Povestea celor două Americi. Și prăvălia în care s-au ciocnit ele.

La zece zile după 9/11, un atac șocant dintr-un minimart din Texas a făcut țăndări viețile a doi oameni: victima și atacatorul. În acest discurs năucitor, Anand Giridharadas, autorul cărții „Adevăratul american”, ne povestește ce s-a întâmplat mai departe. Este o parabolă despre cele două căi pe care le poate lua o viață în America și o chemare energică spre reconciliere.

„De unde ești?”

zise bărbatul palid cu un tatuaj.

„De unde ești?”

Este 21 septembrie 2001,

la 10 zile după cel mai feroce
atac asupra Americii,

de la al Doilea Război Mondial încoace.

Toată lumea se întreabă
ce avion urmează.

Lumea caută vinovați.

Președintele, cu o seară în urmă,

promite să aducă inamicii
în fața justiției

sau să ducă justiția la inamici.

Iar în minimartul din Dallas,

un minimart din Dallas
înconjurat de prăvălii de cauciucuri

și cluburi de noapte,

un emigrant din Bangladesh e casier.

În patria natală, Raisuddin Bhuiyan
era cineva:

ofițer al Forțelor Aeriene.

Dar visa la un nou început în America.

Dacă trebuie să muncești
la început într-un minimart

ca să economisești pentru cursuri de IT

și pentru nunta lui
de peste două luni, asta e!

Apoi, pe 21 septembrie,
tatuatul intră în prăvălie.

Ține în mâini o pușcă de vânătoare.

Raisuddin știe lecția
și pune banii pe tejghea.

De data asta individul
nu se atinge de bani.

„De unde ești?”, întrebă el.

„Poftim?”, răspunse Raisuddin.

Accentul îl trădează.

Tatuatul, care se crede
un adevărat apărător al Americii,

îl împușcă pe Raisuddin
ca răzbunare pentru 9/11.

Raisuddin simte cum îi înțeapă fața
milioane de albine.

De fapt zeci de alice fierbinți
îi străpung capul.

Zace după tejghea,
într-o baltă de sânge.

Își pune mâna pe frunte

să-și țină creierul pe care mizase totul.

Recită versete din Coran,

rugându-se la Dumnezeul său
să trăiască.

Simte cum moare.

N-a murit.

A rămas fără ochiul drept.

A rămas fără logodnică.

Proprietarul minimartului l-a dat afară.

În scurt timp a rămas pe drumuri,
cu o datorie medicală de 60 000 dolari,

inclusiv nota de plată
pentru chemarea ambulanței.

Dar Raisuddin a supraviețuit.

Peste ani avea să se întrebe
cum să-i mulțumească lui Dumnezeu

ca să fie vrednic de această a doua șansă.

A ajuns să creadă, de fapt,

că această șansă îl invită pe el
să acorde o a doua șansă

unui om care am putea crede
că nu merită nicicum așa ceva.

Acum 12 ani, eram proaspăt absolvent
căutându-mi drumul în viață.

Născut în Ohio din emigranți indieni,

găsisem revolta supremă
împotriva părinților:

să mă mut în țara de care ei
munciseră din greu să scape.

Cele 6 luni de ședere în Mumbai
s-au făcut 6 ani.

M-am făcut scriitor,
pomenindu-mă într-o poveste magică:

trezirea speranței în cea mai mare parte
a așa-zisei lumi a treia.

Acum 6 ani, am revenit în America
și mi-am dat seama de un lucru:

visul American înflorea,

dar numai în India.

(Râsete)

În America, nu prea.

De fapt, am observat
că America se divizează

în două societăți distincte:

o republică a viselor

și o republică a temerilor.

Apoi m-am lovit de această
incredibilă poveste a două vieți,

a celor două Americi care s-au ciocnit
brutal în acel minimart din Dallas.

Am știut pe loc că trebuie
să aflu mai multe

și că apoi voi scrie o carte
despre aceasta,

căci povestea lor era
despre o Americă divizată

și despre cum am putea s-o reîntregim.

