Filosofia gentileței | Emmanuel Jaffelin | TEDxParisSalon

Această prelegere a fost ținută în cadrul unui eveniment local TEDx, produs independent de conferințele TED.

Filmat la TEDxParisSalon, 27 noiembrie 2012, la . Mai multe înregistrări pe site-ul http://tedxparis.com/ .

Emmanuel Jaffelin este profesor de filosofie la Liceul Lacanal din Sceaux. Fost diplomat în America de Sud, Emmanuel Jaffelin promovează dezvoltarea unei noi etici în principala sa lucrare, „Elogiul gentileței”.
El apără etica de „gentilom” înrădăcinată în această „virtute minoră”, anume gentilețea, care ar defini o morală mai accesibilă decât standardele prea exigente ale sfințeniei.
Astfel, E. Jaffelin consideră că gentilețea ar avea o eficacitate specială: „Fără a face din noi sfinți sau super-eroi, ea are puterea de a ne înălța puțin, de a ne înnobila cu minimum de efort.”
În plus, prin caracterul ei dezinteresat, gentilețea ar avea meritul, din punct de vedere etic, de a scăpa instrumentalizării și comercializării.

Bună ziua!

Bunica mea spunea
„Gentilul n-are decât un ochi.”

Și mai adăuga
„Eu am doi!”

Din asta am înțeles că bunătatea
nu valora doi bani.

Dacă vă amintiți, în filmul
„Le Père Noël est une ordure”

Thierry Lhermitte spunea
„N-aș zice...

dar Thérèse chiar e gentilă!”

Prin asta se înțelegea că bunătatea
e asociată slăbiciunii, nu puterii,

Gentilețea semnifică credulitate,
naivitate, sentimentalism;

o virtute infantilă sau feminină,

dar, în orice caz,
nu o virtute cardinală.

Cum de am devenit eu
interesat de gentilețe

rămâne până azi un mister.

Dar chiar m-am convertit.

Nu știu dacă vă amintiți, dar în 2009
revista Psychologie a introdus în Franța

Ziua Bunătății pe 13 noiembrie,

care mi-a trecut neobservată.

La acea vreme studiam cordialitatea.

Sunt noțiuni învecinate,
un prieten editor a remarcat asta.

Mi-a zis:
„Ar trebui să scrii despre gentilețe”.

„Eu, viu, niciodată!”

Nu vreau să fiu etichetat
„filosoful gentileței”.

M-am întors la studiul meu cu nonșalanță

iar într-o zi, nu știu ce m-a apucat
să caut ce au scris colegii mei,

morți sau vii, despre gentilețe.

Așadar am deschis dicționarul.

La litera G într-un dicționar
de filosofie, apoi în două dicționare,

în toate dicționarele de filosofie
de la Biblioteca Națională Franceză

n-am găsit nimic la „Gentilețe”.

Așa că am continuat ancheta
și m-am întrebat:

„Există cărți scrise de filosofi
despre gentilețe?”

După Neandertal, nimic.
Următoarea întrebare:

„În filosofia morală poate că există
un capitol, un paragraf?”

Nu exista absolut nimic.

Așa am înțeles că disprețul meu
pentru gentilețe

era rezultatul culturii mele filosofice.

Am început să cercetez
istoria gentileței.

Am descoperit că e pasionantă, palpitantă.

Mi-am zis: acum că am înțeles
de ce gentilețea semnifica noblețe,

trebuie să o consolidez

și să fac din ea o virtute,
poate nu chiar cardinală,

dar oricum o virtute morală.

Asta am să vă povestesc acum:

istoria gentileței
în doi timpi și trei mișcări.

Aș spune că istoria gentileței
are trei rădăcini:

romană, creștină și medievală.

Dacă toate drumurile duc la Roma,
gentilețea pleacă de acolo.

„Gentilis” în latină înseamnă nobil,

cel care face parte din cele 100
de familii care au fondat Roma.

„Oameni” desemnează totalitatea
acestor familii, acest clan

care a pus bazele politicii monarhiei
la începuturile Romei.

Apoi termenul „gentilis”,
„gentiles” la plural, s-a devalorizat.

Desemna membrul unei familii,

inclusiv care nu are sânge nobil,
deci un sclav.

Iar în timp „gentilis” ajunge să desemneze
națiunile aparținând Imperiului,

apoi națiunile din afara Imperiului.

Deci „gentilis” desemnează
atât un nobil, cât și un om de rând.

A doua rădăcină: cea creștină.

