Natura e peste tot - trebuie doar să învățăm să o vedem

Cum definim „natura”? Dacă o definim ca fiind acel ceva neatins de oameni, atunci nu ne va mai rămâne nimic din ea, este de părere Emma Marris, care scrie despre mediul înconjurător. Ea ne îndeamnă să ne gândim la o nouă definire a naturii - una care presupune nu doar sălbăticia neatinsă, ci și zonele verzi neîngrijite din spațiile urbane - și ne încurajează să ne aducem copiii afară, să o atingă și să se joace cu ea, astfel încât, într-o zi să ajungă să o iubească și să o protejeze.

Furăm natura
de la copiii noștri.

Când afirm asta, nu vreau să spun
că distrugem natura

pe care ei ar fi vrut
ca noi s-o păstrăm,

deși, din păcate
și asta e adevărat.

Ce vreau să spun e că am început
să definim natura într-o mod

atât de purist și de strict,

încât, după definiția
pe care ne-o creăm,

nu va mai rămâne nicio natură
pentru copiii noștri

când vor deveni adulți.

Dar există un remediu pentru asta.

Să vă explic.

Acum oamenii folosesc
jumătate din lume

pentru a trăi, a-și cultiva recolta
și a crește păduri,

pentru a-și pășuna animalele.

Dacă am însuma toate ființele umane,

am cântări de 10 ori mai mult
decât mamiferele sălbatice la un loc.

Am tăiat drumuri prin pădure.

Am adăugat mici bucățele de plastic
în nisipul de pe plajele oceanelor.

Am modificat compoziția chimică a solului
adăugând îngrășăminte artificiale

și, desigur, am modificat
compoziția chimică a aerului.

Așa că data viitoare
când veți inspira,

veți trage în piept
cu 42 % mai mult dioxid de carbon

decât dacă ai fi făcut-o
în anul 1750.

Așadar, toate aceste schimbări,
și multe altele,

au fost adunate sub denumirea
de fenomen ”antropogen”.

Acesta este un termen
pe care unii geologi cred

că ar trebui să-l atribuim epocii,

dată fiind puternica influență umană
asupra acesteia.

Sigur, e doar o sugestie,
dar consider că ar fi o modalitate bună

de a ne face să ne gândim la magnitudinea
influenței umane asupra planetei.

Deci, cum rămâne cu natura?

Ce mai e considerat a fi natură
în lumea în care totul e influențat de om?

Acum 25 de ani,
scriitorul ecologist Bill McKibben

spunea că, din moment ce natura
era ceva diferit de om

și pentru că schimbările climei

erau dovada că fiecare centimetru
de Pământ era alterat de om,

atunci natura era terminată.

De altfel, titlul cărții lui e
„Sfârșitul Naturii”

Nu sunt de acord cu asta.
Chiar nu sunt.

Nu sunt de acord cu această definire
a naturii, căci, în fond, suntem animale.

Corect? Am evoluat pe această planetă

în același context cu cel al animalelor
cu care împărțim planeta,

cu cel al plantelor
și cel al microbilor.

Așadar, cred că natura

nu e ceea ce e neatins de umanitate,
bărbat sau femeie.

Cred că natura este
oriunde viața prosperă,

oriunde conviețuiesc mai multe specii,

oriunde e verde și albastru
și viață ce pulsează

și dezvoltare.

Sub această definiție,

lucrurile arată oarecum diferit.

Înțeleg că există
anumite părți ale acestei naturi

care ne vorbesc într-un mod special.

Locuri ca Yellowstone,

sau stepa mongolă,

sau Marea Barieră de Corali

sau Serengeti.

Locuri pe care le considerăm
ca fiind reprezentări edenice

ale naturii, de dinainte
de a fi stricat noi totul.

Într-un fel, acestea sunt mai puțin
afectate de activitățile noastre zilnice.

Multe dintre aceste locuri
nu au drumuri sau au puține,

și tot așa.

Dar, în cele din urmă, chiar și acestea
sunt adânc influențate de oameni.

Să luăm, spre exemplu, America de Nord,

din moment ce aici ne întâlnim.

Cu vreo 15.000 de ani în urmă,
când primii oamenii au venit aici,

s-a inițiat un proces de
interacționare cu natura,

care a dus la dispariția
unui număr mare de animale uriașe,

de la mastodont
la leneșul uriaș de pământ,

pisicile dințate,

toate animalele astea superbe
care, din păcate, nu mai există.

