Da, am supraviețuit după cancer. Dar nu asta mă definește.

Debra Jarvis fusese capelan într-un spital vreme de aproape 30 de ani cînd a primit diagnosticul de cancer. A avut multe de învățat ca pacientă. În stilul ei hazliu și curajos, ne explică de ce identitatea de „supraviețuitor de cancer” e statică. Ne invită pe toți să fim stăpîni pe cele mai grele experiențe și să ne îngăduim nouă înșine să creștem și să evoluăm.

Am intrat în vorbă cu tine
adineauri în autobuz

și vrem să ne cunoaștem mai bine,

dar eu trebuie să cobor
la următoarea stație.

Așa că spune-mi trei lucruri despre tine

care te definesc ca persoană.

Trei lucruri despre tine

din care voi putea înțelege cine ești.

Trei lucruri care ating esența ta.

Și mă întreb:

între cele trei lucruri

e și faptul că ai supraviețuit
după vreo traumă?

Ai supraviețuit după cancer, după viol,

după holocaust, după incest?

Ați observat că avem tendința
să ne identificăm după suferințe?

Iar locul unde am văzut cum
această identitate a supraviețuitorului

are cele mai multe consecințe

e comunitatea bolnavilor de cancer.

Sînt de multă vreme legată
de această comunitate,

pentru că sînt capelan
de azil și de spital

de aproape 30 de ani încoace.

În 2005 lucram la un centru mare de cancer

și am aflat că mama mea are cancer la sîn.

Apoi după cinci zile am aflat

că și eu am cancer la sîn.

Eu și mama ne cam facem concurență...

(Rîsete)

...dar credeți-mă, de data asta
nu încercam să concurez cu ea.

De fapt mă gîndeam că,
dacă tot e să ai cancer,

e convenabil să lucrezi
undeva unde se tratează.

Dar iată ce mi-au spus
multe persoane indignate:

„Poftim?!

Dar ești capelan!

Ar trebui să fii imună!”

Ca și cum ar fi trebuit să scap
doar cu o avertizare, nu cu o amendă,

că de, doar fac parte din echipaj.

Am făcut tratamentul
la centrul de cancer unde lucram,

ceea ce a fost nemaipomenit de convenabil,

și am făcut chimioterapie și o mamectomie,
și mi s-a pus un implant salin.

Mă opresc aici ca să vă spun repede
că ăsta e cel fals.

(Rîsete)

Am constatat că trebuie
să spun de la început,

altfel o să zică cineva:

„Sigur e ăsta.”

Apoi mă mișc sau fac un gest
și o să zică:

„Nu, nu, e celălalt.”

Dar acum știți.

Am avut multe de învățat ca pacientă.

Printre altele am fost surprinsă că numai
o mică parte din experiența cancerului

are legătură cu medicina.

Cea mai mare parte se leagă
de sentimente și credință,

de pierderea și regăsirea identității,

de descoperirea unei puteri
și a unei flexibilități de care nu știai.

E înțelegerea faptului că lucrurile
cele mai importante în viață

nu sînt lucruri deloc, ci relații.

Ajungi să rîzi în ciuda incertitudinii

și să înveți că te poți retrage
din aproape orice

spunînd „Am cancer”.

Un alt lucru pe care l-am învățat

a fost că nu e nevoie să mă identific
ca „supraviețuitoare de cancer”,

chiar dacă există forțe imense

care mă împing exact spre asta.

Vă rog totuși să nu mă înțelegeți greșit.

Organizațiile oncologice,
eforturile de depistare precoce,

informarea publicului
și cercetarea oncologică

au normalizat cancerul.

Iar asta e minunat, acum putem vorbi
despre cancer fără a mai șopti.

Putem vorbi despre cancer
și ne putem sprijini unii pe alții.

Dar cîteodată parcă

unii sar puțin peste cal
și încep să ne spună ce urmează să simțim.

La vreo săptămînă după operația mea

ne-a venit un musafir acasă.

Poate asta a fost prima noastră greșeală.

Țineți cont că la momentul respectiv

fusesem deja capelan peste 20 de ani,

deci despre moarte, sensul vieții

și alte asemenea subiecte
trăncănisem deja la nesfîrșit.

La cină în seara aceea

musafirul începe să-și întindă
brațele deasupra capului

și spune: „Știi, Deb,

acum o să afli în sfîrșit ce e important.

Da, o să faci niște
schimbări mari în viața ta,

acum o să începi
să te gîndești la moarte.

Da, cancerul ăsta
e semnalul tău de alarmă.”

