Evadarea mea din Coreea de Nord

Copil fiind, crescând în Coreea de Nord, Hyeonseo Lee credea că țara ei era „cea mai bună de pe planetă”. Abia în timpul foametei din anii '90 a început să își pună întrebări. A evadat din țară la 14 ani, pentru a începe să trăiască pe ascuns, ca o refugiată în China. Povestea ei de supraviețuire și speranță este personală și sfâșietoare -- și un memento puternic despre cei care înfruntă un pericol constant, chiar și când granița este mult în spatele lor.

Când eram mică

credeam că țara mea
e cea mai bună de pe planetă,

și am crescut cântând
un cântec numit „Nimic de invidiat”

și eram foarte mândră.

La școală petreceam mult timp

studiind istoria lui Kim-Il-Sung,

dar n-am învățat nimic
despre lumea de dincolo de granițe,

în afară de faptul că America,
Japonia și Coreea de Sud sunt dușmanii.

Deși m-am întrebat adesea
despre acea lume,

am crezut că îmi voi petrece
toată viața în Coreea de Nord,

până când totul s-a schimbat brusc.

Când aveam șapte ani,
am văzut prima execuție publică,

dar credeam că viața mea
în Coreea de Nord era normală.

Familia mea nu era săracă,

iar eu însămi n-am cunoscut
niciodată foamea.

Dar, într-o zi, în 1995,
mama a adus acasă o scrisoare

de la sora unei colege de serviciu,
în care scria:

„Când veți citi scrisoarea asta,
toți cei cinci membri ai familiei

vor fi deja plecați din lumea asta,

pentru că n-am mai mâncat
de trei săptămâni.

Stăm întinși pe podea împreună,

iar corpurile noastre sunt atât de slabe,
suntem gata să murim."

Am fost atât de șocată.

Era prima dată când auzeam

că oamenii din țara mea sufereau.

Curând după asta,
pe când treceam pe lângă o gară,

am văzut ceva îngrozitor,

ce nu-mi pot șterge din memorie.

O femeie fără viață era întinsă pe pământ,

în timp ce un copil schilod din brațele ei

stătea și privea neajutorat
chipul mamei sale.

Dar nimeni nu-i ajuta,
fiindcă toți erau preocupați

să aibă grijă de ei și de familiile lor.

O foamete imensă a lovit Coreea de Nord
în mijlocul anilor 1990.

În cele din urmă,
mai mult de un milion de nord coreeni

au murit în timpul foametei,
și mulți au supraviețuit doar

mâncând iarbă, insecte și coajă de copac.

Întreruperile de curent au devenit
și ele din ce în ce mai frecvente,

așa că totul în jurul meu
era complet întunecat noaptea,

cu excepția mării de lumini din China,

care era doar peste râu față de casa mea.

Întotdeauna m-am întrebat
de ce ei aveau lumini, iar noi nu.

Asta e o imagine din satelit
în care se vede Coreea de Nord noaptea

în comparație cu vecinii.

Acesta e râul Amrok,

care formează o parte din granița

dintre Coreea de Nord și China.

Cum puteți vedea,
râul poate fi foarte îngust

pe alocuri, permițând nord coreenilor
să treacă în secret.

Dar mulți dintre ei mor.

Uneori am văzut cadavre
plutind în jos pe râu.

Nu pot dezvălui multe detalii
despre cum am părăsit Coreea de Nord,

dar pot doar să spun că în timpul
urâților ani de foamete

am fost trimisă în China,
să stau cu niște rude îndepărtate.

Însă am crezut că mă voi despărți

de familia mea doar pentru scurt timp.

Nu mi-aș fi putut imagina

că vor trece 14 ani până când
urma să fim iar împreună.

În China, traiul era greu pentru mine -
o fetiță fără familia ei.

Nu știam cum va fi viața

ca refugiat nord-coreean,

dar am înțeles curând
că nu e doar extrem de dificilă,

dar și foarte periculoasă,

fiindcă în China refugiații nord-coreeni

sunt considerați imigranți ilegali.

