Ce înţelegem greşit despre încredere

Încrederea e în declin şi e nevoie s-o reclădim. Asta se aude deseori când se sugerează crearea unei lumi mai bune... dar, filosoful Onora O'Neil spune că nu prea înţelegem ce sugerăm. Ea disecă întrebarea şi demonstrează că trei dintre cele mai răspândite idei despre încredere sunt greşit direcţionate. (Filmat la TEDxHouseofParliament.)

Voi vorbi despre încredere,

şi încep prin a vă reaminti

părerile încetăţenite despre încredere.

Cred că sunt atât de răspândite

încât au devenit clişee.

Mă refer la trei dintre ele.

Prima e o afirmaţie:
„încrederea a scăzut mult",

foarte răspândită.

A doua e un scop:
„ar trebui să avem mai multă încredere".

A treia e o sarcină:
„trebuie să reclădim încrederea".

Cred că afirmaţia, scopul şi sarcina

sunt prost concepute.

Ce voi incerca să vă expun astazi

e o altă perspectivă despre o afirmaţie, un scop şi o sarcină,

ca să abordaţi mai corect această temă.

Afirmaţia: De ce cred oamenii
că a scăzut încrederea?

Dacă mă gândesc
din punctul meu de vedere,

nu ştiu răspunsul.

Înclin să cred că a scăzut

în unele domenii sau instituţii

şi că a crescut în altele.

Nu am o părere de ansamblu.

SIgur că pot consulta
sondajele de opinie

care sunt sursa convingerii

că încrederea e în declin.

Dacă ţii cont de sondajele făcute în timp,

nu multe dovedesc asta.

Cu alte cuvinte, oamenii priviți cu neîncredere

de acum 20 de ani,

în principal jurnalişti şi politicieni,
nici acum nu-s crezuți.

Iar cei foarte apreciaţi acum 20 de ani

sunt şi acum apreciaţi:
judecători, asistente medicale.

Restul suntem la mijloc,

iar individul oarecare de pe stradă

se situează exact la mijloc.

Dar e asta o dovadă solidă?

Sondajele de opinie
se bazează pe păreri.

Pe ce altceva s-ar baza?

Ele ţin cont de atitudinea comună

a celor ce răspund la anumite întrebări.

Aveţi încredere în politicieni? În profesori?

Dacă cineva te-ar întreba:
„Ai încredere în zarzavagii?"

„Ai încredere în pescari?"

„Ai încredere în învăţători?"

ai întreba la ce anume se referă:
„Incredere să facă ce?"

Ar fi o reacţie normală.

Înţelegând întrebarea ai răspunde:

„Am încredere în unii, dar nu în toţi."

Perfect logic.

Pe scurt, în viaţa de zi cu zi,

tindem să atribuim încredere diferențiat.

Nu presupunem că încrederea

ce o acordăm unei anumite categorii sociale

sau unui anumit tip de individ

va fi uniformă.

Aş putea să afirm că am încredere

că o anumită învăţătoare, pe care o ştiu,

îi va învăţa pe copii să citească,

dar în niciun caz n-aş lăsa-o
să conducă dubiţa şcolii.

Aş putea şti că nu e un şofer bun.

Aş putea avea încredere în prietenul elocvent

că va întreţine o conversaţie,

dar nu şi că va păstra un secret.

Simplu.

Avem aceste exemple din viaţa cotidiană

despre cum avem încredere diferenţiat,

atunci de ce lăsăm deoparte
toată judecata

când vorbim abstract despre încredere?

Cred că sondajele sunt indicatori nepotriviţi

ai nivelului de încredere existent de fapt,

pentru că încearcă
să împiedice judecata corectă

în evaluarea încrederii.

Dar despre scop?

„Scopul e să avem mai multă încredere."

Cred că e un scop prostesc.

Eu nu mi-aş dori asta.

Eu aş dori să am mai multă încredere
în cei demni de încredere,

dar nu în cei îndoielnici.

De fapt, intenţionez făţiş
să nu am încredere în dubioşi.

Mă refer la cei care, de exemplu,

şi-au încredinţat economiile d-lui Madoff,

care a dispărut cu ele,

şi cred că

au avut prea multă încredere.

Mai multă încredere nu e un scop inteligent.

Încredere plasată şi refuzată inteligent

e scopul corect.

Odată ce afirmi asta

ar însemna că nu încrederea în cineva,

ci credibilitatea acestuia.

