De ce singurul viitor demn de construit ne include pe toți

Un singur individ e de ajuns pentru ca speranța să existe, iar acel individ poți fi tu, spune Sanctitatea Sa Papa Francisc în acest discurs înduioșător transmis direct din Vatican. Printr-un mesaj pătruns de credință către oameni de orice convingere religioasă, către cei care au putere, dar și către cei care nu o au, liderul spiritual transmite un comentariu iluminat despre lume așa cum e ea azi și face apel la egalitate, solidaritate și tandrețe. „Să ne ajutăm reciproc, toți împreună, pentru a ne aminti că 'celălalt' nu e doar o statistică sau un număr, avem nevoie unii de alții”, a spus acesta.

[Sanctitatea Sa Papa Francisc
filmat în Vatican.

În premieră la TED2017]

Bună seara - sau bună dimineața,
nu sunt sigur ce oră e acolo la voi.

Indiferent de oră, mă bucur
să iau parte la conferința voastră.

Îmi place mult titlul The future you

pentru că deși e orientat către viitor,
ne invită să pornim un dialog chiar azi.

Să ne uităm la viitor printr-un tu.

Viitorul Tu.

Viitorul e făcut din tine,
adică din întâlniri,

pentru că viața se scurge
prin relațiile noastre cu alții.

Mulți ani de viață
mi-au întărit convingerea

că existența fiecăruia
e strâns legată de cea a celorlalți:

viața nu e doar timpul care trece,
viața e timpul presărat cu întâlniri.

Când îi întâlnesc sau îi ascult
pe cei bolnavi,

pe imigranții ce înfruntă
greutăți teribile

în căutarea unui viitor mai bun,

pe deținuții care poartă
infernul în suflete

și pe acele persoane, mai ales tineri,
ce nu-și pot găsi o slujbă,

mă întreb adesea:

„De ce ei și nu eu?”

Eu însumi m-am născut
într-o familie de imigranți.

Tatăl meu, bunicii mei,
ca mulți alți italieni,

au plecat în Argentina

și au avut soarta
celor care rămân cu nimic.

Și eu aș fi putut foarte ușor
să ajung printre cei „respinși”.

De aceea mă întreb mereu,
în adâncul inimii:

„De ce ei și nu eu?”

În primul rând, mi-ar plăcea foarte mult
dacă această conferință ne-ar aminti

că avem nevoie unii de alții,
nici unul dintre noi nu e o insulă,

un eu autonom și independent,
separat de ceilalți,

că putem construi viitorul doar împreună,
fără a exclude pe nimeni.

Nu ne gândim la asta prea des,
dar totul este interconectat

și trebuie să ne readucem legăturile
la starea lor sănătoasă.

Chiar și judecata aspră
pe care o țin în suflet

pentru fratele sau sora mea,

rana deschisă care nu s-a vindecat
niciodată, răul care nu a fost iertat,

ranchiuna care îmi va face doar rău,

sunt părți ale unei bătălii
care sălășluiește în mine,

un licăr încrustat adânc în suflet
care trebuie stins

înainte să izbucnească în flăcări,
lăsând doar cenușă în urmă.

Astăzi mulți dintre noi

par a crede că un viitor fericit
e imposibil de atins.

Deși astfel de griji
trebuie luate în serios,

acestea nu sunt de nedepășit.

Pot fi depășite
dacă nu ne închidem în noi înșine.

Fericirea poate fi descoperită

ca un dar al armoniei dintre întreg
și fiecare componentă în parte.

Chiar și știința,
iar voi o știți mai bine decât mine,

indică o înțelegere a realității ca fiind

un loc unde fiecare element se conectează
și interacționează cu toate celelalte.

Iar asta mă aduce la al doilea mesaj:

Cât de frumos ar fi dacă o creștere
în inovații științifice și tehnologice

ar veni cu mai multă egalitate
și incluziune socială!

Cât de frumos ar fi ca în timp
ce descoperim planete îndepărtate,

am redescoperi nevoile
fraților și surorilor din jurul nostru.

Cât de frumos ar fi dacă fraternitatea,
acest cuvânt frumos și uneori incomod,

nu ar fi redusă doar la asistența socială,
ci ar deveni în schimb atitudinea de bază

în alegerile politice,
economice și științifice,

dar și în relațiile dintre indivizi,
oameni și țări.

