Acceptarea potențialei victorii

La primul loc de muncă în cadrul unui muzeu, istoricul de artă Sarah Lewis a remarcat ceva important la artista pe care o studia: Nu întotdeauna fiecare operă de artă este o capodoperă. Aceasta ne invită să luăm în considerare rolul potențialului eșec, potențialei victorii, asupra vieții nostre. În căutarea succesului și măiestriei, sunt oare potențialele victorii cele care ne motivează să mergem mai departe?

Am avut noroc că prima mea slujbă

a fost la Muzeul de Artă Modernă,

o retrospectivă
a pictoriţei Elisabeth Murray.

Am învăţat multe de la ea.

După ce curatorul Robert Storr

i-a selectat lucrările
din timpul vieţii,

mi-a plăcut să le privesc
pe cele din anii '70.

Existau motive şi elemente

care urmau să reapară
în opera ei de mai târziu.

Îmi amintesc că am întrebat-o

ce credea despre acele lucrări timpurii.

Dacă n-ai fi ştiut că erau ale ei,
n-ai fi ghicit.

Mi-a spus că unele nu aveau
amprenta la care tindea ea.

Una dintre lucrări
nu îndeplinea standardele ei,

încât a pus-o în gunoi, în studioul ei,

iar vecina ei a luat-o
realizându-i valoarea.

În acel moment, părerea mea despre
succes şi creativitate s-a schimbat.

Am realizat că succesul e doar un moment,

dar ceea ce sărbătorim mereu
e creativitatea şi măiestria.

Dar ce ne face să transformăm
succesul în măiestrie?

Această întrebare mi-o pun de mult.

Cred că apare când începem să apreciem

darul apropierii de victorie.

Am început sa mă lămuresc când
m-am dus într-o zi friguroasă de mai

să privesc o competiție universitară
de tir cu arcul,

toți concurenții fiind femei,

în nordul Manhattan-ului,

la complexul de atletism Baker
al Universitații Columbia.

Vroiam să văd ceea ce se numeşte
paradoxul arcaşului,

ideea că pentru a nimeri ținta,
trebuie să ținteşti uşor deviat.

Am stat şi am urmărit cum antrenorul
le-a adus într-o furgonetă gri,

iar ele au ieşit destinse dar concentrate,

Una având o înghețată
pe jumătate mâncată

şi săgețile cu pene galbene
în mâna stânga.

Au trecut pe lângă mine şi au zâmbit,

dar m-au măsurat în drum spre teren,

şi vorbeau între ele nu în cuvinte

ci cu numere, grade, am crezut,

scheme despre cum
ar plănui să lovească ținta.

Am stat în spatele unei arcaşe
în timp ce antrenorul

stătea între noi poate pentru a estima
cine are nevoie de sprijin,

şi am privit-o, neînțelegând cum
măcar o săgeată

va lovi cercul de zece puncte.

Cercul de zece puncte
de la distanța de 70 de metri,

arată ca vârful unui băț de chibrit
ținut în mâna în fața ta.

şi asta în timp ce susținea o greutate
de 23 kg la fiecare tragere.

Îmi amintesc că a nimerit
prima dată şapte, apoi nouă.

şi apoi zece de două ori,

apoi următoare săgeată
nici măcar nu a nimerit ținta.

Am văzut cum asta i-a dat
şi mai multă tenacitate,

şi a tras la țintă săgeată după săgeată.

A continuat așa timp de trei ore.

La sfârșitul antrenamentului,
una din ele era atât de epuizată

încât s-a trântit pe pământ rășchirată,

capul privindu-i în sus spre cer,

încercând să găseascaă ceea ce
T.S Eliot ar numi acea axă a Pământului.

E atât de rar în cultura americană,
e atât de puțină vocație implicată,

să vezi cum arată perseverența
cu acest nivel de exactitate,

ce înseamnă să-ți aliniezi postura

timp de trei ore pentru a nimeri ținta,

un fel de excelență în obscuritate.

Am rămas totuși realizând că sunt martora

unui moment extrem de rar,

care discerne între succes și măiestrie.

Succes înseamnă să lovești ținta de zece,

dar măiestrie înseamnă să-ți dai seama
că nu înseamnă nimic

dacă nu poți repeta acest lucru.

Însă măiestria nu înseamnă doar excelență.

Diferă de succesul
pe care-l percep ca pe un eveniment,

un moment în timp

și o etichetă pe care ți-o atribuie lumea.

Măiestria nu înseamnă un scop

ci o preocupare continuă.

Ceea ce ne determină să facem asta

să ne încredem mai mult

este să valorificăm viitorul câștig.

De câte ori nu am considerat
ceva clasic, chiar o piesă rară,

în timp ce artistul
o considera neterminată.

plină de ridicol și greșeli

cu alte cuvinte nu tocmai un succes?

Elizabeth Murray m-a surprins

cu părerea ei despre operele de început.

Paul Cézanne credea adesea
că lucrările sale sunt incomplete

așa că le lăsa de-o parte
cu intenția de a reveni asupra lor,

dar către sfarșitul vieții
rezultatul a fost

că semnase doar 10% din lucrările sale.

Romanul lui preferat era
"Opera necunoscută" de Honoré de Balzac

și el credea că protagonistul
era însuși pictorul.

Franz Kafka a remarcat incompletul

când alții aveau doar cuvinte de laudă,

încât a vrut ca toate jurnalele sale,

manuscrisele, scrisorile chiar și schițele

să fie arse după moartea sa.

