O scurtă istorie a religiei în artă - TED-Ed

Urmăriţi lecţia la: http://ed.ted.com/lessons/a-brief-history-of-religion-in-art-ted-ed

Înainte să punem arta în muzee, aceasta a fost folosită în principal ca o completare vizuală a poveştilor religioase. Mai sunt relevante pentru noi azi aceste picturi, sculpturi, textile şi decoraţii? Jermiah Dickey descrie evoluţia artei în ochii publicului şi explică cum poate vizitatorul modern să vadă istoria artei ca o continuă discuţie globală.

Lecţie şi animaţie TED-Ed.

Doar în ultimele sute de ani
civilizaţia vestică expune arta în muzee,

cel puţin în muze care arată
ca instituţiile publice de azi.

Înainte de asta, pentru majoritatea,
arta servea altor scopuri.

Ce numim azi arte frumoase

a fost inițial modul în care oamenii
experimentau estetica în religie.

Picturile, sculpturile, textilele şi
decorarea manuscriselor

au fost mass-media vremii lor,

furnizând imagini vii
ce însoţeau poveştile vremilor.

Arta vestică avea acelaşi rol utilitar
ca şi al altor culturi din lume,

care nici măcar nu aveau
un cuvânt pentru artă.

Deci cum definim ce numim noi artă?

În general sunt opere care transmit vizual
înţelesuri dincolo de limbaj,

prin reprezentarea sau prin aranjarea
elementelor vizuale în spaţiu.

Dovezi ale puterii iconografiei
– transmiterea ideilor prin imagini –

abundă în formele de artă
din istoria religiilor majore ale lumii.

Aproape toate au trecut, la un moment dat,
printr-o perioadă aniconică.

Aniconismul interzice
reprezentări vizuale ale divinului,

pentru a evita idolatria sau confuzia
între icoană şi divinitatea însăşi,

păstrând astfel autenticitatea
în relaţia dintre individ şi divin.

Totuşi, asta e greu de respectat,
deoarece nevoia imperioasă

de reprezentare şi reinterpretare
a lumii înconjurătoare

e un impuls greu de stăpânit.

Deşi azi, reprezentarea lui Allah
sau a profetului Mahomed e interzisă,

regăsim celebrarea abstractă a divinului

în design-ul arabescurilor islamice
– cu înflorituri măiestre de pensulă –

şi în caligrafia arabă,

unde cuvintele profetului au dublul rol
de literatură şi artă vizuală.

La fel, în arta din perioada timpurie
a creştinismului şi budismului,

prezenţa divină a lui Cristos şi Buddha
nu apare în formă umană,

ci e reprezentată prin simboluri.

În fiecare caz, reprezentarea iconografică
e utilizată ca o formă de adorație.

Reprezentările antropomorfice,
– reprezentarea în formă umană –

s-a răspândit până la urmă
în aceste religii, doar secole mai târziu,

sub influenţa tradiţiilor culturale
din jurul lor.

Istoric vorbind,
aprecierea artelor vizuale

– dincolo de funcţia tradiţională,
religioasă sau socială –

e un concept relativ nou.

Astăzi, fetişizăm fetişul,
cum s-ar spune.

Vizităm muzee să vedem artă străveche,

dar o admirăm ruptă de contextul
pentru care a fost creată original.

S-ar putea spune că privitorul modern

e privat de bogăţia sensurilor ei
ca artă contemporană,

ea fiind relevantă pentru timpul său,
exprimându-se în limba sa culturală.

Se poate spune și că evoluţia artei
e o conversaţie continuă,

prezentul nostru contemporan devenind
trecutul clasic al generaţiilor viitoare.

E o conversaţie ce reflectă ideologiile,
miturile, sistemul de credinţe şi tabuuri

şi multe alte aspecte ale lumii
în care a fost creată.

Nu înseamnă că o lucrare din altă vreme,
creată atunci cu un anumit scop,

e moartă sau că nu mai are nimic
de oferit privitorului modern.

Chiar dacă într-un muzeu, operele de artă
din alte locuri şi timpuri

sunt aşezate unele lângă altele,
izolate de mediul lor original,

juxtapunerea lor are beneficii.

Expoziţiile sunt organizate de curatori,

oameni cu măiestrie în recontextualizarea
sau combinarea artefactelor culturale

într-o prezentare colectivă.

Putem apoi privi arta prin prisma
unei teme comune,

puțin evidentă într-o singură lucrare
până când nu stă lângă o alta,

când noile înţelesuri ce derivă
din alăturare ne îndeamnă să reflectăm.

Pătrunşi de acest sentiment,
putem vedea fiecare operă de artă

ca pe o parte a unui întreg nedefinit
al experienţelor umane trecute,

o cărare spre noi, care continuă cu noi,
pe care oricine poate păşi.