Creștinii caută un termen, ca şi evreii,
pentru non-creștini.

Evreii au termenul lor în ebraică: „goi”
(„goyim” la plural)

Creștinii au ales un termen
care s-a devalorizat deja

și anume „gentilis”.

Așadar, gentil e cel non-creștin.

Nu e rău, e doar păgân,
nu e de bună credință.

Spre deosebire de iudaism,
gentilul poate fi convertit.

Sf. Pavel va fi botezat
(deși era evreu și vorbea greacă)

apostolul gentililor în latină.

Așadar el avea să traverseze
zona mediteraneană

pentru a-i converti la bună credință
pe cei de rea credință.

Iată înțelesul pentru creștinism.

Sf. Toma chiar scrie contra gentililor.

A treia rădăcină: cea medievală.

În Evul Mediu, după invazii,

nobilul se plictisește în castelul lui.

Practică doua virtuți:
onoarea și caritatea.

Adăpostește sătenii când vin bandiți
sau popoarele cotropitoare.

Privește către Roma,
istoric și spiritual,

și se autoproclamă „om gentil”,
în două cuvinte.

Guillam Budé, în Renaștere,

leagă cele două cuvinte,
creând neologismul „gentilom”.

Așadar gentilomul e un aristocrat.

Ce mi se pare caraghios:

imaginați-vă sec. XII
într-o capelă sau biserică,

un preot care vorbește în primul rând
gentilomului și familiei lui

de Sf. Pavel, apostolul gentililor.

Într-o unitate de timp, spațiu și acțiune,
aveți două sensuri ale lui „gentil”,

reunite și structurate de creștinism.

„Gentil” semnifică și „nobil”

și „om de rând”.

Iată cum e istoria, mi se pare fabuloasă.

Se prelungește... Se pare că aristocrația,
își pierde prestanța, devine curtezană.

Odată cu Renașterea,

(Norbert Elias explică asta
în Societatea de curte)

nobilii se adună în jurul regelui.

Flatează, se admiră în oglindă,

joacă „de-a v-ați ascuns”
în Grădinile Versailles,

poartă peruci și pantofi cu toc,

deci devin caraghioși și ipocriți.
Așa se termină nobilimea.

În 1789 aristocrația e atacată

și cu asta dispare gentilețea ca mod
de viață social, rafinat, aristocratic.

Dar eu văd în asta o șansă:
nu în Revoluția Franceză,

ci în faptul că ea a abolit gentilețea
ca mod de viață și i-a dat șansa

de a deveni o virtute morală
și totodată republicană.

Asta am încercat să teoretizez.

Deci cum am definit eu gentilețea?
Inspirându-mă de pe stradă.

M-am întrebat ce înseamnă de fapt gentil.
Există ideea de bunătate.

Mi-am zis: nu e ceva prea elevat.

Gentilețea nu necesită sacrificiu,
ci e o favoare.

Apoi mi-am zis: „E fain să fii gentil,
e o virtute de buzunar.”

O virtute practicabilă. O virtute
post-modernă. O virtute fără vină..

Eu opun acestei virtuți,
pe care o numesc impresionistă,

virtuțile impresionante,

cele pe care le predau
ca profesor de filosofie.

Virtuți impracticabile:
ataraxia stoicilor, apatia epicurienilor,

sau valorile care au înălțat umanitatea
deasupra ei-înșiși,

care au fost deformate
de cele 3 forme de monoteism

care ne spun ziua-ntreagă,

de la naștere până la moarte,
ce trebuie să facem.

Iar când nu reușim,
ne simțim vinovați.

Gentilețea conferă o morală
impresionistă, în doze mici.

Dar o doză produce bunăstare în societate.

Spre deosebire de virtuțile impresionante

ea e o virtute ce ține
de putere, nu de obligație.

Sunt gentil când vreau, când pot,
nu când trebuie.

Nu mă simt vinovat dacă nu am făcut
ce mi s-a cerut.

De ce e totodată o virtute de putere?

Deoarece, e bine de amintit,
trăim într-o societate cinică.

Cinicul e cel care se folosește
de altul în interes propriu,

pentru a face din el un instrument,
un subaltern.

Cred că cinicul e înainte de toate
un prădător, cineva care ia.

Și cred că cel care ia
e cel ce duce lipsă.

Știm cum e un depedent de cocaină
când duce lipsă.

Dar în societatea noastră ne privim
prea puțin în starea asta.

Noi căutăm în exterior ce ne lipsește.

