Antony Gormley: Spațiu sculptat, din noi și din afara noastră

Renumitul sculptor Antony Gormley vălurește spațiul și forma umană. Lucrările lui explorează spațiul interior pe care-l resimțim în trupurile noastre -- și spațiul exterior pe care-l simțim în jurul nostru, conștienți că suntem punctiformi în spațiu și timp.

Vă voi relata de ce am devenit sculptor.

Poate credeți că sculptorii

transformă, manipulează

materie, obiecte, corpuri,

dar mie cel mai mult îmi place să creez spațiu,

de aceea am intitulat această prezentare:

„Structurarea spațiului".

Spațiu ce există în noi

și în afara noastră.

Când eram copil --

nu știu câți ați fost copii în anii '50 --

eram trimis în dormitor pentru odihnă forțată. (Râsete)

Nu-i o idee bună. Ai șase ani,

după prânz vrei să te cațeri într-un copac.

Dar trebuia să merg sus, într-o cameră minusculă,

făcută dintr-un vechi balcon,

un spațiu mic, încins, luminos,

iar eu trebuia să stau nemișcat. Ridicol.

În fine, din cine știe ce motiv,

m-am hotărât să nu mă mișc,

să fac ce-mi cerea Mami

să fac.

Deci iată-mă întins în acest spațiu mărunt, înfierbântat,

claustrofobic, cât o cutie de chibrituri, cu ochii închiși.

Dar ciudat, după o vreme, zile, săptămâni, luni,

spațiul acela a devenit mai mare,

mai voalat și mai răcoros,

până când am ajuns să aștept cu plăcere

jumătatea de oră de imobilitate și odihnă,

să anticipez cu nerăbdare

acel loc obscur.

Ați fi de acord să facem ceva neobișnuit?

Să închidem ochii un minut?

Nu va fi ceva bizar.

Nu-i un ritual mistic. (Râsete)

Aș vrea ca toți să fim în acel spațiu.

Voi închide și eu ochii. Vom fi acolo împreună.

Deci, închideți ochii un minut.

Iată-ne, într-un spațiu,

spațiul subiectiv al obscurității interioare.

Îl văd ca pe un loc al imaginației,

un potențial,

dar cu ce calități?

Lipsit de obiecte. Gol.

Fără dimensiuni. Fără limite.

Fără sfârșit.

OK, deschideți ochii.

Acesta-i spațiul pe care-l consider eu sculptură --

pare un paradox, sculptura echivalează

cu o propunere materială --

dar cred că acela e spațiul

cu care sculptura ne poate conecta.

Îmaginați-vă că suntem în inima Americii.

Ești adormit. Te trezești.

Fără să ridici capul de pe pământ, din sacul de dormit,

poți vedea în depărtare 100 de kilometri.

E un fund de lac secat.

Eram tânăr. Abia absolvisem școala de artă.

Voiam să fac ceva conectat

direct cu lumea, direct cu acel loc.

Era un loc minunat pentru că era un loc

unde-ți puteai imagina că erai

prima ființă vreodată acolo.

Era un loc în care mai nimic nu se-ntâmplase.

Oricum, rămâneți cu mine.

Am ridicat o piatră în căușul mâinii,

am aruncat-o cât am putut de departe,

am reușit cam 22 de metri.

Apoi am cules toate pietrele din jur

și-am făcut o grămadă.

Astea au fost pietrele din grămadă, apropo.

Apoi, am urcat pe grămadă

și am aruncat rocile din nou.

Iată deșertul rearanjat.

Ați putea spune, nu arată diferit

față de pornire.

(Râsete)

Care-i poanta?

Chris era îngrijorat și zicea,

„Nu le arăta poza asta,

vor crede că ești unul dintre acei

artiști moderni trăzniți care nu face multe.

(Râsete)

Dar de fapt asta e urma

unui corp viu pe alte corpuri,

roci care au trecut prin formare geologică,

eroziune, acțiunea timpului.

Acesta e un loc,

la care aș dori să vă uitați diferit

datorită acestui fapt care s-a petrecut,

o amprentă umană.

Acest deșert ne cere să privim lumea

diferit de

lumea pe care am trăit-o împreună,

lumea tehnologică,

să privim din nou lumea elementară.

Lumea elementară în care toți trăim

e acel spațiu pe care l-am vizitat împreună, bezna trupului.

Am vrut să încep din nou cu acea ambianță intimă,

spațiul subiectiv în care fiecare trăiește,

dar din direcția opusă,

a aparenței.

Iată o activitate de fiecare zi în studio.

Vedeți că nu fac mai nimic. Doar stau,

cu ochii închiși,

și alții toarnă mulajul, proba.

E înregistrarea indexată a unui moment trăit

de un corp în timp.

Putem trasa acel spațiu,
folosind limbajul neutrinilor sau razelor cosmice,

luând starea de încadrare a trupului drept margini,

dar într-o inversare absolută a ideii grecești

tradiționale de punctare?

Pe vremuri, grecii luau un bloc de marmură pentelică

și sfredeleau suprafața ca să ajungă

la piele, la aparență,

pe care Aristotel o definea ca distincția

între substanță și formă,

delimitarea care face lucrurile vizibile.

Aici, însă, lucrăm din direcție opusă.

O putem întruchipa ca pe o membrană de nepătruns?

E o carcasă de plumb făcută în jurul spațiului

pe care corpul meu l-a ocupat, acum pustiu.

