Tyler DeWitt: Hei, profesori de științe, faceți lecțiile distractive!

Tyler DeWitt este profesor de științe la liceu și a fost entuziasmat în legătură cu conceperea planului de lecție despre bacterii (wow, cât de interesant!), dar a fost devastat când elevii lui i-au spus că urau sibiectul. Manualul era problema: era imposibil să înțelegi informațiile. DeWitt trage un semnal de alarmă profesorilor de științe, îndemnându-i să renunțe la jargon și la precizia extremă și să facă lecțiile distractive prin folosirea poveștilor și demonstrațiilor. (Filmat la TEDxBeaconStreet.)

Haideți să vă spun o poveste.

E primul meu an ca profesor de științe la liceu,

sunt atât de entuziasmat

încât mă dedic complet conceperii planurilor de lecție.

Dar încet, realizez cu groază

că elevii mei s-ar putea să nu învețe nimic.

Iată ce s-a-ntâmplat într-o zi:

le-am spus elevilor să citească un capitol din manual

despre tema mea preferată din toată biologia:

virusurile și cum atacă ele.

D-abia aștept să discut asta cu ei,

intru și îi întreb cine poate să îmi explice

ideile principale și de ce subiectul e atât de interesant.

Tăcere.

Într-un final, eleva mea preferată mă privește în ochi

și îmi spune: „Lectura a fost plictisitoare.”

Mi-a explicat: „Nu vreau să spun

că a fost nasol, doar că nu am înțeles niciun cuvânt.

E plictisitor. Cui îi pasă? În plus, e nasol.”

Au apărut zâmbete de confirmare

în toată clasa

și am realizat că toți elevii mei sunt în aceeași situație,

poate că au luat notițe și au memorat definiții din manual,

dar niciunul nu a înțeles ideile principale.

Niciunul nu îmi putea spune de ce subiectul e atât de interesant

și de important.

Mă blocasem.

Nu știam ce să fac în continuare.

Nu am putut decât să le zic:

„Uite, vă spun o poveste.

Personajele principale sunt bacteriile și virusurile.

Tipii ăștia sunt măriți de vreo două milioane de ori.

În realitate, bacteriile și virusurile sunt atât de mici

încât nu le puteam vedea fără microscop.

Ați făcut deja cunoștință cu ele

fiindcă ați fost cu toții bolnavi.

Dar mulți nu știu că virusurile

pot îmbolnăvi bacteriile.”

Povestea pe care le-o spun copiilor

începe ca o poveste de groază.

A fost odată ca niciodată o bacterie fericită.

Nu vă atașați de ea.

Poate că plutește în stomacul vostru

sau într-un aliment stricat

și dintr-o dată începe să se simtă rău.

Poate nu i-a priit ce a mâncat la prânz.

Lucrurile degenerează teribil,

pielea bacteriei se rupe și vede cum un virus

iese din interiorul ei.

Coșmarul continuă

când bacteria se sparge și o armată de virusuri

iese din ea.

Au!

Dacă vezi asta și ești o bacterie,

e cel mai negru coșmar al tău.

Dar dacă ești un virus,

îți încrucișezi piciorușele și îți spui:

„Suntem tari!”

A fost nevoie de multă muncă să infestezi bacteria.

Iată ce a trebuit să se întâmple.

Un virus s-a agățat de o bacterie

și și-a injectat ADN-ul în ea.

Apoi, ADN-ul virusului

a distrus ADN-ul bacteriei.

Acum că am scăpat de ADN-ul bacteriei,

ADN-ul virusului preia controlul asupra celulei

și îi comandă să fabrice mai multe virusuri.

ADN-ul e ca un plan de execuție

care le spune lucrurilor vii ce să facă.

E ca și cum ai merge într-o fabrică de automobile

și ai înlocui șabloanele cu șabloane pentru roboți ucigași.

Muncitorii vin la lucru, își fac treaba,

dar urmează alte instrucțiuni.

Înlocuind ADN-ul bacteriei cu cel al virusului,

bacteria se transformă într-o fabrică de virusuri -

până când se umple și se sparge.

Nu e singurul mod în care virusurile infestează bacteriile.

Unele sunt mult mai abile.

Când un virus se infiltrează într-o bacterie,

o spionează puțin.

Vedem cum acest agent secret își injectează ADN-ul în celula bacteriei,

dar nu îi face nimic rău - nu la început.

Se strecoară nevăzut în ADN-ul bacteriei

și rămâne acolo ca o celulă teroristă adormită,

așteptând instrucțiuni.

Ce e interesant că atunci când bacteria se divide,

„copiii” ei poartă ADN-ul virusului în ei.

Obținem o familie de bacterii

infestate cu celulele virusurilor adormite.

Trăiesc fericite împreună până când se dă semnalul

și - POC! - ADN-ul virusurilor acționează.

Preiau contrulul asupra celulelor, le transformă în fabrici de visururi

și toate vor exploda.

Avem o familie mare de bacterii

muribunde, cu virusuri ieșind din măruntaiele lor,

controlând bacteriile.

Acum înțelegeți cum bacteriile sunt atacate de virusuri.

Există două moduri: în stânga, avem acțiunea litică,

unde virusurile intră direct și preiau controlul asupra celulelor.

Iar în dreapta, avem acțiunea lizogenică,

unde virusurile acționează ca agenți secreți.

Nu e greu de priceput, nu?

Ați înțeles cu toții.

Dacă aveți liceul,

vă garantez că v-ați întâlnit cu aceste informații.

Dar pun pariu că v-au fost prezentate

într-un asemenea mod că nu le-ați reținut.

