Rogier van der Heide: De ce lumina are nevoie de întuneric

Rogier van der Heide arhitect specializat în iluminare oferă o modalitate nouă şi frumoasă de a privi lumea -- acordând atenţie luminii (şi întunericului). Exemplele din clădirile clasice ilustrează o viziune profund chibzuită a jocului de lumini din jurul nostru.

O afirmaţie frumoasă pe ecran

spune: "Lumina creează ambianţa,

lumina influenţează percepţia spaţiului,

lumina e de asemenea expresia structurii."

Ei bine, nu e citatul meu.

A fost spusă, bineînțeles, de Le Corbusier,

faimosul arhitect.

Aici vedeți ce voia să spună

în una dintre frumoasele lui construcții --

capela Notre Dame du Haut Ronchamp --

unde crează această lumină

pe care a putut-o obţine numai pentru că există şi întuneric.

Şi cred că aceasta este esenţa

acestui discurs de 18 minute --

anume că nu există o iluminare bună,

sănătoasă şi benefică pentru bunăstarea noastră

fără un întuneric adecvat.

În felul acesta ne iluminăm de obicei birourile.

Avem coduri şi standarde

care impun ca lumina să aibă un anumit număr de lucși

şi să aibă deplină uniformitate.

Aşa creăm o iluminare uniformă

de la un perete la altul,

printr-o distribuire regulată de lămpi.

E foarte diferit

de ce v-am arătat înainte,

stilul Le Corbusier.

Dacă aplicam aceste coduri şi standarde

Pantheonului din Roma,

n-ar mai fi arătat așa,

pentru că această frumoasă caracteristică

a luminii exclusive care învăluie spaţiul

poate apărea

numai pentru că întunericul coexistă în aceeaşi clădire.

Cam asta e ceea ce spunea Santiago Calatrava

când afirma, "Lumina -- o creez în clădirile mele

pentru confort."

Şi nu se referea la confortul unei cine cu 5 feluri

față de o masă cu un singur fel,

ci se referea la confortul

calităţii clădirii pentru oameni.

Se referea la faptul că poţi vedea cerul

şi te poţi bucura de soare.

A creat aceste minunate clădiri

unde poţi vedea cerul,

unde poţi simţi soarele,

care ne oferă o viaţă mai bună în interioare

doar datorită relevanței luminii

în strălucirea ei dar şi în umbre.

Totul se reduce la soare, bineînțeles.

Această imagine a soarelui poate sugera

că soarele e ceva rău şi agresiv.

Dar să nu uităm că toată energia pe această planetă

provine de fapt de la soare.

Iar lumina e doar o manifestare

a acestei energii.

Soarele crează dinamica, schimbarea culorilor,

frumuseţea din mediul înconjurător,

precum în această cladire --

High Museum din Atlanta,

concepută de Renzo Piano din Italia,

împreună cu Arup Lighting,

o echipă strălucită de designeri de iluminare,

care au creat

o foarte subtilă modulaţie a luminii

de-a lungul spaţiului,

răspunzând la alternanțele soarelui de afară,

datorită acestor frumoase deschideri în acoperiş.

Deci într-un mod indirect,

putem percepe soarele.

Ce au făcut ei,

au creat un element de construcţie intrinsec

pentru a îmbunătaţi calitatea spaţiului

care înconjoară vizitatorii muzeului.

Au creat acest parasolar

pe care-l vedeți aici,

care de fapt ecranează soarele,

dar face loc luminii bune care vine de la cer.

Aici vedeți

cum au făurit un frumos proces de design

cu machete fizice

cu metode cantitative, cât şi calitative

pentru a ajunge la o soluţie finală

integrată cu adevărat şi complet holistică

cu arhitectura.

Şi-au îngăduit câteva greşeli pe parcurs.

După cum vedeți aici există o lumină directă pe podea,

dar îşi pot da seama cu uşurinţă de unde provine.

Şi au permis oamenilor din acea clădire

să se bucure cu adevărat de soare,

de partea bună a soarelui.

Poți să te bucuri de soare

în mai multe feluri, desigur.

Poate fi doar aşa,

sau poate aşa, pare oarecum ciudat,

dar aceasta e în 1963 --

urmărirea unei eclipse de soare

în Statele Unite.

E puţin cam luminos acolo,

aşadar aceşti oameni au găsit o soluţie foarte intrigantă.

Asta e o imagine reprezentativă pentru ceea ce încerc să spun --

anume că frumosul dinamism al soarelui,

captarea acestuia în clădire,

crează o calitatea a interiorului construcției

care ne îmbunătăţeşte cu adevărat vieţile.

