Cum îmi folosesc sonarul pentru a naviga prin lume

Daniel Kish e orb de la 13 luni, dar a învățat să „vadă” printr-o formă de ecolocație. Își plescăie limba, trimițând flash-uri de sunete ce se lovesc de suprafețele din mediu și se întorc la el, ajutându-l să dibuiască spațiul din jurul său. Printr-un discurs vibrant, Kish demonstrează modul de funcționare a acesteia cu rugămintea de a lăsa să plece frica noastră de „tenebrosul necunoscut”.

(Clinchete)

M-am născut cu retinoblastom bilateral,

cancer de retină.

Ochiul drept mi-a fost îndepărtat
la 7 luni.

La 13 luni, mi-au îndepărtat ochiul stâng.

Primul lucru pe care l-am făcut
după a doua operație

a fost să ies din leagăn

și să încep să bântui
prin salonul de terapie intensivă.

Probabil în căutarea
celui care mi-a făcut așa ceva.

(Râsete)

Evident, puteam bântui prin creșă
fără probleme și fără ochi.

Era o problemă dacă eram prins.

Impresia despre orbire e mai îngrozitoare
pentru orbi decât orbirea în sine.

Gândiți-vă la părerile voastre
despre orbire.

Gândiți-vă la primele impresii
când m-ați văzut pe scenă.

Sau la posibilitatea propriei orbiri
sau a orbirii unei persoane iubite.

Teroarea e incomprehensibilă
pentru majoritatea

pentru că orbirea e văzută
ca apogeul ignoranței și inconștienței,

ca expunerea neajutorată
la ravagiile tenebrosului necunoscut.

Cât de poetic sună.

Norocul meu a fost că părinții
nu erau poetici, erau pragmatici.

Au înțeles că ignoranța și frica
erau doar probleme ale minții

și că mintea e maleabilă.

Credeau că trebuie să ajung

să beneficiez de aceleași libertăți
și responsabilități ca toți ceilalți.

Folosind cuvintele lor,
va trebui să mă mut,

— ceea ce am și făcut la 18 ani —

voi plăti taxe,

– mulțumesc –
(Râsete)

și știau care-i deosebirea
dintre iubire și frică.

Frica ne face să înlemnim
în fața provocărilor.

Știau că a fi orb înseamnă
o mulțime de provocări.

Nu m-au crescut cu frică.

Înainte de toate au avut în vedere
libertatea mea personală,

căci asta face iubirea.

Trecând mai departe,
cum mă descurc azi?

Lumea e o creșă mult mai mare.

Din fericire am un baston lung de nădejde,

mai lung decât bastoanele
folosite de majoritatea orbilor.

Îi zic bastonul libertății mele.

Mă va scuti, de pildă,
de o... ieșire nedemnă de pe scenă.

(Râsete)

Pot să văd acea muchie.

M-au prevenit că vorbitorilor de aici
li s-au întâmplat de toate.

Nu-mi pasă dacă voi institui
un nou precedent. (Râsete)

Dincolo de asta,

poate mulți ați remarcat că,
intrând în scenă, plescăiam

– (Clicăit) –

cu limba.

Sunt flash-uri de sunete ce ies
și se reflectă de pe suprafețele din jur,

ca sonarul unui liliac.

Se întorc la mine ca tipare cu informaţie
cum face lumina pentru voi.

Creierul meu, mulțumită părinților,
s-a activat ca să formeze imagini

în cortexul vizual,
– numit acum sistem imagistic –

din acele secvențe de informații,
ca și creierul vostru.

Numesc acest proces flash-sonar.

Așa am învățat să văd prin bezna mea,
să navighez în călătoria mea

prin întunericul propriilor provocări,

câștigându-mi astfel porecla de
„remarcabilul Batman”.

(Râsete)

Cu Batman sunt de acord.
Liliecii sunt tari. Batman e tare.

Dar n-am fost crescut
să mă consider remarcabil în vreun fel.

M-am considerat la fel cu cei care
navighează prin întunericul lor.

Ce e atât de ieșit din comun?

Nu-mi folosesc ochii, ci creierul.

Cineva crede că asta e remarcabil,
altfel n-aș fi aici.

Dar hai să analizăm un pic.

Cine are sau a avut de înfruntat
o provocare, să ridice mâna.

Ușșș. OK.

Sunt multe mâini sus. O clipă,
să vă număr din cap.

(Plescăit) (Râsete)

Va dura un pic.
(Plescăit) (Râsete)

OK, multe mâini ridicate.
Țineți-le sus.

Mi-a venit o idee.

Cei care vă folosiţi creierul să navighaţi
printre ele, lăsaţi mâna jos.

Cei care mai au mâna sus,
aveţi problemele voastre... (Râsete)

Toți trebuie să facem față provocărilor
și necunoscutului inerent provocărilor

şi tuturor ne e teamă de necunoscut.