E o lucrare intitulată „A învăța să înțelegi"

Am putea-o numi Noapte,

sau 96% din gravitația imperceptibilă,

materia neagră, existentă în spațiu,

oricum, o altă versiune a unui spațiu uman,

în spațiul cosmic.

Observați că ochii sunt conturați, închiși.

E numit „A învăța să înțelegi" pentru că-i un obiect

care, sperăm, reflectă și exprimă

viziunea ori conexiunea cu bezna corpului,

pe care-l văd ca pe un spațiu încărcat de potențial.

Putem oare să-l întruchipăm altfel,

folosind limbajul elementelor unui nucleu,

imaginând trupul ca centru de energie?

Nu mai vorbim de statui, de datoria de-a sta drepți,

poziția unei ființe umane,

sau a unei statui, eliberează-l,

lasă-l să fie un câmp de energie, un spațiu în spațiu,

emanând viață umană, între două extreme entropice,

o concentrare a atenției,

un loc uman de posibilități în spațiul fără limite.

Există și altă cale?

Materia neagră pe fundalul orizontului.

Dacă mințile sălășluiesc în trupuri, trupurile în haine,

apoi în încăperi, clădiri, orașe,

au acestea un înveliș extern,

și este acest înveliș perceptibil?

Orizontul.

Încearcă arta să imagineze

ce se află dincolo de orizont?

Putem folosi un corp ca un catalizator golit

pentru a resimți empatie cu experiența spațiu-timpului trăit,

cum stau aici în fața voastră,

încercând să fac o conexiune

în acest spațiu-timp împărtășit?

Putem folosi memoria unui corp,

a unui spațiu uman în spațiu,

să catalizeze o experiență primară

a timpului elementar?

Timp uman, timp întreprinzător,

încercat de mareele timpului,

în care memoriile unui anume trup, orice trup,

multiplicat ca într-o reproducere mecanică, repetat,

răsfirat pe 3 mile pătrate,

o milă în largul mării,

dispărând în strălucirea zilei și-n negura nopții.

Puteți vedea această lucrare la gura de vărsare

a râului Mersey, afară din Liverpool, UK.

Iată cum arată marea la Liverpool,

într-o după-amiază oarecare.

Piesele apar și dispar,

dar, poate mai semnificativ --

asta-i priveliștea spre nord din centrul ansamblului --

creează un câmp ce îngemănează

viața și corpurile surogat într-o relație,

o relație reciprocă

și o relație cu limita, marginea, orizontul.

Mai departe. E posibil

să luăm ideea minții, trupului, interpetării trupului,

să suplinească primul corp,

cel biologic, cu un al doilea,

corpul arhitectural și ambianța creată?

Asta-i o lucrare numită „Sălaș în marele deșert australian".

E plasat într-un loc nedefinit,

n-am publicat unde se află.

E un obiect pentru minte.

Îl văd ca pe un Buddha al sec. XXI.

Din nou, întunecimea trupului,

acum conținută în această formă de buncăr

al poziției minime pe care corpul o poate ocupa,

un trup chircit.

Există un orificiu la nivelul anusului, penisului.

Există scobituri la urechi, dar nu la ochi.

Are o fantă la gură.

E din beton gros de 6 cm, gol în interior.

Locul găsit e complet neted,

cu un orizont de 360 de grade.

Solicită iarăși simpla întrebare,

ca și cum am fi sosit pentru prima oară,

care e relația menirii umane

cu timpul și spațiul?

Transferând noțiunea întunericului trupului

în arhitectură,

am putea folosi spațiul arhitectural

nu ca adăpost, ci ca metaforă,

folosind spațiile sale sistolice, diastolice, mai mici, mai mari,

pentru a reda o poveste somatică primară

a călătoriei prin spațiu,

prin lumină și întuneric?

Asta e o lucrare de proporții și grea,

interpretând trupul ca o cetate,

o agregare de celule interconectate

care permit un oarecare acces vizual

în anumite locuri.

Ultima lucrare pe care am vrut s-o împărtășesc cu voi

este „Lumina oarbă",

poate cea mai deschisă lucrare,

și într-o conferință despre deschidere radicală,

poate asta e cea mai radicală dintre toate,

folosind lumină și vapori ca materiale.

E o cutie sub presiune

de o atmosferă și jumătate,

cu abur și lumină strălucitoare.

Pe măsură ce pășești spre pragul mereu deschis,

dispari, ție însuți și celorlalți.

Dacă ții mâna întinsă în fața ta,

n-o vezi.

Dacă privești în jos, nu-ți vezi picioarele.

Ești acum conștiință imaterială,

eliberată de dimensiuni și măsurători

prin care viața ne ține captivi

în contextul obligatoriu.

Dar acest spațiu e plin cu oameni,

voci fără trup.

În acea ambianță,

când oamenii vin aproape de zona trupului tău,

foarte aproape, îți apar ca reprezentări.

Când apar aproape de margine,

devin reprezentări

în care privitorii au devenit cei priviți.

Pentru mine arta nu echivalează cu obiecte de valoare monetară.

Nu vizează experiența noastră

din prezent.

Cum spunea John Cage:

„Nu ne îndreptăm spre un anumit scop.

Noi suntem scopul, scop ce se schimbă odată cu noi.

Dacă arta are vreun scop,
e să ne deschidă ochii asupra acestui fapt."

Mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)