Include întunericul

la fel de atent cum incorporează lumina, desigur,

pentru că altfel nu poţi percepe aceste dinamici.

În opoziţie cu primul birou pe care vi l-am arătat

la începutul discursului,

acesta e un binecunoscut birou, anume White Group.

Lucrează în consultanţa pentru energia ecologică, sau așa ceva.

Şi chiar practică ce predică,

pentru că acest birou nu are nici un fel de iluminare electrică.

Are doar pe o parte

această mare, imensă fereastră de sticlă

care permite luminii solare să pătrundă

adânc în spaţiu

creând o calitate frumoasă și un minunat spectru dinamic.

Poate fi lumină slabă în spațiu şi poți lucra,

poate fi lumină strălucitoare şi poți lucra.

De fapt ochiul uman

se dovedeşte a fi deosebit de adaptabil

la toate aceste condiţii diferite de iluminare

care împreună crează un mediu

care nu e niciodată plictisitor şi niciodată monoton,

care ne ajută așadar să ne îmbunătăţim vieţile.

Vă datorez o scurtă prezentare a acestui om.

Acesta este Richard Kelly

care s-a născut acum 100 de ani,

motiv pentru care îl aduc acum în discuţie,

pentru că e un fel de an aniversar.

În 1930, Richard Kelly a fost prima persoană

care a descris cu adevărat

o metodologie a designului iluminării moderne.

El a inventat 3 termeni:

"iluminare focală, "

"luminescenţă ambientală"

şi "joc de lumini"

adoptând idei complet distincte

despre lumină în arhitectură care,

toate la un loc,

alcătuiesc această frumoasă experienţă.

Deci începe cu iluminarea focală.

S-a referit la ceva de acest gen --

în care lumina oferă direcție spaţiului

şi ajută la orientare.

Sau ceva în acest gen, design de iluminăre pe care l-a făcut

pentru General Motors, pentru sala de expoziţie a maşinilor.

Pătrunzi în acel spaţiu

şi gândești: Wow! E atât de impresionant

doar datorită acestui punct focal,

acestei imense surse de lumină din mijloc.

Mie îmi amintește de teatru,

am să revin asupra acestui lucru ceva mai târziu.

Reflectorul îndreptat spre artist

induce focalizarea.

Poate fi lumina soarelui care străpunge norii

şi luminează o bucată de pământ,

scoţând-o în evidenţă

în contrast cu mediul înconjurător obscur.

Sau poate fi în prăvălii, în magazine --

iluminând marfa

şi creând accente care te ajută să te orientezi.

Luminescenţa ambientală este ceva foarte diferit.

Richard Kelly a vizualizat-o ca pe ceva infinit,

fără o anume focalizare,

ceva unde toate detaliile

se dizolvă efectiv în infinit.

Şi eu o văd ca un gen de lumină foarte comfortabilă

care ne ajută cu adevărat să ne relaxăm

şi să contemplăm.

Poate fi de asemenea ceva în genul:

Muzeul Naţional de Ştiinţe din Londra,

unde acest albastru

îmbrăţişează toate expoziţiile şi galeriile

printr-un gest cuprinzător.

Şi prin urmare în final, atitudinea jocului de lumini a lui Kelly.

Care se joacă realmente pe linia orizontului Hong Kong-ului,

sau poate candelabrul din casa operei,

sau în teatru aici,

care este o decoraţie,

cireaşa de pe tort, ceva jucăuş,

ceva care este doar un adaos

la mediul arhitectural, aş putea spune.

Aceste trei elemente distincte,

împreună crează un mediu iluminat

care ne ajută să ne simţim mai bine.

Şi le putem crea numai din întuneric.

Am să explic acest lucru mai detaliat.

Şi bănuiesc că aceasta îi explica Richard Kelly, aici în stânga,

lui Ludwig Mies Van der Rohe.

Şi în spatele lor, vedeţi Cladirea Seagram

care mai târziu a devenit

o imagine a designului iluminării moderne.

În acele vremuri, existau deja nişte încercări timpurii

pentru terapia prin lumină.

Vedeți aici o fotografie de la Biblioteca de Medicină a Statelor Unite,

unde oamenii sunt aşezaţi în lumina soarelui pentru a se însănătoși.

Este o poveste puţin cam diferită,

acest aspect al luminii ce priveşte sănătatea,

decât ceea ce vă povestesc astăzi.

În cadrul medicinei moderne a zilelor noastre,

există o înțelegere reală a luminii

într-un mod aproape biochimic.