Contează să evaluezi câtă
credibilitate au oamenii

în anumite privințe.

Pentru asta urmăreşti trei aspecte:

Sunt competenţi? Sunt oneşti?
Te poţi baza pe ei?

Dacă vedem că cineva e competent

în problemele relevante,

te poţi baza pe el şi e cinstit,

e un motiv bine întemeiat
să avem încredere,

pentru că e demn de încredere.

Dacă însă nu te poţi baza pe el,
n-ar trebui să avem încredere.

Am prieteni competenţi şi oneşti,

în care n-am încredere
că-mi pun o scrisoare la poştă

pentru că sunt uituci.

Am prieteni foarte încrezători

că pot face anumite lucruri,

despre care îmi dau seama
că se supraestimează.

Mă bucur să spun că
nu cred că am mulţi prieteni

care sunt competenţi, de nădejde,
dar foarte necinstiţi.

(Râsete)

Dacă am,
nu i-am depistat încă.

Dar asta trebuie să căutăm:

credibilitate înainte de încredere.

Încrederea e răspunsul.

Credibilitatea trebuie s-o evaluăm.

Sigur că e dificil.

În ultimii zeci de ani am încercat să creăm

sisteme de evaluare a mai multor instituţii,

profesioniști, oficiali ş.a.m.d.,

care să ne uşureze evaluarea credibilităţii lor.

Multe au efecte inverse.

Nu funcţionează cum ne-am aştepta.

Îmi amintesc că o moaşă îmi spunea:

„Durează mai mult să întocmeşti actele

decât să naşti copilul."

În toată viaţa publică, instituţională,

găsim această problemă,

că sistemul de evaluare

menit să asigure credibilitatea,

şi înregistrarea dovezilor,

realizează exact opusul:

distrage oamenii care au sarcini dificile,

precum moaşele, să le îndeplinească,

cerându-le să ponteze fiecare pas.

Toţi aveţi exemple proprii aici.

Asta ar fi despre scop.

Scopul cred că ţine mai mult de credibilitate

şi ar fi altceva

să încercăm să fim credibili

şi să inspirăm credibilitate celorlalţi,

decât să încercăm să evaluăm dacă alţii,

precum oficiali sau politicieni, sunt de încredere.

Nu e uşor. Ţine de judecată
şi de reacţii simple.

Atitudinile nu sunt potrivite aici.

În al treilea rând: sarcina.

Numind-o „reclădire a încrederii"

îi denaturăm sensul.

Sugerează că noi doi ar trebui
să reconstruim încrederea.

Asta o putem face pentru noi.

Putem reconstrui puţină credibilitate.

Doi oameni, împreună îşi pot îmbunătăţi încrederea.

Dar încrederea e o caracteristică

deoarece e apreciată de alţi oameni.

Nu poţi reconstrui ceea ce-ţi oferă alţii.

Trebuie să le oferi o bază

ca să-ţi acorde încredere.

Cred că trebuie să fii credibil.

Asta pentru că, de obicei,

nu-i poţi păcăli mereu pe toţi.

Dar trebuie să le dai dovezi concrete

că eşti credibil.

Cum faci asta?

Zilnic, peste tot,

oameni obişnuiţi, oficiali, instituţii,

fac asta cu succes.

Vă dau un exemplu comercial, simplu.

Magazinul de unde-mi cumpăr şosete,
mă anunţă că le pot returna

fără să-mi pună întrebări.

Le iau înapoi şi-mi returnează banii

sau îmi dau o pereche de culoarea dorită.

Super! Am încredere în ei

pentru că au adoptat o poziţie
vulnerabilă faţă de mine.

Asta e o lecţie importantă.

Dacă adopţi o poziţie vulnerabilă
faţă de celălalt,

e o dovadă bună că eşti credibil

şi că ai încredere în ceea ce susţii.

Până la urmă nu e greu să discernem

unde ar trebui să ţintim:

relaţii cu oameni credibili

şi să putem aprecia
când cealaltă persoană

e de încredere.

Morala e că

trebuie să ne gândim mai puţin la încredere,

cu atât mai puţin la atitudini încrezătoare

detectate sau nu de sondaje de opinie,

şi să dăm mai multă importanţă credibilităţii noastre,

şi cum să dăm oamenilor dovezi adecvate

şi simple ale credibilităţii noastre.

Mulţumesc.

(Aplauze)