De ce turnurile strălucitoare de sticlă nu sunt bune pentru viața citadină

Există o transformare stranie care are loc în orașele noastre, spune criticul de arhitectură Justin Davidson. Din Houston, Texas la Guangzhou, China, turnuri strălucitoare din beton și oțel acoperite cu sticlă răsar ca o specie invadatoare. Regândește-ți anatomia orașului propriu în timp ce Davidson explică cum exteriorul clădirilor schimbă experiența urbană -- și ce pierdem atunci când arhitecții nu mai folosesc întreaga paletă de materiale disponibile.

Imaginați-vă că atunci când ați venit aici
în după-masa aceasta,

ați descoperit că toată lumea arată
aproape la fel:

fără vârstă, rasă,

în general arătoși.

Persoana de lângă tine

poate că are cea mai unică
viață personală,

dar nu ai nicio idee

pentru că toți avem
aceeași expresie goală tot timpul.

Aceasta este strania transformare
care cucerește orașele,

doar că e aplicată clădirilor,
nu oamenilor.

Orașele sunt pline de asperități, umbre,

texturi și culoare.

Încă poți găsi suprafețe arhitecturale
de o mare individualitate și caracter

în blocurile din Riga,

Yemen,

locuințe sociale în Viena,

satele Hopi din Arizona,

casele de gresie din New York,

casele de lemn din San Francisco.

Nu sunt palate sau catedrale.

Sunt simple locuințe

exprimând obișnuita splendoare a orașelor.

Și motivul pentru care sunt așa
e pentru că nevoia de adăpost

e legată de dorința umană
pentru frumusețe.

Suprafețele lor aspre
ne dau un oraș tactil.

Nu? Străzi pe care le citești

trecându-ți degetele
peste cărămizi și piatră.

Dar asta e tot mai greu de făcut,

pentru că orașele devin omogene.

În noile centre răsar turnuri

care sunt aproape mereu făcute
din oțel și beton

și acoperite cu sticlă.

Vă puteți uita la orizonturile
de peste tot din lume:

Houston,

Guangzhou,

Frankfurt --

și veți vedea aceeași armată
de roboți super-strălucitori

mărșăluind la orizont.

Acum, gândiți-vă la tot ceea ce pierdem

când arhitecții nu mai folosesc
întreaga paletă de materiale disponibile.

Când respingem gresiile
și granitul și calcarul

și lemnul, cuprul, teracota și cărămida,

pereți de nuiele și tencuială,

simplificăm arhitectura

și sărăcim orașele.

E ca și cum ai reduce
toate bucătăriile lumii

la mâncarea de pe avion.

(Râsete)

Pui sau paste?

Dar chiar mai rău,

grupări de asemenea turnuri
de sticlă, cum e cel din Moscova,

sugerează dispreț pentru aspectele
civice și comunitare ale vieții urbane.

Nu? Clădirile ca acestea au ca scop
îmbogățirea proprietarilor și chiriașilor,

dar nu neapărat viețile noastre,

a celor care navigăm
prin spațiul dintre ele.

Și ne așteptăm să putem face asta gratis.

Turnurile strălucitoare
sunt o specie invazivă

și ne sufocă orașele
distrugând spațiul public.

Obișnuim să ne gândim la o fațadă
ca fiind la fel ca machiajul,

un strat decorativ aplicat la final
unei clădiri care e deja completă.

Dar, doar pentru că o fațadă
e la suprafață

nu înseamnă că e fără semnificație.

Să vă dau un exemplu,

despre cum suprafața unui oraș
afectează modul în care trăim.

Când am vizitat Salamanca, în Spania,

am vizitat Plaza Mayor

la toate orele zilei.

Dimineața devreme,
soarele brăzdează fațadele,

ascuțind umbrele,

iar noaptea, lumina lămpilor
fragmentează clădirile

în sute de zone diferite,

balcoane și ferestre și arcade,

fiecare un buzunar independent
cu activitate vizuală.