După ce a fost împușcat,
viața lui Raisuddin nu s-a ușurat.

La o zi după ce a fost spitalizat,
a fost trimis acasă.

Nu mai vedea cu ochiul drept.

Nu putea vorbi.

Fața îi era plină de alice.

Dar nu avea asigurare,
deci a fost refuzat.

Familia din Bangladesh
insista: „Hai acasă!”

Dar le-a răspuns
că are un vis de împlinit.

A găsit de lucru în telemarketing,
apoi a fost chelner la Olive Garden.

Ce loc mai bun există ca să-ți depășeşti
frica de albi decât Olive Garden?

(Râsete)

Fiind musulman practicant,
nu consuma alcool,

nu se atingea de băutură.

Apoi și-a dat seama că
dacă nu vinde alcool îi scade salariul.

A judecat, ca un pragmatic
american în devenire:

„Măi, Dumnezeu nu vrea
să mă vadă flămânzind, așa-i?”

Și, în câteva luni, Raisuddin vindea
cel mai mult alcool în acel Olive Garden.

A cunoscut un om care l-a învățat
administrarea bazelor de date.

Muncea printre picături în IT.

Apoi a obținut o slujbă plătită bine
într-o companie de IT renumită din Dallas.

Dar în timp ce America începea
să funcționeze pentru Raisuddin,

el a evitat greșeala clasică
a norocoșilor,

de a crede că ei sunt regula, nu excepția.

De fapt, a observat că mulți norocoşi
să se fi născut americani

erau captivi în vieți în care
a doua șansă, ca a lui, era imposibilă.

A văzut asta chiar la Olive Garden,

unde mulți dintre colegii de muncă
povesteau despre copilării înfiorătoare,

despre familii disfuncționale, haos,
adicții și infracționalitate.

Auzise o poveste asemănătoare
despre omul care l-a împușcat,

atunci când a fost la procesul lui.

Cu cât era mai aproape de America
la care râvnea de departe,

cu atât realiza mai mult
că mai era o Americă, la fel de reală,

mai zgârcită și care
nu-ți dă a doua șansă.

Omul care l-a împușcat pe Raisuddin
crescuse în acea Americă zgârcită.

De la distanță, Mark Stroman
era tot timpul sufletul petrecerilor,

făcându-le pe fete să se simtă frumoase.

Muncea tot timpul, indiferent de drogurile
sau bătăile de noaptea dinainte.

Dar mereu se lupta cu demoni.

A venit pe lume prin cele trei porți
ce condamnă atâția tineri americani:

părinți denaturaţi,
școli și închisori nepotrivite.

Când era un băiețel,
mama i-a mărturisit cu regret,

că i-au lipsit doar 50 de dolari
pentru a-l avorta.

Uneori, la școală, acel băiețel

scotea dintr-o dată cuțitul la colegi.

Alteori, același băiețel era la bunici,
unde hrănea caii cu tandrețe.

A fost arestat înainte de a trebui
să se bărbierească.

Întâi școala de corecție, apoi pușcăria.

A devenit supremațist alb de ocazie

și, ca mulți alții din anturaj,
un tată absent, măcinat de droguri.

Apoi, la scurt timp,
se găsea pe lista condamnaților la moarte.

Pentru că în anti-jihadul său din 2001,
a împușcat nu unul,

ci trei vânzători din minimart.

Doar Raisuddin a supraviețuit.

Straniu, în așteptarea morții
a trăit în prima instituție

care l-a făcut pe Stroman mai bun.

Influențele negative l-au părăsit.

Oamenii care i-au intrat în viață
erau virtuoși și grijulii:

preoți, ziariști,
amici prin corespondență europeni.

Aceștia l-au ascultat, s-au rugat cu el,
l-au ajutat să-și pună anumite întrebări.

L-au propulsat într-o călătorie
de introspecție și ameliorare.

În cele din urmă și-a învins ura
care îi definise viața.

L-a citit pe Viktor Frankl,
un supraviețuitor al Holocaustului

și a regretat că și-a tatuat zvastici.

L-a găsit pe Dumnezeu.