Şi există ideea

că, atunci când ne uităm la lucruri,

lumina galbenă e cea care ne ajută cel mai mult,

la care suntem cei mai sensibili.

Dar ritmurile noastre circadiene,

ritmuri care ne ajută să ne trezim şi să adormim

să fim alerţi şi să ne relaxam ș.a.m.d.,

sunt declanşate mult mai mult de lumină albastră.

Şi modulând cantitatea de albastru

din mediul nostru,

putem ajuta oamenii să se relaxeze, sau să fie alerţi,

să adoarmă, sau să stea treji.

Şi aşa,

poate în viitorul apropiat,

lumina poate ajuta spitalele

să însănătoşească oamenii mai curând,

să se recupereze mai rapid.

Poate în avion,

putem birui dereglarea provocată de diferenţa de fus orar în modul acesta.

Poate în şcoli, putem ajuta copiii să înveţe mai bine

pentru că se concentrează mai mult asupra muncii lor.

Şi vă puteţi imagina mult mai multe aplicaţii.

Dar aş dori să vorbesc în continuare

despre combinaţia

dintre lumină şi întuneric

ca o calitate în viaţa noastră.

Deci lumina servește, bineînțeles, şi în interacţiuni sociale --

pentru a crea relaţii

cu toate caracteristicile din jurul nostru.

E locul în jurul căruia ne adunăm

când trebuie să ne spunem ceva unul altuia.

Şi este vorba numai despre această planetă.

Dar când priviţi această planetă în timpul nopţii, arată aşa.

Cred că aceasta e cea mai şocantă imagine

în discursul meu de azi.

Pentru că toată această lumină de aici

se ridică spre cer.

Niciodată nu atinge suprafaţa pământului

unde a fost destinată să ajungă.

Niciodată nu este spre beneficiul oamenilor.

Numai deteriorează întunericul.

Deci la o scară globală, arată în felul acesta.

Şi, vreau să spun, ceea ce vedeţi aici e uimitor --

câtă lumină se ridică spre cer

şi niciodată nu atinge solul.

Pentru că dacă ne uităm la Pământ în felul în care ar trebui să fie,

ar fi ceva în genul acestei imagini foarte inspiratoare

unde întunericul este pentru imaginaţia noastră

şi pentru contemplare

şi pentru a ne ajută să relaţionăm cu totul.

Lumea se schimbă totuşi,

şi urbanizarea este un motor pentru toate.

Am făcut această fotografie acum 2 săptămâni în Guangzhou,

şi am realizat că acum 10 ani,

nu era nimic din acestea, nici una dintre aceste clădiri.

Era doar un oraş mult mai mic,

şi ritmul urbanizării

este incredibil şi enorm.

Trebuie să înțelegem aceste întrebări esenţiale:

Cum se mişcă oamenii prin aceste spaţii urbane noi?

Cum îşi împărtăşesc cultura?

Cum abordăm lucruri precum mobilitatea?

Şi cum poate ajuta lumina în aceste aspecte?

Deoarece noile tehnologii,

par a se afla într-o poziţie foarte interesantă

pentru a contribui la soluţiile urbanizării

şi pentru a ne furniza medii mai bune.

Nu cu multă vreme în urmă

iluminatul se făcea numai

cu acest gen de lămpi.

Şi bineînțeles, aveam lămpile cu halogenuri metalice şi lămpile fluorescente

şi altele de acest gen.

Acum avem LED-ul,

dar aici îl puteţi vedea pe cel mai recent,

şi observaţi că este incredibil de mic.

Şi asta e exact ce ne oferă o oportunitate unică,

pentru că această dimensiune foarte mică

ne permite să plasăm lumina oriunde avem cu adevărat nevoie de ea.

Şi putem s-o excludem de unde nu-i deloc necesară,

unde putem menţine întunericul.

Aşadar aceasta este o sugestie foarte interesantă, cred

şi o nouă modalitate de a ilumina mediul arhitectural

considerând bunăstarea noastră.

Totuși vreau să vă explic cum funcţionează de fapt --

pot ţine 4 dintre acestea pe deget,

și realmente nu le-ați putea vedea.

Aşadar am cerut laboratorului nostru să facă ceva în această privinţă,

şi au spus, "Ei bine, putem face ceva."

Au creat pentru mine cel mai mare LED din lume

special pentru TEDx în Amsterdam.

Aşadar iată-l.

E acelaşi pe care-l vedeți acolo -- dar de 200 de ori mai mare.

Şi am să vă arăt foarte rapid cum funcţionează.

Deci să explic.