Doar educând oamenii în spiritul
fraternității, solidarității adevărate,

vom putea să trecem
peste „cultura deșeurilor”,

care nu are de-a face
doar cu mâncare și bunuri,

dar mai ales cu persoanele

care sunt date la o parte
de sistemele noastre tehno-economice

care, fără să realizeze,

se concentrează pe produse
în loc de oameni.

Solidaritatea e un termen
pe care mulți îl vor șters din dicționar.

Solidaritatea totuși
nu e un mecanism automat.

Nu poate fi programată sau controlată.

E un răspuns liber
născut în inima fiecăruia.

Da, un răspuns liber!

Când descoperim

că viața, chiar în mijlocul
atâtor contradicții, e un dar,

că dragostea e sursa și sensul vieții,

cum am putea să rezistăm pornirii
de a face bine unei alte ființe?

Pentru a face bine

avem nevoie de memorie,
de curaj și de creativitate.

Mi s-a spus că TED
reunește multe minți creative.

Da, dragostea are nevoie
de o atitudine creativă, concretă

și ingenioasă.

Nu sunt de ajuns bunele intenții
și formulele rituale,

folosite atât de des
pentru a ne liniști conștiința.

Să ne ajutăm reciproc, să ne amintim

că celălalt nu e o statistică
sau un număr.

Celălalt are un chip.

Acel tu e întotdeauna un chip concret,
un frate de care să ne îngrijim.

Există o pildă spusă de Iisus
care ne ajută să înțelegem diferența

dintre cei care ar prefera să nu fie
deranjați și cei care au grijă de alții.

Sunt sigur că ați mai auzit-o:
e pilda bunului samaritean.

Când Iisus a fost întrebat:
„Cine e aproapele meu?”

sau: „De cine ar trebui să am grijă?”,

Iisus a relatat această poveste,
povestea unui om

care a fost atacat, jefuit, bătut
și abandonat la marginea drumului.

Când îl văzură, un preot și un levit,
două persoane respectabile ale vremii,

au trecut pe lângă el
fără a se opri să-l ajute.

Apoi, un samaritean, o etnie disprețuită
în vremea aceea, a trecut pe acolo.

Văzându-l pe omul lovit întins pe jos,

nu l-a ignorat ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.

În schimb, a simțit compasiune
pentru acest om,

ceea ce l-a făcut
să acționeze foarte concret.

A turnat untdelemn și vin
pe rănile omului neajutorat,

l-a dus la un han

și a plătit din propriul buzunar
ca să fie ajutat.

Pilda bunului samaritean
e pilda umanității de azi.

Drumurile oamenilor
sunt pline de suferințe

pentru că totul se axează
pe bani și pe lucruri în loc de persoane.

Există acest obicei al oamenilor
ce se cred „respectabili”,

de a nu avea grijă de ceilalți,

lăsând astfel în urmă mii de ființe umane
sau popoare întregi,

pe marginea drumului.

Din fericire există
și cei care creează o lume nouă

având grijă unii de alții
chiar din buzunarul propriu.

Maica Tereza din Calcutta a și spus:

„Nu se poate iubi
decât pe propria cheltuială”.

Avem atâtea de făcut
și trebuie să le facem împreună.

Dar cum le putem face cu tot răul
pe care-l respirăm în fiecare zi?

Slavă Domnului,

niciun sistem nu ne poate anihila
dorința de a ne deschide către bine,

de a avea compasiune și capacitatea
de a reacționa împotriva răului,

toate acestea izvorând din adâncul inimii.

Acum îmi veți spune:

„Sigur, sunt cuvinte frumoase,

dar eu nu sunt nici bunul samaritean
și nici Maica Tereza din Calcuta.”

Dimpotrivă, suntem prețioși,
fiecare dintre noi.

Niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit
în ochii lui Dumnezeu.

În întunericul conflictelor de azi,

fiecare dintre noi poate deveni
o candelă strălucitoare,

o încurajare că lumina
va învinge întunericul,

niciodată invers.

Pentru noi creștini, viitorul are un nume,
iar acela e speranța.