Apoi, într-o bună zi din 2011,
la zece ani de la comiterea crimelor,

Stroman a primit vestea.

Unul dintre oamenii pe care i-a împușcat,
cel care supraviețuise,

se străduia să-i salveze viața.

Pe la sfârșitul lui 2009,

la 8 ani după ce a fost împușcat,

Raisuddin și-a făcut propria călătorie:

un pelerinaj la Mecca.

În mijlocul mulțimii,
a simțit o gratitudine imensă,

dar și o datorie.

Şi-a amintit promisiunea către Dumnezeu,
când era pe moarte în 2001,

că dacă va trăi, va servi umanitatea
în toate zilele rămase.

Apoi a fost ocupat cu reclădirea
de la temelii a vieţii sale.

Era timpul să-și plătească datoria.

A decis, după ce a reflectat,
că modalitatea sa de plată

era să intervină în ciclul de răzbunări
dintre lumile musulmană și occidentală.

Cum să intervină?

Iertându-l pe Stroman, public,

în numele Islamului
și a doctrinei sale de iertare.

Iar apoi dând în judecată statul Texas

și pe guvernatorul Rick Perry,

pentru a împiedica execuția lui Stroman,

exact așa cum ar face majoritatea
celor împușcați în față.

(Râsete)

Dar mila lui Raisuddin a fost inspirată
nu doar de credință.

Ca nou-învestit cetățean american,
a ajuns să creadă că Stroman

era produsul unei Americi îndurerate,

pe care n-o vindeci o injecție letală.

Această realizare m-a motivat
să scriu cartea „Adevăratul american”:

emigrantul care roagă America să fie
la fel de iertătoare cu un fiu natural

pe cât fusese cu unul adoptat.

În acel minimart, cu ani în urmă,

nu au intrat în coliziune doi oameni,
ci două Americi.

O Americă ce încă visează,
are năzuințe,

încă își imaginează că ziua de mâine
se poate baza pe ziua de azi,

și o Americă resemnată în fața sorții,

frântă de stres și haos,
de pretenții tot mai mici,

cufundată în cel mai vechi refugiu:
tovărășia tribală cu cei cu minţi înguste.

Tocmai Raisuddin,

deși era nou-venit, deși fusese atacat,
fără adăpost și traumatizat,

el era cetățeanul republicii viselor.

Iar Stroman era cetățeanul
celeilalte țări, rănite,

deși se născuse cu privilegiul
unui om alb nativ.

Mi-am dat seama că poveștile celor doi
sunt parabola urgentă a Americii.

Țara de care sunt
atât de mândru că e a mea

nu trece printr-un declin general

ca Spania sau Grecia, de exemplu,
unde perspectivele se reduc pentru toți.

America e simultan
țara cea mai de succes și cea mai săracă

din lumea industrializată:

dă lumii cele mai bune companii,

în pofida unui număr record
de copii înfometați;

e martorul scăderii expectanței
de viață în grupuri mari,

în ciuda faptului că adăpostește
cele mai bune spitale din lume.

America de azi e un trup
tânăr, zburdalnic,

lovit de o pareză
ce suge viața dintr-o parte,

lăsând-o pe cealaltă
îngrijorător de perfectă.

La 20 iulie 2011,

chiar după pledoaria înlăcrimată
a lui Raisuddin pentru viața lui Stroman,

Stroman e executat prin injecție letală
de statul său mult iubit.

Cu câteva ore înainte, când Raisuddin
credea că încă îl poate salva,

cei doi au apucat
să vorbească pentru a doua oară.

Iată un extras din acea
convorbire telefonică.

Raisuddin: „Mark, aș vrea să știi
că mă rog lui Dumnezeu,

cel milostiv și îndurător.

Te iert și nu te urăsc.

Niciodată nu te-am urât.”

Stroman: „Ești o persoană remarcabilă.

Îți mulțumesc din suflet.

Te iubesc, frate!”

Ba mai mult, după execuție

Raisuddin a căutat-o pe Amber,
fiica cea mare a lui Stroman,

care se droga și fusese și ea închisă,
oferindu-i ajutorul.