Așa că trăiam mereu cu frica

să nu-mi fie dezvăluit identitatea,

și să nu fiu repatriată
pentru a avea o soartă oribilă,

înapoi în Coreea de Nord.

Într-o zi, cel mai urât coșmar
al meu a devenit realitate,

când am fost prinsă de poliția chineză

și dusă la secția de poliție
pentru a fi interogată.

Cineva m-a acuzat că sunt nord-coreeană,

așa că mi-au testat abilitățile
de limbă chineză

și mi-au pus tone de întrebări.

Eram atât de speriată,

încât credeam că îmi va exploda inima.

Dacă ceva li s-ar fi părut ciudat,
aș fi putut fi închisă

și repatriată.

Credeam că viața mea se sfârșise,

dar am reușit să îmi controlez
toate emoțiile din interior

și să răspund la întrebări.

După ce au terminat interogatoriul,

un funcționar i-a spus altuia,

„A fost o informare falsă.

Nu e nord-coreeană.”

Și m-au lăsat să plec. A fost un miracol.

Unii nord-coreeni din China cer azil

în ambasadele străine,

dar mulți pot fi prinși de poliția chineză

și repatriați.

Fetele acestea au fost foarte norocoase.

Deși au fost prinse,

au fost eliberate până la urmă,

după presiuni internaționale serioase.

Acești nord-coreeni
nu au fost așa norocoși.

În fiecare an, nenumărați nord-coreeni
sunt prinși în China

și repatriați în Coreea de Nord,

unde pot fi torturați, încarcerați

sau executați public.

Deși am fost foarte norocoasă să scap,

mulți alți nord-coreeni
nu au fost atât de norocoși.

E tragic că nord-coreenii
trebuie să-și ascundă identitatea

și să se lupte atât de tare
doar ca să supraviețuiască.

Chiar și după ce învață o limbă nouă
și după ce își găsesc o slujbă,

întreaga lor lume poate fi dată
peste cap într-o clipă.

Acesta e motivul pentru care, după 10 ani
în care mi-am ascuns identitatea,

am decis să îmi asum riscul
plecării în Coreea de Sud,

și am început o viață nouă din nou.

Stabilirea în Coreea de Sud
a fost o provocare mult mai mare

decât m-am așteptat.

Engleza era atât de importantă
în Coreea de Sud,

că a trebuit să învăț o a treia limbă.

De asemenea, am realizat că e o prăpastie

între Nord și Sud.

Suntem toți coreeni, dar înăuntru,

am devenit foarte diferiți

din cauza a 67 de ani de separare.

Chiar am trecut printr-o criză
de identitate.

Sunt sud-coreeancă
sau nord-coreeancă?

De unde vin? Cine sunt?

Subit, nu mai era nicio țară

pe care s-o numesc cu mândrie a mea.

Deși ajustarea la viața
din Coreea de Sud nu a fost ușoară,

mi-am făcut un plan.

Am început să învăț pentru examenul
de admitere la facultate.

Chiar când începeam să mă obișnuiesc
cu noua mea viață,

am primit un telefon șocant.

Autoritățile nord-coreene

interceptaseră niște bani
pe care îi trimisesem familiei mele

și, drept pedeapsă, familia mea

urma să fie mutată forțat

într-un loc pustiu de la țară.

Trebuiau să plece imediat,

așa că am început să plănuiesc
să-i ajut să evadeze.

Nord-coreenii trebuie
să călătorească distanțe incredibile

pe drumul către libertate.

Este aproape imposibil să treci frontiera

între Coreea de Nord și Coreea de Sud,

așa că, ironic,
am luat un avion înapoi în China

și m-am dus spre granița nord-coreeană.

Fiindcă familia mea nu vorbea chineza,

a trebuit să îi ghidez eu,

cumva, de-a lungul a 3.000 km în China

și apoi în Asia de sud-est.