Când acestea animale au dispărut,

și ecosistemul a fost afectat.

Valuri masive de efecte în lanț
au schimbat pajiști în păduri,

au modificat compoziția unor păduri.

Chiar și în aceste Raiuri,

chiar și în aceste locuri perfecte

ce par a ne aminti
de un trecut de dinaintea omului,

în esență, găsim
tot un peisaj umanizat.

Nu doar de oameni preistorici,
dar și de oameni străvechi, indigeni

până la momentul în care
au apărut primii coloniști.

E aceeași situație
și în cazul celorlalte continente.

Oamenii au influențat natura foarte mult

și de foarte multă vreme.

De curând cineva mi-a zis:

„Dar mai există încă
locuri sălbatice.”

Iar eu am zis: „Unde?
Unde? Vreau să merg.”

Și el mi-a spus: „Amazonul”.

Iar eu am zis: „Oh, Amazonul.
Tocmai am fost acolo.

E minunat. National Geographic
m-a trimis la Parcul Național Manú,

care e în Amazonul peruvian,

dar e o zonă de pădure tropicală,
virgină, fără drumuri,

protejată ca parc național,

de fapt, una din cele mai mari
biodiversități din lume.

Când am ajuns acolo cu barca mea canoe,
ce am găsit acolo dacă nu oameni.

Acolo trăiesc oameni
de sute și mii de ani.

Acolo trăiesc oameni
și nu doar bântuie prin junglă.

Ei au dezvoltat o relație importantă
cu peisajul.

Vânează. Cultivă.

Îmblânzesc natura.

Folosesc resursele naturale
pentru a-și clădi case,

să le acopere cu stuf.

Ba chiar țin pe lângă casă animale
pe care noi le considerăm sălbatice.

Acești oameni sunt acolo

și interacționează
cu mediul înconjurător

într-un mod plin de sens
și asta se vede în mediul înconjurător.

Am mers în călătoria asta
cu un antropolog,

care mi-a spus, pe când pluteam
pe râu în jos:

„În Amazon nu există goluri demografice.”

Cuvintele astea mi-au rămas în minte,

pentru că asta înseamnă
că întregul Amazon e așa.

Sunt oameni peste tot.

Multe alte păduri tropicale sunt la fel,

și nu doar păduri tropicale.

Oamenii au influențat ecosisteme în trecut

și continuă să le influențeze
în prezent,

chiar și în locuri unde
asta se vede mai greu.

Așa că toate acele definiții ale naturii
pe care le-am formula,

care presupun că aceasta
ar fi neatinsă de om

sau ar fi lipsită
de oameni,

dacă toate astea concluzionează
că nu avem nicio natură,

atunci, poate că aceste definiții
sunt greșite.

Poate ar trebui să o definim
prin prezența mai multor specii,

prin prezența unei vieții înfloritoare.

Dacă am proceda așa,

ce am obține?

Ei bine, un miracol.

Dintr-o dată, natura e pretutindeni.

Dintr-o dată vedem omida monarh,

molfăind o plantă,

și ne dăm seama că ea există

și e în acest loc gol din Chattanooga.

Priviți acest loc gol.

Vreau să spun că probabil există

cel puțin o duzină de specii de plante
care cresc acolo,

folositoare pentru insecte de tot felul,

și acesta e un spațiu complet neamenajat,
un spațiu în întregime sălbatic.

Aceasta este natura sălbatică
chiar sub nasul nostru,

și nici măcar nu o observăm.

Mai e și un mic paradox.

Deci, această natură,

această parte cam sălbatică,
neamenajată

a existenței noastre agricole,
urbane, periferice sau suburbane

care trece neobservată,

este, cu siguranță, mai sălbatică
decât un parc național,

căci parcurile naționale
sunt gestionate cu atenție

în secolul al XXI-lea.

Crater Lake în sudul statului Oregon,
cel mai apropiat parc național,

e un exemplu minunat de peisaj
care pare să izvorască din trecut.

Dar este îngrijit cu atenție.

Una dintre grijile lor acum e
dispariția pinului alb.

Pinul alb este
o frumusețe, o minunăție -

aș zice că e o plantă fosilă cu charisma,

care crește la o mare altitudine -

și e afectat de boli.

Este un dăunător ce
duce la uscarea scoarței,

gândacul de scoarță.