Să ai speranță nu înseamnă
să fii un optimist naiv

și să ignori tragediile
cu care se confruntă umanitatea.

Speranța e virtutea unei inimi

care nu se închide în întuneric,
care nu rămâne în trecut,

care nu lâncezește în prezent,
ci știe să vadă ziua de mâine.

Speranța e ușa ce se deschide spre viitor.

Speranța e o sămânță umilă
și ascunsă a vieții

care, cu timpul, se va dezvolta
într-un copac mare.

E ca o drojdie invizibilă
care lasă aluatul să crească,

care dă savoare tuturor aspectelor vieții.

Și poate face atât de multe

pentru că un licăr micuț de lumină
care se hrănește din speranță,

e de-ajuns să spargă scutul întunericului.

Un singur om e de ajuns
ca speranța să existe,

iar acel om poți fi tu.

Iar apoi va mai fi un tu și încă un tu
și se transformă într-un noi.

Dar speranța începe când avem un noi?

Nu!

Speranța a început cu tine.

Când există un noi,
atunci începe o revoluție.

Al treilea și ultimul mesaj
pe care aș vrea să-l transmit azi

e despre revoluție:
revoluția tandreții.

Dar ce e tandrețea?

E iubirea care se apropie și e concretă.

E o mișcare care începe din inimă
și ajunge la ochi, la urechi și la mâini.

Tandrețea înseamnă să folosim ochii
pentru a-l vedea pe celălalt,

să ne folosim urechile
să-i auzim pe ceilalți,

să-i ascultăm pe copii, pe săraci,
pe cei cărora le e frică de viitor.

Să ascultăm plânsetul mut
al casei noastre comune,

al pământului nostru bolnav și poluat.

Tandrețea înseamnă
să ne folosim mâinile și inimile

pentru a-l mângâia pe celălalt,
pentru a avea grijă de el.

Tandrețea e limbajul celor mai mici,
al acelora care au nevoie de alții.

Dragostea de mamă și de tată a copilului

crește prin atingerea lor, prin privire,
prin voce, prin tandrețe.

Îmi place când aud părinții
vorbindu-le bebelușilor cu voce de copil,

împărtășind același nivel al comunicării.

Asta e tandrețea:
să cobori la nivelul celuilalt.

Dumnezeu Însuși a coborât
prin Iisus la nivelul nostru.

E același drum urmat de bunul samaritean.

E același drum urmat de Iisus Însuși.

S-a pogorât și a pătruns
întreaga existență umană

cu limbajul adevărat,
concret al iubirii.

Da, tandrețea e calea aleasă

de cei mai puternici și curajoși
bărbați și femei.

Tandrețea nu e o slăbiciune, ci o putere.

E calea solidarității, calea smereniei.

Vă rog să-mi permiteți
să o spun clar și tare:

cu cât ești mai puternic,

cu cât acțiunile tale vor avea
un impact mai mare asupra oamenilor,

cu atât mai mare
responsabilitatea de a fi umil.

Dacă nu, puterea te va ruina,
iar tu îi vei ruina pe ceilalți.

Există un proverb în Argentina:

„Puterea e ca atunci
când bei gin pe stomacul gol.”

Te amețește, te îmbată,
te face să-ți pierzi echilibrul

și vei ajunge să te rănești pe tine
și pe cei din jur,

dacă nu pui împreună cu puterea
și smerenia și tandrețea.

Pe de altă parte, prin smerenie
și dragoste concretă,

puterea, cea mai de sus și mai de preț,
devine slujire, o forță a binelui.

Viitorul umanității nu stă
doar în mâinile politicienilor,

a marilor lideri, a marilor companii.

Da, aceștia au o responsabilitate enormă.

Dar viitorul e, mai presus de toate,
în mâinile acelor oameni

care îl recunosc pe celălalt
ca fiind un tu,

iar pe ei înșiși ca fiind parte din noi.

Avem nevoie unii de ceilalți.

Așa că vă rog să vă gândiți
și la mine cu tandrețe,

ca să-mi pot îndeplini
misiunea încredințată

în slujba binelui celorlalți,

a fiecăruia dintre noi,

a tuturor.

Mulțumesc!