Prietenul lui a refuzat
să respecte rugămintea

și astfel avem toate operele lui Kafka:

"America", "Procesul" și "Castelul",

o operă atât de incompletă încât conține
propoziții neterminate.

Scopul măiestriei este deci să continui.

"Doamne, îngăduie să doresc
mai mult decât pot face"

implora Michelangelo

pe acel D-zeu pictat pe Capela Sixtină

unde el însuși era Adam
cu degetele întinse

care aproape atingeau mâna lui D-zeu.

Măiestria constă în încercare,
nu în rezultat.

În a încerca să umpli un gol

între unde te afli și unde vrei să fii.

Măiestria reprezintă sacrificiul
pentru artă

și nu de dragul carierei.

Câți dintre inventatori și antreprenori
trăiesc acest fenomen?

Vedem asta și în viața
exploratorului arctic Ben Saunders

care mi-a spus că victoriile sale

nu sunt rezultatul unei reușite mărețe,

ci un impuls al apropierii de victorie.

Avem succes când ajungem la limită.

O filozifie înțeleasă de Duke Ellington

care a spus că melodia preferată
din repertoriul său

este întotdeauna următoarea,

cea pe care n-a compus-o încă.

Un motiv pentru care potențiala victorie
este inclusă în măiestrie

este pentru că
cu cât ne străduim mai mult

cu atât realizăm că nu cunoaștem
ceea ce credeam că știm.

Se numește efectul Dunning-Kruger.

Paris Review a aflat asta
de la James Baldwin când l-a întrebat:

„Ce crezi că se întâmplă
când știi tot mai mult?"

iar el a zis „Afli cât de puțin știi."

Succesul ne motivează,
dar potențiala victorie

ne poate propulsa pe culmi nebănuite.

Un exemplu elocvent în acest sens

e diferența dintre medaliații olimpici
cu argint și bronz după o competiție.

Thomas Gilovich și echipa sa de la Cornell

a studiat aceste diferențe și a constatat

că frustrarea medaliaților cu argint

comparat cu cei cu bronz,

de regulă fericiți că nu sunt pe locul 4
care nu le dă o medalie,

le dă medaliaților cu argint dorința
de a continua competiția.

Observăm asta și la jocurile de noroc

care a preluat acest fenomen
al victoriei apropiate

și a creat biletele răzuibile

cu un câștig mai mare decât media,

făcându-i pe oameni să cumpere
mai multe bilete, numite uimitoare,

bazate pe abuzurile jocurilor de noroc
în Marea Britanie în anii 70.

Motivul pentru care probabilitatea
câștigului e propulsatoare

e acela că schimbă opinia despre decor

și aduce obiectivele,

care sunt de-obicei pe planul doi,
mai aproape de noi.

Dacă v-aș ruga să vă imaginați
o zi minunată săptămâna viitoare,

poate veți face o descriere generală.

Dar dacă vă cer să descrieți
o zi minunată mâine la TED,

poate veți face o descriere
detaliată, practică.

La fel e și posibilitatea victoriei.

Ne focalizează pe prezent,

pe ceea ce vrem să facem
în viziunea nostră.

În 1984 Jackie Joyner-Kersee

a ratat aurul la hepatlon
cu o treime de secundă,

soțul acesteia prezicând că asta

îi conferea tenacitatea necesară
într-o competiție viitoare.

În 1988, ea a câștigat aurul la hepatlon

și a stabilit un record de 7.291 puncte,

un scor neatins până atunci de alt atlet.

Luptăm nu atunci când am făcut tot,

ci atunci când
încă mai avem ceva de făcut.

Stau aici gândind și punând întrebări
despre diferite modalități

prin care putem produce o victorie,

chiar în această încăpere,

cum ar fi,
deoarece simțim asta oarecum.

Știm că reușim atunci când stăm
aproape de marginea prăpastiei,

și tocmai de ceea incompletul deliberat
e integrată în crearea miturilor.

În cultura Navajo, artizanii și femeile

inserau imperfecțiuni

în produse textile și ceramice.

Procedeul era denumit linia spirituală,

o greșeală voită în model

pentru a-i asigura producătorului
o cale de ieșire,

dar și un motiv pentru a continua.

Maeștrii nu sunt experți pentru că
îndrumă discipolul către scopul final.

Sunt maeștrii pentru că realizează
că nu există așa ceva.

Mi-am dat seama, în timp ce mă gândeam,

de ce antrenorul de tir cu arcul

mi-a spus la finalul antrenamentului,

la o distanță apropiată de arcași,

că el și colegii lui nu sunt niciodată

convinși că au făcut destul pentru echipă,

nu cred niciodată că există
destule tehnici de vizualizare

și exerciții de postură care să ajute
la depășirea posibilelor victorii.

Nu părea să fie o nemulțumire,

ci doar o informare, un fel de acceptare,

care să îmi reamintească
că știe că se implică

pe o cale nestăpânită, neterminată
care necesită mereu mai mult.

Construim pornind de la ideea neterminată,

chiar dacă ideea suntem noi înșine
în trecut.

Aceasta e dinamica măiestriei.

Apropierea de ceea ce credeam
că ne dorim

pentru a obține mai mult
decât visasem vreodată.

E ceea ce cred că gândea
Elizabeth Murray

atunci când am văzut-o zâmbind

în fața unui tablou timpuriu
expus în galerii.

Chiar dacă creăm utopii,

avem în continuare elementul incomplet.

Finalizarea este un obiectiv,

dar sperăm să nu fie sfârșitul.

Mulțumesc

(Aplauze)