Pentru a rezolva problema,
îngrijitorii parcului au plantat

puiet de pin cu scoarță rezistentă,

chiar și în zone care sunt lăsate,
de obicei, să fie sălbatice.

De asemenea, amplasează
insecticide în zonele cheie,

după cum am văzut ultima dată.

Acest tip de abordare este
mult mai obișnuit decât ați crede.

Parcurile naționale sunt îngrijite.

Mărimea și structura populației sălbatice
sunt controlate.

Se înăbușă incendii.

Se declanșează incendii.

Se îndepărtează specii străine.

Se reintroduc specii indigene.

De fapt, m-am uitat

și Parcul Național Banff
face toate cele enumerate:

oprește sau declanșează focul,

pun lupilor cipuri,
reintroduc bizoni.

E mult de lucru pentru a face
ca aceste locuri să pară neatinse.

(Râsete)

(Aplauze)

Și, pentru ca ironia să fie mai mare,
locurile pe care le iubim cel mai mult

sunt locurile pe care, uneori,
le iubim prea tare.

Mulți mergem acolo cu drag,

și pentru că le menținem stabile

în condițiile unei planete în schimbare,

ele devin deseori mult mai fragile
odată cu timpul.

Ceea ce înseamnă
că sunt cele mai proaste locuri

în care să ne ducem copiii în vacanță,

pentru că nu poți face nimic acolo.

Nu te poți sui în copaci.

Nu poți pescui.

Nu poți face un foc
în mijlocul sălbăticiei.

Nu poți lua acasă conuri de brad.

Sunt atât de multe reguli și restricții,

încât, din perspectiva unui copil,

asta e cea mai rea formă de natură.

Deoarece copiilor nu le place să se plimbe

într-un peisaj frumos
timp de cinci ore

și să admire o panoramă frumoasă.

Poate noi, adulții, vrem să facem asta,

dar copiilor le place
să poposească într-un loc,

să meșterească ceva,
să se joace,

să culeagă, să construiască o casă,
un fort, să facă chestii din astea.

Mai mult, aceste colțuri de rai

sunt adesea departe
de locurile populate.

E costisitor să ajungi le ele
și sunt greu de vizitat.

Ceea ce înseamnă
că sunt accesibile numai elitei,

iar asta chiar e o problemă.

Nature Conservancy
a făcut un studiu pe oameni tineri,

în care i-a întrebat cât de des
petrec timp în aer liber.

Doar doi din cinci
au petrecut timp în aer liber

cam o dată pe săptămână.

Ceilalți trei din cinci
au stat în casă.

Când au fost întrebați de ce,
ce îi împiedică să iasă,

răspunsul a 61% dintre ei a fost:

„Nu există zone naturale
în apropierea casei mele.”

Iar asta e o nebunie.
Este absolut fals.

Adică, 71% din populația SUA

stau la 10 minute de mers pe jos
de un parc.

Sunt sigură că cifrele sunt similare
și în alte țări.

Și aici nu se pune
grădina din spatele casei

pârâul din oraș sau lotul gol.

Toată lumea trăiește lângă natură.

Fiecare copil trăiește lângă natură.

Doar că am cam uitat
cum să o vedem.

Am petrecut prea mult timp
cu documentarele lui David Attenborough

în care natura este chiar sexy --

(Râsete)

și am uitat să vedem natura
care se află chiar în fața ușii noastre,

natura copacului de pe stradă.

Iată un exemplu: Philadelphia.

Este acolo o cale ferată suspendată super

care se vede de pe pământ, abandonată.

Ei bine, ar putea să ne ducă cu gândul
la podul pietonal din Manhattan,

cu care e foarte asemănător,
doar că încă nu l-au transformat în parc

deși lucrează la asta.

Așa că, deocamdată, e doar un fel de
sălbăticie ascunsă

în inima Philadelphiei,

și dacă știi unde e gaura
în gardul ferecat cu lanțuri,

te poți strecura până sus

și poți vedea o pajiște absolut sălbatică

ce plutește deasupra
orașului Philadelphia.

Fiecare plantă de aici
a crescut dintr-o sămânță

care s-a plantat singură.

Este o natură încăpățânată,
absolut de sine stătătoare.

Și e chiar în mijlocul orașului.

Au trimis oameni acolo sus
să facă cercetări de mediu

și au găsit peste 50
de specii de plante.

Și nu doar plante.

E un ecosistem,
și încă unul funcțional.

Creează sol.
Asimilează carbon.

Are loc polenizare acolo.