Detaliul și adâncimile, acel „ glamour ”

dă pieței o calitate teatrală.

Devine o scenă
unde generații se pot întâlni.

Adolescenții întinzându-se pe pavaje,

vârstnicii monopolizând băncile,

și viața reală începe să arate
precum o piesă de operă.

Cortina se ridică în Salamanca.

Dar numai pentru că vorbesc
despre exteriorul clădirilor,

nu despre formă, funcție, structură,

chiar și așa, acele suprafețe
dau textură vieții noastre,

deoarece clădirile creează spații
în jurul lor,

iar acele spații atrag oameni

sau îi îndepărtează.

Și diferența e dată de calitatea
acelor spații exterioare.

Un echivalent contemporan
al Plaza Mayor din Salamanca

este Place de la Défense din Paris,

un spațiu înconjurat de sticlă
și bătut de vânt

prin care oamenii se grăbesc la birou,

de la metrou spre cabinet,

și în care petrec
cât de puțin timp posibil.

La începutul anilor 1980,
arhitectul Philip Johnson

a încercat să recreeze o grațioasă piață
europeană în Pittsburg.

Este PPG Place,

jumătate de acru de spațiu liber
înconjurat de clădiri comerciale

din sticlă reflectorizantă.

Și le-a ornat cu suporți metalici
și ferestre,

și turnulețe gotice,

care ies în evidență la orizont.

Dar la nivelul solului,

piațeta pare o cușcă de sticlă neagră.

Desigur, vara,

copiii aleargă de colo-colo prin fântână,

și se poate patina iarna,

dar îi lipsește caracterul informal
al unei simple plimbări.

Nu e genul de loc unde vrei
doar să stai și să povestești.

Spațiile publice au viață sau nu
din diferite motive.

Arhitectura e numai unul,

dar e unul important.

Unele piațete mai noi,

precum Federation Square în Melbourne,

sau Superkilen în Copenhaga,

au succes pentru că ele
combină noul și vechiul,

asprul și netedul,

culorile neutre și cele puternice,

și pentru că nu se bazează
excesiv pe sticlă.

Acum, nu sunt împotriva sticlei!

E un material antic și versatil.

E ușor de produs și transportat,

de instalat, înlocuit

și curățat.

Variază de la panouri enorme,
ultraclare,

la cărămizi translucide.

Noi învelișuri îi schimbă aparența

în funcție de lumină.

În orașe scumpe, ca New York,
are puterea magică

de a multiplica valoarea imobiliară
prin oferirea de peisaje și perspective,

ceea ce e, de fapt, singurul bun
pe care dezvoltatorii îl pot oferi

pentru a justifica prețurile ireale.

În mijlocul secolului al XIX-lea,

odată cu construirea
Crystal Palace la Londra

sticla a trecut pe primul loc
între subtanțele moderne chintesențiale.

Deja la mijlocul secolului XX,

domina centrele unor orașe americane,

în mare parte prin niște clădiri
spectaculoase de birouri,

ca și Lever House, centrul Manhattanului,
cu design de Skidmore, Owings și Merrill.

Eventual, tehnologia a avansat
până în punctul în care

arhitecții au putut face structuri
așa de transparente

că practic dispar.

Pe parcurs

sticla a devenit materialul de bază
pentru orașele cu zgârie-nori

și există un motiv puternic pentru asta.

Cum populația lumii se adună la oraș,

cei mai săraci sunt înghesuiți
în barăci construite la margini de oraș.

Dar sute de milioane de oameni au nevoie
de apartamente și locuri de muncă

în clădiri tot mai mari,

așa că, din punct de vedere economic,
au sens turnurile

îmbrăcate cu fațade cortină
ieftine și practice.

Dar sticla are o capacitate limitată

în a fi expresivă.

Aceasta e o porțiune de perete
dintr-o piațetă

în orașul pre-hispanic Mitla,
sudul Mexicului.

