Am avut noroc că prima mea slujbă a fost la Muzeul de Artă Modernă, o retrospectivă a pictoriţei Elisabeth Murray. Am învăţat multe de la ea. După ce curatorul Robert Storr i-a selectat lucrările din timpul vieţii, mi-a plăcut să le privesc pe cele din anii '70. Existau motive şi elemente care urmau să reapară în opera ei de mai târziu. Îmi amintesc că am întrebat-o ce credea despre acele lucrări timpurii. Dacă n-ai fi ştiut că erau ale ei, n-ai fi ghicit. Mi-a spus că unele nu aveau amprenta la care tindea ea. Una dintre lucrări nu îndeplinea standardele ei, încât a pus-o în gunoi, în studioul ei, iar vecina ei a luat-o realizându-i valoarea. În acel moment, părerea mea despre succes şi creativitate s-a schimbat. Am realizat că succesul e doar un moment, dar ceea ce sărbătorim mereu e creativitatea şi măiestria. Dar ce ne face să transformăm succesul în măiestrie? Această întrebare mi-o pun de mult. Cred că apare când începem să apreciem darul apropierii de victorie. Am început sa mă lămuresc când m-am dus într-o zi friguroasă de mai să privesc o competiție universitară de tir cu arcul, toți concurenții fiind femei, în nordul Manhattan-ului, la complexul de atletism Baker al Universitații Columbia. Vroiam să văd ceea ce se numeşte paradoxul arcaşului, ideea că pentru a nimeri ținta, trebuie să ținteşti uşor deviat. Am stat şi am urmărit cum antrenorul le-a adus într-o furgonetă gri, iar ele au ieşit destinse dar concentrate, Una având o înghețată pe jumătate mâncată şi săgețile cu pene galbene în mâna stânga. Au trecut pe lângă mine şi au zâmbit, dar m-au măsurat în drum spre teren, şi vorbeau între ele nu în cuvinte ci cu numere, grade, am crezut, scheme despre cum ar plănui să lovească ținta. Am stat în spatele unei arcaşe în timp ce antrenorul stătea între noi poate pentru a estima cine are nevoie de sprijin, şi am privit-o, neînțelegând cum măcar o săgeată va lovi cercul de zece puncte. Cercul de zece puncte de la distanța de 70 de metri, arată ca vârful unui băț de chibrit ținut în mâna în fața ta. şi asta în timp ce susținea o greutate de 23 kg la fiecare tragere. Îmi amintesc că a nimerit prima dată şapte, apoi nouă. şi apoi zece de două ori, apoi următoare săgeată nici măcar nu a nimerit ținta. Am văzut cum asta i-a dat şi mai multă tenacitate, şi a tras la țintă săgeată după săgeată. A continuat așa timp de trei ore. La sfârșitul antrenamentului, una din ele era atât de epuizată încât s-a trântit pe pământ rășchirată, capul privindu-i în sus spre cer, încercând să găseascaă ceea ce T.S Eliot ar numi acea axă a Pământului. E atât de rar în cultura americană, e atât de puțină vocație implicată, să vezi cum arată perseverența cu acest nivel de exactitate, ce înseamnă să-ți aliniezi postura timp de trei ore pentru a nimeri ținta, un fel de excelență în obscuritate. Am rămas totuși realizând că sunt martora unui moment extrem de rar, care discerne între succes și măiestrie. Succes înseamnă să lovești ținta de zece, dar măiestrie înseamnă să-ți dai seama că nu înseamnă nimic dacă nu poți repeta acest lucru. Însă măiestria nu înseamnă doar excelență. Diferă de succesul pe care-l percep ca pe un eveniment, un moment în timp și o etichetă pe care ți-o atribuie lumea. Măiestria nu înseamnă un scop ci o preocupare continuă. Ceea ce ne determină să facem asta să ne încredem mai mult este să valorificăm viitorul câștig. De câte ori nu am considerat ceva clasic, chiar o piesă rară, în timp ce artistul o considera neterminată. plină de ridicol și greșeli cu alte cuvinte nu tocmai un succes? Elizabeth Murray m-a surprins cu părerea ei despre operele de început. Paul Cézanne credea adesea că lucrările sale sunt incomplete așa că le lăsa de-o parte cu intenția de a reveni asupra lor, dar către sfarșitul vieții rezultatul a fost că semnase doar 10% din lucrările sale. Romanul lui preferat era "Opera necunoscută" de Honoré de Balzac și el credea că protagonistul era însuși pictorul. Franz Kafka a remarcat incompletul când alții aveau doar cuvinte de laudă, încât a vrut ca toate jurnalele sale, manuscrisele, scrisorile chiar și schițele să fie arse după moartea sa. Prietenul lui a refuzat să respecte rugămintea și astfel avem toate operele lui Kafka: "America", "Procesul" și "Castelul", o operă atât de incompletă încât conține propoziții neterminate. Scopul măiestriei este deci să continui. "Doamne, îngăduie să doresc mai mult decât pot face" implora Michelangelo