Când elevii mei învățau asta,

de ce urau atât de mult lecția?

Există mai multe motive.

În primul rând, vă garantez că în manuale

nu există virusuri-agenți secreți și nici povești de groază.

Când vorbim despre știință,

seriozitatea e deja obsesie.

Și asta mă enervează. Nu glumesc!

Am lucrat pentru o editură educațională

și mi s-a spus să nu folosesc niciodată povești

sau glume, un limbaj jucăuș,

fiindcă lucrarea s-ar putea să nu fie considerată

„serioasă” și „științifică”.

Da? Adică doamne-ferește să se distreze cineva

când învață științe.

Avem chimia despre maglavaisuri

și schimbări de culoare. Ia uitați-vă!

Apoi, ca orice om de știință care se respectă,

creăm explozii!

Dar dacă un text e prea amuzant

pare oarecum neștiințific.

O altă problemă era limbajul

folosit în manuale - era de neînțeles.

Dacă rezumăm povestea de mai devreme,

putem spune ceva de genul:

„Aceste virusuri se înmulțesc

injectându-și ADN-ul în bacterii.”

Exprimarea dintr-un manual e următoarea:

„Înmulțirea bacteriofagă începe

prin introducerea acidului nucleic viral

într-o bacterie.”

Minunat! Perfect pentru elevii de 13 ani!

Dar există numeroase persoane

din domeniul educației științifice care susțin

că nu am putea utiliza acest limbaj în fața elevilor

fiindcă nu e extrem de precis.

V-am spus că virusurile au ADN.

O parte infimă din ele nu au.

în schimb, au ceva numit ARN.

Un redactor științific profesionist ar încercui informația asta

și ar spune că trebuie să dispară.

Trebuie să o înlocuim prin ceva mult mai tehnic.

Dupa aceea, o echipă de redactori profesioniști

au revizuit această explicație simplă

și au încercuit aproape fiecare cuvânt folosit

și au schimbat tot ce nu era suficient de serios,

au schimbat

tot ce nu era 100% perfect

până când textul devine precis

si nimeni nu poate să înțeleagă o iotă din el.

E teribil!

Tot vorbesc de ideea asta

de învățare prin povești,

dar comunicarea științifică a adoptat ideea asta

de tiranie a preciziei

unde nu poți să spui nicio poveste.

E ca și cum știința a devenit un povestitor anost

care ne oferă detalii despre care nu-i pasă nimănui, de genul:

„Oh, am luat prânzul cu o prietenă zilele trecute

și purta niște blugi oribili.

Adică, nu erau chiar blugi, erau mai degrabă strâmți,

cred că erau de fapt colanți și cred că...

Iar reacția ta e: „Oh, Doamne!

De ce îmi spune toate astea?”

Sau mai rău, educația științifică devine

asemenea tipului care spune „de fapt”.

„Frate,

a trebuit să ne trezim în miezul nopții

și să conducem 160 km, era beznă.”

Și tipul ăla zice: „De fapt, erau 140,4 km.”

Și îi spui: „De fapt, taci!

Încerc să povestesc ceva!”

O poveste bună creează conexiuni emoționale.

Trebuie să ne convingem publicul

că subiectul poveștii e important.

Dar e la fel de important să știm

ce detalii să omitem,

ca să transmitem ideea principală.

Mi-aduc aminte de ce spunea arhitectul Mies van der Rohe,

că uneori trebuie să minți

ca să spui adevărul.

Cred că ideea asta e relevantă în special

pentru educația științifică.

Adesea sunt dezamăgit

când oamenii cred că pledez

pentru scăderea

calității informației științifice.

Nu e deloc adevărat.

Sunt doctorand la MIT

și înțeleg importanța comunicării științifice

detaliate, precise între experți,

dar nu când predai unor copii de 13 ani.

Dacă un copil crede că toate virusurile au ADN,

asta nu îi va ruina șansa să aibă o carieră de succes în știință.

Dar dacă un copil nu înțelege nimic din știință

și ajunge s-o urască din cauza limbajului,

asta chiar le poate afecta viitorul.

Tendința trebuie să înceteze

și îmi doresc ca schimbarea să vină de la nivelul instituților

din vârf care perpetuează aceste probleme

și îi implor să înceteze.

Dar cred că e puțin probabil.

Din fericire, avem resurse precum internetul

prin care ne putem sustrage acestor instituții

de jos în sus.

Există un număr mare de resurse online

care oferă informații științifice

de manieră simplă, ușor de înțeles.

Visez la un site Wiki care explică

toate conceptele științifice

într-un limbaj simplu pe care orice copil îl poate înțelege.

Majoritatea timpului liber mi-l petrec

filmând videoclipuri științifice pe care le pun pe YouTube.

Explic echilibrul chimic folosind analogii

cu elevi care dansează stângace

și vobesc despre pile de combustie

folosind povești despre taberele de vară.

Reacția e uneori ortografiată greșit și

adesea exprimată prin imagini haioase cu pisici,

dar, fără îndoială,

e una pozitivă, de mulțumire

și astfel știu că

așa trebuie să prezentăm informații științifice.

Dar mai e foarte mult de lucru,

iar dacă sunteți implicați într-un domeniu științific,

vă rog să vă alăturați mie.

Luați o cameră de filmat, scrieți un blog, orice,

dar renunțați la limbajul steril, la jargon.

Faceți-mă să râd, să fiu interesat.

Renunțați la detaliile plictisitoare care nu interesează pe nimeni

și treceți la subiect.

Cum să începeți?

De ce nu spuneți: „Ascultați, haideți să vă spun o poveste.”

Vă mulțumesc!

(Aplauze)