Dar toți avem un creier care ne permite,

care poate fi activat să ne permită

să navigăm în călătoria
printre aceste provocări.

În cazul meu: am urcat pe scenă

și – (Clicăit) – n-au vrut să-mi spună
unde e pupitrul.

Nu poți avea încredere în cei de la TED.

„Găsește-l singur”, mi-au zis.

Deci... (Râsete).

Feedback-ul de la sonorizare
nu mă ajută deloc.

Vă voi prezenta acum o provocare.

Pentru o clipă închideți ochii,
şi... veți învăța un pic de flash sonar.

Voi scoate un sunet.

Voi ține această placă în fața mea,
dar nu o voi mișca. Ascultați un pic.

Șșșșșșșșșș.

OK, nimic interesant.

Acum auziți ce se întâmplă
cu același sunet dacă mișc placa.

Șșșșșșșșșș.
(Tonul sunetului variază)

„Nu cunoașteți forța Părții Întunecate.”

(Râsete)

„Nu m-am putut abţine.” (Râsete)

OK, țineți-vă ochii închiși pentru că...

ați auzit diferența?... OK.

Acum, ca să fim siguri.

Provocarea pentru voi va fi
să spuneți „acum”

când auziți că placa se mișcă. OK?

Să ne relaxăm pentru asta.

Șșșșșșșșșș.

Publicul: Acum.
Daniel Kish: Bine. Excelent.

Deschideți ochii.
Bun.

Au fost doar câțiva centimetri
și ați observat diferența,

Ați experimentat sonarul.

Ați putea fi nişte orbi de excepţie.
(Râsete)

Să vedem ce se poate întâmpla

dacă acestui proces de activare
i se acordă timp și atenție.

(Video) Juan Ruiz:
Cum vedeți voi cu ochii,

noi vedem cu urechile.

Brian Bushway: Nu e vorba
de a savura mai mult sau mai puțin,

e vorba de a savura altfel.

Shawn Marsolais:
Merge de-a curmezișul...

DK: Da.
SM: Apoi, treptat, coboară iar.

DK: Da!
SM: Uimitor.

Ca și cum aș vedea mașina.
Maică Sfântă!

J. Louchart: Îmi place să fiu orb.

Dacă aș putea, sincer,
nu aș dori să văd din nou.

JR: Cu cât este mai mare țelul,
cu atât mai multe vor fi obstacolele

și, de cealaltă parte a țelului,
așteaptă victoria.

Gata!

[În italiană]

(Aplauze)

DK: Par acești oameni îngroziți?

Nu prea.

Am antrenat pentru activare
mii de nevăzători și văzători,

de toate categoriile,
din aproape 40 de țări.

Când nevăzătorii învață să vadă,

cei care văd par inspiraţi
să învețe să vadă ca ei,

mai bine, mai clar, cu mai puțină frică

pentru că exemplifică
capacitatea imensă din noi toți,

de a naviga, prin orice fel de provocare,
prin orice tenebre,

către descoperi de neimaginat,
când suntem în stare activată.

Vă doresc tuturor
cea mai activantă călătorie.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Anderson: Daniel, prietene!

Știu că poți vedea că ești ovaționat
în mod spectaculos la TED.

Îți mulțumesc pentru acest
extraordinar discurs.

O singură întrebare despre lumea ta,
lumea internă pe care ți-o construiești.

Noi credem că avem în lumea noastră
lucruri pe care tu, ca orb, nu le ai,

dar cum e lumea ta?
Ce ai tu și nu avem noi?

DK: Câmp vizual de 360 de grade,

sonarul funcționează
atât în spatele cât și în fața mea.

Funcționează după colțuri.
Funcționează prin materie.

În general, e ca un fel de geometrie
tridimensională neclară.

Unul dintre elevii mei,
care acum e instructor.

Şi-a pierdut vederea şi după câteva luni,
stătea în casa lui cu trei etaje

și și-a dat seama că putea auzi
tot ce se întâmpla în casă:

conversațiile, ce se întâmpla
în bucătărie, la baie,

la câteva etaje, prin câteva ziduri.

A zis că era de parcă vedea în raze-X.

CA: Ce vezi tu acum aici?
Cum vezi această sală?

DK: (Plescăit) Prea multe difuzoare,
sincer.

E interesant. Orice sunet
scos de spectatori,

când râd, se agită, beau un pahar
sau își suflă nasul

sau orice altceva, aud totul.
Aud orice mică mișcare făcută de fiecare.

Nimic nu-mi scapă.

Apoi, folosind sonarul:
mărimea sălii,

curbura locurilor spectatorilor
din jurul scenei, înălțimea sălii.

Cum am spus, văd suprafața din jur
ca geometrie tridimensională.

CA: Daniel, ai făcut
o treabă spectaculoasă,

ajutându-ne să vedem lumea altfel.

Îți mulțumesc foarte mult
pentru asta, sincer.

DK: Mulțumesc.
(Aplauze)