Cum să crești un copil negru în America

De mici copii, primim tot felul de sfaturi de la părinții noștri, sfaturi care ni se par ciudate și chiar confuze. Acest lucru i-a rămas foarte clar în minte tânărului Clint Smith care într-o noapte se juca cu pistoale cu apă împreună cu prietenii săi albi într-o parcare întunecată. Într-un discurs fermecător, poetul ne prezintă scena în care tatăl său reacționează de o manieră îngrozitor de furioasă.

Când eram mic nu înțelegeam întotdeauna

de ce mă obligau părinții
să respect anumite reguli.

De exemplu, de ce trebuia
să îngrijesc gazonul?

De ce erau atât de importante temele?

De ce nu puteam să-mi pun
bomboane la micul dejun?

(Râsete)

Copilăria mea a fost plină
de întrebări de genul ăsta.

Lucruri de fapt normale la un copil
care își dădea seama căteodată

că era mai bine să-mi ascult părinții
chiar și atunci când nu înțelegeam de ce.

Și nu era vorba că nu-și doreau
să gândesc critic.

Au încercat părintește
să împace mereu tensiunea

dintre a ne face realitatea cunoscută
mie și fraților mei

și de a nu accepta status quo-ul
ca fiind ceva inevitabil.

Am ajuns la concluzia că faptul în sine

era o manieră intenționată de a educa.

Unul dintre mentorii mei preferați,
autorul și savantul brazilian Paulo Freire

vorbește clar despre nevoia
de a folosi educația ca un instrument

pentru renașterea criticii
și a umanității împărtășite.

În celebra sa carte,
„Pedagogia asupriților”

afirmă: „Nimeni nu poate fi cu adevărat om

în timp ce îi împiedică pe alții să fie. ”

M-am gândit mult la asta în ultimul
timp, la această idee de umanitate,

și mai ales, la cei care se bucură
de privilegiul acesta în lume,

de a fi perceput ca fiind pe deplin uman.

În ultimele câteva luni,

lumea a fost martora atâtor bărbați
negri neînarmați, chiar și femei

uciși de către poliție și justițiari.

Aceste evenimente și tot
ce s-a întâmplat după aceea

m-au dus cu gândul înapoi la copilăria mea
și deciziile luate de părinții mei

despre cum să crești un copil
de culoare în America,

decizii pe care nu le-am înțeles atunci
în felul în care o fac acum.

Cât de greu trebuie să le fi fost,

și cât de neîndreptățiți
trebuie să se fi simțit

când au trebuit să mă priveze
de părți de copilărie

doar ca să pot ajunge acasă noaptea.

De exemplu, îmi amintesc
cum într-o noapte,

când aveam 12 ani și eram
în excursie într-un alt oraș,

eu și prietenii am luat
niște pistoale de apă

și am transformat parcarea
într-o zonă de război acvatic.

Ne ascundeam după mașini,

fugeam în bezna nopții
printre stâlpii de lumină

și râdeam în hohote
care se auzeau pe toată strada.

Dar după vreo 10 minute,

a apărut tatăl meu, m-a luat de braț

și m-a dus la noi în cameră
cu un gest neobișnuit.

Înainte să apuc să zic ceva,

să zic cât de prost m-a făcut
să mă simt în fața prietenilor mei,

a râs de mine că sunt atât de naiv.

Și m-a privit drept în ochi
cu frică întipărită pe față,

zicându-mi: „Fiule, îmi pare rău,

dar tu nu te poți comporta
ca prietenii tăi albi.

Nu poți să te prefaci
că tragi cu o armă de foc.

Nu poți să o iei la goană prin întuneric.

Și poți să te ascunzi
doar după albul dinților.”

Acum știu cât de speriat a putut să fie,

și cu câtă ușurință aș fi putut
să dispar în bezna nopții

dacă cineva ar fi confundat apa

cu un motiv să mă facă dispărut.

Acestea sunt tipurile de mesaje pe
care le-am ascultat pe parcursul vieții:

ține întotdeauna mâinile unde pot
fi văzute, nu te mișca prea repede,

dă-ți jos gluga atunci când apune soarele.

Ăsta este mediul în care eu
și frații mei am fost crescuți,

un ocean de alarme, ca nu cumva cineva
să ne fure respirația din plămâni

și ei să rămână doar
cu o amintire a pielii noastre.

Ca să putem fi copii,
nu sicrie sau sub o lespede.

Și nu din cauză că erau convinși
că ne-ar face mai buni decât alții

ci pur și simplu pentru că
au vrut să rămânem în viață.

Toți prietenii mei negri
au crescut cu același mesaj

cu care ne-am confruntat
atunci când am fost destul de mari

ca să fim confundați cu un cui
gata să fi bătut până dispare,

când oamenii făceau melanina noastră
sinonimă cu ceva de temut.

Dar ce efect are asta supra unui copil

care crește știind că nu poate fi
doar un simplu copil?

Când capriciile adolescenței
sunt prea periculoase să respiri

și când nu poți fi pur și simplu curios,

și nici îți poți permite
luxul de a face o greșeală,

pentru că prejudecata cuiva

poate fi motivul pentru care
mâine nu mai apuci ziua de mâine.

Dar asta nu poate să ne definească.

Pentru că am avut părinți
care ne-au crescut să înțelegem

că trupurile noastre nu au
fost făcute pentru gloanțe,

ci pentru înălțat zmee și sarit corzi
și râsete până-ți pleznește burta.

Profesorii ne-au învățat
cum să ridicăm mâna în clasă,

nu doar în semnal că ne predăm,

iar că singurul lucru
la care trebuie să renunțăm

este idea că nu suntem demni
de această lume.

Și când spunem: viețile negrilor contează,
nu e pentru că altele nu ar merita,

ci pentru că afirmăm că merităm
să trăim fără frică

când atât de multe lucruri
ne spun că nu suntem.

Vreau să trăiesc într-o lume
în care fiul meu

nu e sortit a fi vinovat din naștere,

în care o jucărie din mâna lui
nu poate fi confundată decât cu o jucărie.

Și refuz să accept că nu putem
construi o lume nouă,

un loc unde numele unui copil

nu trebuie să-l scriem
pe un tricou, pe un mormânt,

unde valoarea vieții cuiva

nu se decide decât pe baza
faptului că are plămâni.

Un loc unde fiecare
dintre noi poate respira.

Mulțumesc.

(Aplauze)