Vreau să zic, e cu adevărat un ecosistem.

Așadar, oamenii de știință le-au denumit
”ecosisteme noi”,

deoarece sunt adesea
dominate de specii noi

și pentru că sunt total ciudate.

Sunt cu totul diferite
de orice s-a văzut vreodată.

Mult timp, aceste ecosisteme noi
au fost considerate drept gunoaie.

Vorbim despre câmpuri agricole
ce au rodit din nou,

pepiniere forestiere
ce nu sunt îngrijite zilnic,

păduri reînnoite, în general,
întreaga Coastă de Est,

unde pădurea a prins viață,
odată cu migrarea agricolă spre vest.

Și, desigur, cam toată zona din Hawaii,

unde ecosistemele noi sunt o normalitate,

unde speciile exotice domină întru totul.

Această pădure conține
arțarul de Queensland

și feriga spadă din Africa de Sud.

Puteți crea propriul ecosistem și singuri.

E foarte simplu.

Pur și simplu
nu tundeți iarba.

(Râsete)

Ilkka Hanski, un ecologist din Finlanda,
a făcut acest experiment.

Nu și-a mai tuns iarba,

și după câțiva ani,
a chemat niște studenți,

care au luat tot felul de mostre
din grădina lui,

descoperind 375 de specii de plante,

inclusiv două pe cale de dispariție.

Așa că, atunci când ești sus
pe viitorul pod pietonal din Philadelphia,

înconjurat de această sălbăticie,

înconjurat de această diversitate,
de abundență, de vitalitate,

puteți privi peste margine

și o să vedeți locul de joacă
al unei școli de cartier,

veți vedea că arată așa.

Asta au acești copii...

Știți, după părerea mea,

multe locuri pe planetă
pot fi luate drept natură,

dar acesta ar fi unul dintre puținele
care nu poate fi considerat așa.

Acolo nu e nimic altceva decât oameni,
nu e nicio plantă, niciun animal.

Și ceea ce aș fi vrut să fac

a fost să las o scară pe o parte

să îi chem pe toți copiii aceia
pe pajiștea asta frumoasă.

Într-un fel, cred că această alegere
ne aparține.

În cazul în care credem că aceste naturi
sunt inacceptabile sau bune de nimic,

atunci am putea, la fel de bine,
să le asfaltăm.

Și într-o lume
în care totul se schimbă,

trebuie să fim foarte atenți
cum definim natura.

Ca să nu o furăm
de la copiii noștri,

trebuie să facem două lucruri.

În primul rând, să nu definim natura
ca fiind ceea ce e neatins.

Oricum, asta nu avea niciun sens.

Natura nu a fost atinsă de mii de ani.

Și exclude majoritatea naturii
pe care oamenii o pot vizita

și cu care pot relaționa,

incluzând doar natura
pe care copiii nu o pot atinge.

Ajung așa la al doilea lucru
care trebuie făcut,

și anume să lăsăm copiii
să atingă natura,

pentru că nu putem iubi
ceva ce nu putem atinge.

(Aplauze)

Ne confruntăm cu probleme de mediu
destul de grave.

Schimbarea climei e printre ele.

Mai sunt și altele: pierderea habitatului

mă înspăimântă pe mine
cel mai tare în miez de noapte.

Dar pentru a le rezolva,

avem nevoie de oameni -
oameni deștepți, dedicați -

cărora să le pese de natură.

Și singurul mod prin care putem
să educăm o generație

care să iubească natura

este să-i lăsăm să o atingă.

Am o Teorie Ecologică a Fortului,

Teorie de Conservare a Fortului.

Fiecare ecologist pe care-l știu,
biolog de conservare cunoscut,

fiecare activist de mediu,

și-au construit forturi când erau copii.

Dacă avem o generație ce nu știe
să construiască un fort,

vom avea o generație care nu știe
cum să iubească natura.

Nu vreau să fiu
cea care îi spune acestui copil,

ce e într-un program special

care ia copiii din cartiere sărace
din Philadelphia

pentru a-i duce în parcuri,

nu vreau să fiu eu cea care îi spune
că floarea din mâna lui

e o buruiană străină invazivă
și ar trebui să o arunce la gunoi.

Cred că mai degrabă
aș învăța de la acest băiat

că, indiferent
de unde provine planta asta,

ea este una frumoasă, care merită
să fie atinsă și apreciată.

Mulțumesc.

(Aplauze)