pe acel D-zeu pictat pe Capela Sixtină unde el însuși era Adam cu degetele întinse care aproape atingeau mâna lui D-zeu. Măiestria constă în încercare, nu în rezultat. În a încerca să umpli un gol între unde te afli și unde vrei să fii. Măiestria reprezintă sacrificiul pentru artă și nu de dragul carierei. Câți dintre inventatori și antreprenori trăiesc acest fenomen? Vedem asta și în viața exploratorului arctic Ben Saunders care mi-a spus că victoriile sale nu sunt rezultatul unei reușite mărețe, ci un impuls al apropierii de victorie. Avem succes când ajungem la limită. O filozifie înțeleasă de Duke Ellington care a spus că melodia preferată din repertoriul său este întotdeauna următoarea, cea pe care n-a compus-o încă. Un motiv pentru care potențiala victorie este inclusă în măiestrie este pentru că cu cât ne străduim mai mult cu atât realizăm că nu cunoaștem ceea ce credeam că știm. Se numește efectul Dunning-Kruger. Paris Review a aflat asta de la James Baldwin când l-a întrebat: „Ce crezi că se întâmplă când știi tot mai mult?" iar el a zis „Afli cât de puțin știi." Succesul ne motivează, dar potențiala victorie ne poate propulsa pe culmi nebănuite. Un exemplu elocvent în acest sens e diferența dintre medaliații olimpici cu argint și bronz după o competiție. Thomas Gilovich și echipa sa de la Cornell a studiat aceste diferențe și a constatat că frustrarea medaliaților cu argint comparat cu cei cu bronz, de regulă fericiți că nu sunt pe locul 4 care nu le dă o medalie, le dă medaliaților cu argint dorința de a continua competiția. Observăm asta și la jocurile de noroc care a preluat acest fenomen al victoriei apropiate și a creat biletele răzuibile cu un câștig mai mare decât media, făcându-i pe oameni să cumpere mai multe bilete, numite uimitoare, bazate pe abuzurile jocurilor de noroc în Marea Britanie în anii 70. Motivul pentru care probabilitatea câștigului e propulsatoare e acela că schimbă opinia despre decor și aduce obiectivele, care sunt de-obicei pe planul doi, mai aproape de noi. Dacă v-aș ruga să vă imaginați o zi minunată săptămâna viitoare, poate veți face o descriere generală. Dar dacă vă cer să descrieți o zi minunată mâine la TED, poate veți face o descriere detaliată, practică. La fel e și posibilitatea victoriei. Ne focalizează pe prezent, pe ceea ce vrem să facem în viziunea nostră. În 1984 Jackie Joyner-Kersee a ratat aurul la hepatlon cu o treime de secundă, soțul acesteia prezicând că asta îi conferea tenacitatea necesară într-o competiție viitoare. În 1988, ea a câștigat aurul la hepatlon și a stabilit un record de 7.291 puncte, un scor neatins până atunci de alt atlet. Luptăm nu atunci când am făcut tot, ci atunci când încă mai avem ceva de făcut. Stau aici gândind și punând întrebări despre diferite modalități prin care putem produce o victorie, chiar în această încăpere, cum ar fi, deoarece simțim asta oarecum. Știm că reușim atunci când stăm aproape de marginea prăpastiei, și tocmai de ceea incompletul deliberat e integrată în crearea miturilor. În cultura Navajo, artizanii și femeile inserau imperfecțiuni în produse textile și ceramice. Procedeul era denumit linia spirituală, o greșeală voită în model pentru a-i asigura producătorului o cale de ieșire, dar și un motiv pentru a continua. Maeștrii nu sunt experți pentru că îndrumă discipolul către scopul final. Sunt maeștrii pentru că realizează că nu există așa ceva. Mi-am dat seama, în timp ce mă gândeam, de ce antrenorul de tir cu arcul mi-a spus la finalul antrenamentului, la o distanță apropiată de arcași, că el și colegii lui nu sunt niciodată convinși că au făcut destul pentru echipă, nu cred niciodată că există destule tehnici de vizualizare și exerciții de postură care să ajute la depășirea posibilelor victorii. Nu părea să fie o nemulțumire, ci doar o informare, un fel de acceptare, care să îmi reamintească că știe că se implică pe o cale nestăpânită, neterminată care necesită mereu mai mult. Construim pornind de la ideea neterminată, chiar dacă ideea suntem noi înșine în trecut. Aceasta e dinamica măiestriei. Apropierea de ceea ce credeam că ne dorim pentru a obține mai mult decât visasem vreodată. E ceea ce cred că gândea Elizabeth Murray atunci când am văzut-o zâmbind în fața unui tablou timpuriu expus în galerii. Chiar dacă creăm utopii, avem în continuare elementul incomplet. Finalizarea este un obiectiv, dar sperăm să nu fie sfârșitul. Mulțumesc (Aplauze)