Orice LED fabricat în prezent

furnizează lumină albastră.

Aceasta nu e foarte plăcută sau comfortabilă.

Şi din acest motiv,

acoperim LED-ul

cu un capac fosforescent.

Fosforul e activat de albastru

şi face lumina albă, caldă şi plăcută.

Apoi când adaugi lentila,

focalizezi lumina şi o trimiți unde doreşti

fără a mai risipi parte din lumină

spre cer sau altundeva.

Deci se poate păstra întunericul şi face lumină în același timp.

Am vrut să vă arăt acest lucru

pentru a înțelege cum funcţionează.

Vă mulţumesc.

Putem continua.

Aşadar trebuie să regândim modul în care iluminăm oraşele.

Trebuie să gândim din nou

la lumină ca la o soluţie implicită.

De ce sunt toate aceste autostăzi iluminate permanent?

Este într-adevăr necesar?

Putem fi oare mai selectivi,

să creăm medii mai bune care beneficiează şi de întuneric?

Putem fi mai moderaţi cu lumina?

De ex. aici -- acesta e de fapt un nivel foarte scăzut de lumină.

Putem să angrenăm mai mult oamenii

în proiectele de iluminare pe care le creăm,

astfel încât să-şi dorească cu adevărat să se conecteze cu ea, ca aici?

Sau putem pur şi simplu să creăm sculpturi

care ne inspiră să fim în interior dar şi în jurul lor?

Putem prezerva întunericul?

Pentru că a găsi un loc ca acesta astăzi pe Pământ

e într-adevăr foarte, foarte provocator.

Şi să găseşti un cer înstelat ca acesta e şi mai dificil.

Chiar şi în oceane, creăm multă lumină

pe care am putea-o elimina pentru ca viaţa animală

să aibă o bunăstare mai ridicată.

E cunoscut faptul că păsările migratoare, de exemplu,

devin foarte dezorientate

datorită acestor platforme din larg.

Am descoperit că atunci când facem aceste lumini verzi,

păsările se îndreaptă în direcţia bună.

Nu mai sunt deranjate.

Şi mereu se dovedeşte

că senzitivitatea spectrală

e foarte importantă aici.

În toate aceste exemple, cred,

ar trebui să începem să creăm lumina din întuneric,

să folosim întunericul ca o canava --

aşa cum fac artiştii vizuali,

precum Edward Hoppen în această pictură.

Cred că e foarte mult suspans în această pictură.

Mă gândesc, când o văd,

încep să mă întreb cine sunt acei oameni?

De unde vin? Unde merg?

Ce s-a întâmplat de curând? Ce se va întâmpla în următoarele cinci minute?

Incorporează toate aceste poveşti şi tot acest suspans

numai datorită întunericului şi luminii.

Edward Hopper a fost un adevărat maestru

în crearea naraţiunii

lucrând cu lumina şi întunericul.

Putem învăţa din asta

şi crea medii arhitecturale mai interesante, care inspiră.

Putem face asta în spaţii comerciale ca acesta.

Şi încă poţi ieşi afară

să te bucuri de cel mai mare spectacol din univers,

care e, bineînţeles, universul însuşi.

Deci vă ofer această minunată și informativă

imagine a cerului,

începând din interiorul oraşului,

unde poţi vedea una sau două stele şi nimic altceva,

până la mediile rurale,

unde te poţi bucura

de acest spectacol minunat de frumos

al constelaţiilor şi stelelor.

În arhitectură lucrurile funcţionează la fel.

Apreciind întunericul atunci când proiectezi lumina,

creezi medii mult mai interesante

care ne îmbunătăţesc cu adevărat vieţile.

Acesta e cel mai binecunoscut exemplu,

Biserica Luminii a lui Tadao Ando.

Dar mă gândesc de asemenea

la staţiunea lui Peter Yumthor din Vals,

unde lumina şi întunericul, în combinaţii foarte blânde,

se transformă reciproc pentru a defini spaţiul.

Sau staţia sudică de metrou a lui Richard McCormack din Londra,

unde poţi vedea realmente cerul,

deşi te afli sub pământ.

Şi în final vreau să subliniez

faptul că mare parte din această inspiraţie provine din teatru.

Cred că este fantastic că astăzi asistăm la TEDx

în teatru pentru prima dată,

pentru că sunt de părere că datorăm multe mulţumiri teatrului .

Nu ar exista o scenografie atât de inspirantă

fără teatru.

Şi cred că teatrul este un loc

unde într-adevăr îmbunătăţim viaţa cu ajutorul luminii.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)