Iar astea sînt vorbe de aur

venite de la un om care vorbește
despre propria lui experiență.

Dar cînd cineva îți spune ție

ce urmează să simți tu,

e căcat cu apă rece.

Un singur lucru m-a împiedicat
să-l omor cu mîinile goale,

și anume că nu-mi puteam
ridica brațul drept.

Dar i-am zis o vorbă urîtă,

ceva despre mama sa...

(Rîsete)

...la care bărbatu-meu a zis:
„I-au dat narcotice.”

(Rîsete)

Apoi după tratament mi se părea

că toată lumea îmi spune
ce sens va avea experiența mea.

„A, înseamnă c-o să faci și ce zice popa.”

„A, înseamnă că vii la întrunire.”

„Înseamnă că o să porți
panglica roz și tricoul roz

și banderola și cerceii
și brățara și chiloțeii.”

Chiloțeii! Pe bune, căutați pe Google!

(Rîsete)

Cu ce ajută asta la informare?

Doar bărbatu-meu îmi vede chiloțeii.

(Rîsete)

E deja bine informat despre cancer.

În momentul acela m-am gîndit:

„Doamne, dar chestia asta
nu mă mai lasă să trăiesc!”

Atunci mi-am zis:

fii stăpînă pe experiența ta,
n-o lăsa pe ea să-ți fie stăpînă.

Știm cu toții că,

pentru a face față
unei traume, unei pierderi,

oricărei experiențe care ne schimbă viața,

trebuie să găsim un sens.

Dar e o problemă:

nimeni nu ne poate spune
ce sens are experiența noastră.

Noi trebuie să decidem ce înseamnă.

Și nu e nevoie să aibă
vreun sens colosal, exteriorizat.

Nu e nevoie să înființăm fiecare
cîte o fundație sau o organizație,

să scriem o carte
sau să facem un documentar.

Sensul poate fi tăcut

și interior.

Poate luăm o decizie măruntă
legată de viața personală

care ar putea produce o schimbare mare.

Acum mulți ani am avut un pacient,
un tînăr cu totul minunat

foarte îndrăgit de personalul medical,

încît am fost tare surprinși
cînd ne-am dat seama

că nu avea nici un prieten.

Locuia singur,

venea la chimioterapie singur,

i se făcea tratamentul

și apoi se ducea acasă, singur.

L-am și întrebat: „Cum se face
că nu vii niciodată cu un prieten?”

La care el: „Nu prea am prieteni.”

Dar avea o grămadă de prieteni
în secția de perfuzii, toți îl iubeam.

Lumea venea în camera lui tot timpul.

La ultima ședință de chimioterapie
ne-am adunat să-i cîntăm,

i-am pus coroana pe cap,
i-am făcut baloane de săpun

și apoi eu l-am întrebat:

„Și? De acum ce ai de gînd să faci?”

Mi-a răspuns:

„O să-mi fac prieteni.”

Și așa a făcut.

S-a apucat de voluntariat
și astfel și-a făcut prieteni.

A început să meargă la biserică
și iar și-a făcut prieteni.

De Crăciun ne-a invitat
pe mine și bărbatu-meu,

iar apartamentul era
plin cu prietenii lui.

Fii stăpîn pe experiența ta,
n-o lăsa pe ea să-ți fie stăpînă.

El singur a hotărît
că sensul experienței lui

a fost să cunoască bucuria prieteniei

și să învețe să-și facă prieteni.

Dar dumneavoastră?

Cum găsiți sensuri

în experiența de căcat pe care ați avut-o?

Poate fi una recentă

sau una care vă împovărează
de foarte multă vreme.

Nu e niciodată prea tîrziu
să-i schimbați sensul.

Sensurile sînt dinamice:

azi înseamnă ceva,

dar poate peste un an
sau peste 10 ani va însemna altceva.

Nu e niciodată prea tîrziu să devii
altceva decît un simplu supraviețuitor.

Auziți cît de static sună cuvîntul?

Supraviețuitor.

Lipsește mișcarea, lipsește creșterea.

Fii stăpîn pe experiența ta.
N-o lăsa să-ți fie stăpînă.

Dacă o lași,
părerea mea e că te va îngrădi,

nu vei crește, nu vei evolua.

Sigur, uneori nu presiunile din afară

sînt de vină că ne asumăm
identitatea de supraviețuitor.

Uneori ne bucurăm de părțile bune.

Uneori sînt avantaje.

Dar apoi ne împotmolim.

Printre primele lucruri învățate
cînd eram capelan stagiar

au fost cei trei „C”
ai activității de capelan:

consolare, clarificare
și, la nevoie, confruntare

sau contestare.