De aceea în ziua de azi
prindem orice, în viață,

la serviciu, în politică
(nu vă fac un desen).

Cred că gentil e cel care dă.

Deci nu duce lipsă, ci are în abundență,

e în stare de generozitate
și tocmai din acest exces poate da.

Iată de ce e o virtute a puterii.

Cred că e și o virtute de putere suavă,

de „soft power”, cum spun americanii,

adică puterea armoniei.

De obicei nu încercăm
să deschidem o ușă cu umărul.

Ne uităm la clanță și punem mâna pe ea
ca s-o apăsăm corect.

Adesea scrie „trageți” și noi împingem
în magazine, dar de obicei reușim.

Cred că e o formă de inteligență
în această „soft power”.

De aceea spun că dacă gentilețea
ține de empatie,

eu o disting de alte două forme
cu care o confundăm:

respectul, pe care-l numesc „empatie rece”

și solicitudinea - „empatie arzătoare.”

Ați ghicit singuri că gentilețea
este o „empatie caldă”.

Respectul implică doar conformarea
la un regulament, la un drept.

E faptul de a ceda locul de parcare
unei persoane cu handicap,

nu de a o ajuta să se ridice din fotoliu.

Empatia arzătoare a fost imortalizată
pe ecran în filmul Amélie.

A dori bunăstarea oamenilor, contra lor.

Consider această virtute, solicitudinea,
invazivă, intruzivă.

Dorește bunăstarea oamenilor
contra voinței lor

și, cum știți, drumul spre iad
e pavat cu intenții bune.

Gentilețea e o formă de inteligență
care a găsit o cale de mijloc.

Nu e doar „călduță”.

E caldă deoarece e inteligență:

prin prisma stării mele
relaționez cu ceilalți.

Ce înseamnă a fi gentil?

Eu dau o definiție simplă.

A face un serviciu cui ne cere.

Dacă nu ne cere, nu e nevoie să-l facem,
așa cum face Amélie Poulain.

Dacă ne cere, în schimb,
e alegerea noastră dacă îl facem sau nu.

Nu vom fi răutăcioși în nici un caz.

Dar prin gentilețe ne vom înălța.

Ultimul lucru pe care vreau să-l spun

ca să înalț această virtute măruntă,

care a fost uitată, abandonată,
e acesta:

e greu să actualizăm gentilețea în Franța
deoarece există două rezistențe:

prima vine din ideologia cinică
care face din noi prădători,

deci a da nu e bine văzut.

A doua vine din moștenirea
Revoluției Franceze

care solicită un egalitarism absolut.

Avem Noaptea de 4 August în gene,
ne-a intrat în ADN.

A servi ne pune în poziția de iobag,

de servitudine și asta nu e ușor.

Deci nu ne place să servim.

Dau ca exemplu chelnerul.

Cel puțin 2 filosofi au făcut asta:

Sartre în Ființa și neantul.

Sartre vedea în asta imaginea libertății,
a moralei „pentru sine”,

a celui care putea fi altceva
decât ce e de fapt: chelner.

După mine, chelnerul ilustrează
rezistența franceză la gentilețe

deoarece dacă ați experimentat asta
la cafeneaua de la colț,

de când luați loc, el preia puterea.

Nu e răutăcios, dar e imaginea
stereotipic franceză:

vrea să ne arate că egalitatea
domină în relațiile umane.

Deci a fi gentil înseamnă
a accepta servitudinea.

După cum spune La Boétie,
e dovada unei servitudini voluntare,

a pune un genunchi pe pământ.

Cred că în fața egoului
promovat de societatea noastră,

gentilețea ne obligă
să ne golim de noi înșine,

să ne vidăm.

Folosesc o metaforă nu prea elegantă,
a instalatorului.

Când suntem gentili avem o experiență
existențială - cea a sifonului.

Ne golim de noi înșine și astfel
facem loc pentru a-l primi pe celălalt.

Iată, în concluzie voi spune trei lucruri:

„Gentilul n-are decât un ochi.”
zicea bunica mea.

Îmi adoram bunica, dar se înșela.

Cred că cinicul e cel
care are doar un ochi

și care e un ciclop uriaș.

Eu cred că gentilul are trei ochi:

la cei doi se adaugă ochiul inimii,
el e la mijloc, al treilea ochi.

Dacă gentilețea are vreun merit,
e de a oferi o sinteză

între vechile societăți de onoare

și civilizația noastră de bunăstare.

Sunteți foarte gentili că ați venit.
Mulțumesc.