii aduc răspunsul:

poate că nimeni. Noi toți.

Am fost fascinați

de ce-ar putea însemna asta pentru arhitectură.

Așa că în urmă cu un an și jumătate,

am început să lucrăm la un proiect numit WikiHouse,

un sistem de construcție cu sursă deschisă.

Vrem să oferim oricui posibilitatea

să acceseze online, gratis, o bază de date

cu modele 3D pe care le pot descărca și adapta,

la acest moment, în SketchUp, pentru că e gratis și ușor de folosit.

În câteva secunde,

utilizatorii pot genera un set de fișiere
pentru tăiere

care le vor permite

să printeze părți dintr-o casă folosind o mașină cu control numeric

și un material sub formă de foi, precum placajul.

Părțile sunt numerotate

și constituie, practic, un mare kit IKEA.

(Râsete)

Se îmbină fără șuruburi,

cu pene de lemn și cepuri.

Până și ciocanele de lemn

pot fi puse în pachetul pentru printare.

O echipă din doi sau trei oameni

poate construi o astfel de casă.

Nu le trebuie cunoștințe tradiționale de construcție.

N-au nevoie de unelte electrice sau altfel de instrumente

și pot construi o casă mică, precum aceasta,

într-o zi.

(Aplauze)

Vei obține scheletul unei case

pe care poți apoi aplica ferestre,

finisaje exterioare, izolație și utilități,

în funcție de ce găsești ieftin și disponibil.

Desigur, casa nu e terminată.

Schimbăm perspectiva, deci casa
nu e un produs finit.

Cu mașina de control numeric poți face oricând părți noi

sau o poți folosi ca să construiești casa de vizavi.

Începem să vedem cum se naște un model de dezvoltare urbană

cu sursă deschisă, propus de cetățeni.

Noi și alții am construit câteva prototipuri în lume

și am învățat câteva lecții interesante.

Una dintre ele: proiectul presupune multă socializare.

Oamenii nu știu unde începe munca de construire și unde distracția.

Principiile sursei deschise însă

se regăsesc în detaliile fizice banale.

Cum ar fi, să nu proiectezi o piesă care nu poate fi ridicată.

Sau, când creezi o piesă,

asigură-te că n-o poți așeza invers,

sau, dacă se întâmplă, să nu conteze, pentru că e simetrică.

Probabil principiul care rezonează cel mai mult cu noi

este cel al lui Linus Torvalds,

pionierul sursei deschise:

„Fii leneș ca o vulpe.”

Nu reinventa roata de fiecare dată.

Ia un lucru care funcționează și adaptează-l la propriile nevoi.

Contrar a ceea ce ți s-ar spune

la o școală de arhitectură, copiatul este bun.

Se aplică în cazul de față, pentru că, de fapt,

această abordare nu este cu totul nouă.

Așa s-au construit clădirile

timp de sute de ani înainte de Revoluția Industrială,

în aceste tipuri de comunități cu hambare.

Singura diferență între arhitectura tradițională

și arhitectura cu sursă deschisă

ar putea fi o conexiune la web,

dar e o diferență foarte mare.

Am împărtășit tot conținutul WikiHouse

sub o licență Creative Commons,

iar în momentul de față,

grupuri din lumea întreagă

încep să-l folosească, să-i descopere dedesubturile, ceea ce-i uimitor.

Un grup din Christchurch, Noua Zeelandă,

vrea să construiască locuințe în zone afectate de cutremure

și mulțumită TED city Prize,

colaborăm cu un grup de oameni extraordinar

ca să creăm un fel de fabrică a comunității

și o micro-universitate într-unul din
cartierele sărace din Rio.

Sunt începuturi mici,

dar în ultima săptămână foarte mulți oameni

au interacționat unii cu alții și nici măcar nu sunt pe această hartă.

Sper ca data viitoare când o priviți, să nu mai puteți
vedea harta.

Știm că WikiHouse e un proiect mic,

dar e o soluție la o problemă foarte mare,

aceea că, în prezent, pe plan global, orașele care se dezvoltă cel mai repede

nu sunt cele cu zgârie-nori.

Sunt orașele care se fac singure
într-o formă sau alta.

Dacă vorbim despre orașul secolului XXI,

aceștia sunt oamenii care îl vor crea.

Vă place sau nu, bun-venit în cea mai mare echipă de proiectare din lume.

Dacă luăm în serios

schimbările climatice, urbanizarea și sănătatea,

modelele actuale de dezvoltare nu rezolvă problemele.

Așa cum a spus Robert Neuwirth, nu există bancă,

corporație, guvern sau ONG

care să poată rezolva problemele

dacă tratăm cetățenii doar ca pe consumatori.

Ar fi extraordinar dacă împreună

am putea găsi soluții nu doar la problema

de structură la care lucrăm,

ci și de infrastructură, cum ar fi aer condiționat cu energie solară,

energie alternativă, salubritate alternativă,

soluții cu preț scăzut, cu sursă deschisă, eficiente,

de care oricine se poate folosi.

Să le punem într-un loc comun

unde sunt accesibile tuturor și aparțin tuturor.

Un fel de Wikipedia.

Odată pusă la dispoziția comunității,

va rămâne acolo pentru totdeauna.

Cât de mult ar schimba asta regulile?

Tehnologia e de partea noastră.

Dacă cel mai mare proiect în construcții în secolul XX

ar fi democratizarea consumului -

Henry Ford, Levittown, Coca-Cola, IKEA -

cred că cel mai mare proiect al secolului XXI

ar fi democratizarea producției.

Când vine vorba despre arhitectură în orașe,

acest lucru chiar contează.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)