Aceste sculpturi de 2000 de ani

arată clar că locul avea
o mare importanță ritualică.

Astăzi, ne uităm la ele și vedem
o continuitate istorică și texturală

între acele sculpturi, munții din jur

și biserica ce e construită
în vârful ruinelor,

cu piatră scoasă din sit.

În Oaxaca alăturată,
chiar și clădirile obișnuite tencuite

devin pânze pentru culori stridente,
picturi murale cu tentă politică,

și artă grafică sofisticată.

E un limbaj complex, expresiv,

pe care o epidemie de sticlă
l-ar distruge pur și simplu.

Vestea bună este
că arhitecții și dezvoltatorii

au început să redescopere
bucuria texturilor,

fără a se da înapoi de la modernitate.

Unii găsesc moduri inovatoare de a folosi
materiale vechi precum cărămida

și teracota.

Alții inventează noi materiale, cum ar fi
panourile turnate folosite de Snøhetta

pentru a-i da Muzeului de Artă Modernă
din San Francisco

acea calitate rugoasă, sculpturală.

Arhitectul Stefano Boeri
a creat chiar și fațade vii.

Aceasta este Pădurea Verticală,
două turnuri cu apartamente din Milano,

care sunt caracterizate de verdeață.

Și Boeri proiectează o versiune
a lor în Nanjing, China.

Imaginați-vă, dacă fațadele verzi ar fi
la fel de prezente ca și cele de sticlă,

cât de curat ar deveni aerul Chinei!

Dar adevărul este că acestea
sunt mai degrabă sporadice,

proiecte speciale,

care nu se reproduc ușor la scară largă.

Și asta e ideea.

Când folosești materiale
care au semnificație locală,

orașele nu vor arăta toate la fel.

Cuprul are o lungă istorie în New York --

Statuia Libertății,

coroana clădirii Woolworth,

dar a ieșit din modă o lungă perioadă,

până când SHoP Architects l-au folosit
să acopere American Copper Building,

două turnuri răsucite, pe East River.

Nici nu e terminată,

și poți vedea cum soarele luminează
fațada metalică,

ce va deveni verde în timp.

Clădirile pot fi ca oamenii.

Fețele lor le exprimă viața.

Și acesta e un punct important,

pentru că atunci când sticla îmbătrânește,

o înlocuiești,

iar clădirea arată aproape ca și înainte,

până când e demolată.

Aproape toate materialele au capacitatea

de a absorbi istorie și memorie,

și să le proiecteze în prezent.

Firma Ennead

a îmbrăcat Utah Natural History Museum
din Salt Lake City în cupru și zinc,

minereuri care s-au extras
acolo de 150 de ani

și asta a camuflat clădirea
în ocrul dealurilor,

și așa avem un muzeu al istoriei naturale,

care reflectă istoria naturală a regiunii.

Și când câștigătorul
premiului Pritzker, Wang Shu,

construia un muzeu de istorie în Ningbo,

nu a creat doar un înveliș pentru trecut,

a construit memoria chiar în pereți

folosind cărămidă, piatră și țiglă

recuperată din satele
care au fost demolate.

Acum, arhitecții pot folosi sticla

în moduri la fel de lirice și inventive.

Aici în New York, două clădiri,

una de Jean Nouvel
și aceasta de Frank Gehry,

sunt față în față pe Strada West 19th,

și se joacă cu reflexiile pe care
le aruncă de la una la alta

ca și o simfonie de lumină.

Dar când un oraș alege implicit sticla,

pe măsură ce crește,

devine un coridor al oglinzilor,

neliniștitor și rece.

La urma urmei, orașele sunt
concentrări de varietate,

unde culturile lumii, limbile
și stilurile de viață

se întâlnesc și se îmbină.

Deci, decât să închidem
toată această varietate

și diversitate în clădiri
de o uniformitate dureroasă,

ar trebui să avem arhitectură ce onorează
întreaga paletă de experiențe urbane.

Mulțumesc.

(Aplauze)