Tuturor ne plac părțile
cu consolarea și clarificarea.

Dar confruntarea, nu prea.

Un alt lucru care mi-a plăcut
cît am fost capelan

a fost să văd pacienții la un an
sau chiar mai mulți după tratament,

pentru că, vă spun, era foarte mișto
să văd cum s-au schimbat,

cum a evoluat viața lor
și prin ce-au mai trecut.

Așa că m-am bucurat enorm într-o zi

cînd am fost chemată
la intrarea în clinică

de o pacientă cu care vorbisem
în urmă cu un an.

Venise cu cele două fiice ale ei
de vîrstă adultă — le cunoșteam —

pentru control la un an după tratament.

Așa că am coborît și le-am găsit
în culmea bucuriei

pentru că analizele îi ieșiseră

cu rezultatul FMP:
fără modificări patologice.

Într-o vreme credeam că asta
înseamnă fără moarte previzibilă.

Deci erau foarte bucuroase
și ne-am așezat să vorbim.

Dar era ciudat,

pentru că după nici două minute
a început să-mi spună din nou

cum a fost cu diagnosticul,
cu operația și cu chimioterapia,

deși, fiindu-i capelan,
vorbisem cu ea în fiecare săptămînă

și deci știam povestea.

Spunea cuvinte ca suferință,

agonie, luptă.

Iar la final mi-a spus:

„Mă simțeam răstignită.”

Atunci fiicele ei s-au ridicat și au spus:
„Ne ducem să luăm cafea.”

Și au plecat.

Zi-mi trei lucruri despre tine
pînă la stația următoare.

Oamenii coborau înainte ca ea
să ajungă la numărul 2 sau 3.

I-am întins un șervețel

și am îmbrățișat-o.

Apoi, pentru că țineam mult
la femeia asta,

i-am spus:

„Dă-te jos de pe cruce.”

Iar ea zice: „Poftim?”

I-am zis din nou: „Dă-te jos de pe cruce.”

Și, bravo ei, a reușit
să-mi spună ce motive are

să-și însușească identitatea asta
și apoi să se cramponeze de ea.

Prin asta primea multă atenție.

Oamenii aveau în sfîrșit grijă de ea.

Dar acum ajunsese să aibă efectul opus.

Oamenii începeau s-o evite.

Se duceau „să ia cafea”.

Experiența o făcea să se simtă răstignită,

dar ea nu voia să-și lase
eul răstignit să moară.

Vă gîndiți probabil

că am fost cam aspră cu ea,

dar trebuie să vă spun

că vorbeam din propria mea experiență.

Cu foarte mulți ani înainte

fusesem concediată de la un serviciu
pe care îl adoram

și vorbeam fără încetare
despre nevinovăția mea,

despre nedreptate, trădare și înșelătorie,

pînă cînd, ca în cazul ei,
oamenii au început să mă evite,

pînă cînd mi-am dat în sfîrșit seama

că nu mai încercam doar
să-mi înțeleg sentimentele,

ci mi le amplificam.

Nu voiam să-mi las eul răstignit să moară.

Dar știm toți că,
în orice poveste a reînvierii,

mai întîi trebuie să mori.

Povestea creștină:
Isus a stat mort o zi întreagă în mormînt

și abia apoi a înviat.

Eu cred că pentru noi a sta în mormînt

înseamnă a ne îngriji în profunzime

de rănile noastre

și a ne da voie nouă înșine
să ne vindecăm.

Trebuie să ne lăsăm eul răstignit să moară

ca să se nască un eu nou,
unul mai adevărat.

Trebuie să dăm drumul vechii povești

ca să poată fi spusă o poveste nouă,
una mai adevărată.

Fiți stăpîni pe propria experiență.
N-o lăsați să vă stăpînească ea.

Ce-ar fi să nu mai existe supraviețuitori?

Adică ce-ar fi dacă oamenii s-ar hotărî
să-și ia durerea ca pe o experiență

și nu ca pe o identitate?

Poate astfel n-am mai fi niciodată
ostatici ai rănilor noastre

și am începe drumul minunat

al explorării și descoperirii de sine
și al creșterii.

Poate am începe drumul
definirii propriei persoane

prin ceea ce am devenit

și prin ceea ce devenim.

Deci probabil supraviețuirea nu era

unul din cele trei lucruri
pe care mi le-ai spune.

Nu-i nimic.

Vreau să vă spun tuturor ce bine îmi pare
că ne aflăm în acest autobuz împreună.

Eu cobor aici.

(Aplauze)