Călătoria cu autobuzul
a durat o săptămână,

și aproape că am fost prinși
de câteva ori.

Într-una dintre dăți,
autobuzul a fost oprit

și s-a urcat un ofițer
din poliția chineză.

A luat cărțile de identitate ale tuturor

și a început să le pună întrebări.

Fiindcă cei din familia mea
nu înțelegeau chineza,

am crezut că vor fi arestați.

Când ofițerul chinez
s-a apropiat de familia mea,

m-am ridicat impulsiv și i-am spus

că ei sunt niște surdomuți

pe care îi aveam în grijă.

S-a uitat la mine suspicios,

dar din fericire m-a crezut.

Am ajuns până la frontiera cu Laos,

cheltuind aproape toți banii
pe care-i aveam

ca să mituiesc grănicerii din Laos.

Însă deși trecuserăm de frontieră,

familia mea a fost arestată și încarcerată

pentru trecerea ilegală a frontierei.

După ce am plătit amenda și am dat mită,

familia mea a fost eliberată într-o lună,

pentru ca imediat să fie arestați
și încarcerați din nou,

în capitala Laos-ului.

A fost unul din cele mai grele
momente din viața mea.

Făcusem totul ca să îmi duc
familia către libertate,

și eram atât de aproape,

dar au fost aruncați în închisoare

la numai câțiva pași
de ambasada sud-coreeană.

Am făcut multe drumuri
între biroul de imigrări

și secția de poliție,

încercând cu disperare
să-mi scot familia de acolo,

dar nu mai aveam destui bani

să îi mituiesc sau să plătesc amenzi.

Îmi pierdusem orice speranță.

La un moment dat am auzit
o voce masculină întrebându-mă:

„Ce s-a întâmplat?”

Am fost atât de uimită

că unui necunoscut i-ar fi păsat
suficient încât să întrebe.

În engleza mea stricată
și cu un dicționar,

i-am explicat situația și, fără să ezite,

omul s-a dus la bancomat

și a plătit restul de bani
pentru ca familia mea

și încă doi nord coreeni
să fie eliberați din închisoare.

I-am mulțumit din toată inima
și l-am întrebat:

„De ce mă ajuți?”

„Nu te ajut pe tine,” mi-a zis.

„Ajut poporul nord-coreean.”

Mi-am dat seama că era
un moment simbolic în viața mea.

Străinul binevoitor simboliza
o nouă speranță pentru mine

și pentru poporul nord-coreean,
când aveam mai multă nevoie de ea,

și mi-a arătat că bunătatea necunoscuților

și ajutorul comunității internaționale

sunt adevărate raze de speranță
de care poporul nord-coreean are nevoie.

Până la urmă, după călătoria cea lungă,

eu și familia mea ne-am reunit
în Coreea de Sud,

dar obținerea libertății
este doar jumătate din luptă.

Mulți nord-coreeni sunt despărțiți
de familiile lor,

iar când ajung într-o țară nouă,

încep cu bani foarte puțini sau deloc.

Putem beneficia,
cu ajutorul comunității internaționale,

de educație, instruire în limba engleză,

pregătire pentru locuri de muncă
și multe altele.

Putem de asemenea să fim o punte

între oamenii din Coreea de Nord

și lumea din afară,

pentru că mulți dintre noi
menținem legătura

cu membri ai familiilor
care încă sunt înăuntru,

și le trimitem informații și bani

care ajută la schimbarea
Coreei de Nord din interior.

Eu am fost atât de norocoasă,
am primit atât ajutor

și inspirație în viața mea,

așa că vreau să ofer
nord-coreenilor ambițioși

o șansă de a prospera

cu ajutor internațional.

Sunt convinsă că veți vedea
din ce în ce mai mulți

nord coreeni reușind, peste tot în lume,

inclusiv pe scena TED.

Mulțumesc!

(Aplauze)