„Ți-ai pierdut poate un tată,” i-a spus,
„dar ți-ai câștigat un unchi.”

Voia ca și ea să aibă o a doua șansă.

Dacă istoria umanității ar fi o paradă,

carul Americii ar fi un altar de neoane
înălțat pentru a doua șansă.

Dar America, atât de generoasă
cu a doua șansă pentru fiii altor țări,

azi e tot mai zgârcită în a da
prima șansă propriilor săi fii.

America încă epatează în a lăsa
pe oricine să devină american,

dar își pierde luciul în a lăsa
orice american să devină cineva.

În ultimul deceniu, șapte milioane
de străini au primit cetățenie americană.

Remarcabil.

Între timp, câți americani
au intrat în clasa de mijloc?

Influxul net a fost negativ.

Dacă mergem în trecut e și mai clar:

față de anii '60, clasa de mijloc
s-a redus cu 20%,

în principal pentru că oamenii
au luat-o la vale.

Din rapoartele mele din toată țara
reiese că problema e mai mare

decât simpla inegalitate.

Observ două secesiuni
de centrul unificator al vieții americane:

o secesiune spre în sus și departe,
în enclave de elită a celor educați,

într-o matrice globală
de relații de muncă, bani și cunoștințe;

și o secesiune spre în jos și în afară
a celor sărăciți, spre vieți separate,

fără perspective,
pe care cei norocoși rar le văd.

Nu vă consolați cu gândul
că sunteți cei 99%.

Dacă trăiți lângă un magazin bio,

dacă nimeni din familie nu e în armată,

de sunteți plătiți pe an și nu la oră,

dacă majoritatea cunoscuților
au terminat facultatea,

dacă nu cunoașteți pe nimeni
care să se drogheze,

dacă v-ați căsătorit o dată
și ați rămas împreună,

dacă nu sunteți printre cei 65 de milioane
de americani care au dosar la poliție,

dacă unul sau toate acestea vă descriu,

acceptați posibilitatea că, de fapt,

s-ar putea să nu știți ce se întâmplă

și s-ar putea să fiți parte a problemei.

Alte generații au trebuit să construiască
o societate nouă după sclavie,

să iasă din criza economică,
să înfrângă fascismul,

să facă marșurile libertății
în Mississippi.

Cred că datoria morală a generației mele
e să reconciliez aceste două Americi,

să aleagă din nou uniunea, nu secesiunea.

Nu e o problemă care se rezolvă
cu politici fiscale.

Nu va fi rezolvată
scriind mai mult pe Twitter,

creând aplicații mai deștepte

sau deschizând încă o afacere
de prăjit cafea artizanal.

E o prolemă morală care ne solicită
pe noi toți, cei din America înfloritoare,

să recunoaștem
că și America deprimată e a noastră,

așa cum a încercat să facă Raisuddin.

Ca și el, putem face pelerinaje,

şi acolo, la Baltimore,
în Oregon și Appalachia,

să ne găsim țeluri, ca și el.

Ne putem cufunda în acea altă țară

ca martori ai speranțelor și necazurilor

și, la fel ca Raisuddin,
să ne întrebăm ce putem face.

Tu ce poți face?

Voi ce puteți face?

Noi ce putem face?

Cum am putea construi
o țară mai milostivă?

Noi, cei mai mari inventatori,

putem găsi și soluții problemelor
acelei Americi, nu numai alei noastre.

Noi, scriitori și jurnaliști, putem scrie
despre poveștile acelei Americi,

în loc să ne închidem birourile
din mijlocul ei.

Putem finanța ideile din acea Americă,

nu pe cele din New York
sau San Francisco.

Putem pune stetoscopul pe spatele ei,

să predăm acolo,
să facem procese acolo,

să producem, să trăim, să ne rugăm acolo.

Cred că aceasta e
chemarea acestei generații.

America a cărei două jumătăți
învață din nou

să meargă, să are, să progreseze,
să îndrăznească împreună.

Republica șansei reînnădite, reînnoite

începe

cu noi.

Mulțumesc.

(Aplauze)