Când eram mic nu înțelegeam întotdeauna de ce mă obligau părinții să respect anumite reguli. De exemplu, de ce trebuia să îngrijesc gazonul? De ce erau atât de importante temele? De ce nu puteam să-mi pun bomboane la micul dejun? (Râsete) Copilăria mea a fost plină de întrebări de genul ăsta. Lucruri de fapt normale la un copil care își dădea seama căteodată că era mai bine să-mi ascult părinții chiar și atunci când nu înțelegeam de ce. Și nu era vorba că nu-și doreau să gândesc critic. Au încercat părintește să împace mereu tensiunea dintre a ne face realitatea cunoscută mie și fraților mei și de a nu accepta status quo-ul ca fiind ceva inevitabil. Am ajuns la concluzia că faptul în sine era o manieră intenționată de a educa. Unul dintre mentorii mei preferați, autorul și savantul brazilian Paulo Freire vorbește clar despre nevoia de a folosi educația ca un instrument pentru renașterea criticii și a umanității împărtășite. În celebra sa carte, „Pedagogia asupriților” afirmă: „Nimeni nu poate fi cu adevărat om în timp ce îi împiedică pe alții să fie. ” M-am gândit mult la asta în ultimul timp, la această idee de umanitate, și mai ales, la cei care se bucură de privilegiul acesta în lume, de a fi perceput ca fiind pe deplin uman. În ultimele câteva luni, lumea a fost martora atâtor bărbați negri neînarmați, chiar și femei uciși de către poliție și justițiari. Aceste evenimente și tot ce s-a întâmplat după aceea m-au dus cu gândul înapoi la copilăria mea și deciziile luate de părinții mei despre cum să crești un copil de culoare în America, decizii pe care nu le-am înțeles atunci în felul în care o fac acum. Cât de greu trebuie să le fi fost, și cât de neîndreptățiți trebuie să se fi simțit când au trebuit să mă priveze de părți de copilărie doar ca să pot ajunge acasă noaptea. De exemplu, îmi amintesc cum într-o noapte, când aveam 12 ani și eram în excursie într-un alt oraș, eu și prietenii am luat niște pistoale de apă și am transformat parcarea într-o zonă de război acvatic. Ne ascundeam după mașini, fugeam în bezna nopții printre stâlpii de lumină și râdeam în hohote care se auzeau pe toată strada. Dar după vreo 10 minute, a apărut tatăl meu, m-a luat de braț și m-a dus la noi în cameră cu un gest neobișnuit. Înainte să apuc să zic ceva, să zic cât de prost m-a făcut să mă simt în fața prietenilor mei, a râs de mine că sunt atât de naiv. Și m-a privit drept în ochi cu frică întipărită pe față, zicându-mi: „Fiule, îmi pare rău, dar tu nu te poți comporta ca prietenii tăi albi. Nu poți să te prefaci că tragi cu o armă de foc. Nu poți să o iei la goană prin întuneric. Și poți să te ascunzi doar după albul dinților.” Acum știu cât de speriat a putut să fie, și cu câtă ușurință aș fi putut să dispar în bezna nopții dacă cineva ar fi confundat apa cu un motiv să mă facă dispărut. Acestea sunt tipurile de mesaje pe care le-am ascultat pe parcursul vieții: ține întotdeauna mâinile unde pot fi văzute, nu te mișca prea repede, dă-ți jos gluga atunci când apune soarele. Ăsta este mediul în care eu și frații mei am fost crescuți, un ocean de alarme, ca nu cumva cineva să ne fure respirația din plămâni și ei să rămână doar cu o amintire a pielii noastre. Ca să putem fi copii, nu sicrie sau sub o lespede. Și nu din cauză că erau convinși că ne-ar face mai buni decât alții ci pur și simplu pentru că au vrut să rămânem în viață. Toți prietenii mei negri au crescut cu același mesaj cu care ne-am confruntat atunci când am fost destul de mari ca să fim confundați cu un cui gata să fi bătut până dispare, când oamenii făceau melanina noastră sinonimă cu ceva de temut. Dar ce efect are asta supra unui copil care crește știind că nu poate fi doar un simplu copil? Când capriciile adolescenței sunt prea periculoase să respiri și când nu poți fi pur și simplu curios, și nici îți poți permite luxul de a face o greșeală, pentru că prejudecata cuiva poate fi motivul pentru care mâine nu mai apuci ziua de mâine. Dar asta nu poate să ne definească. Pentru că am avut părinți care ne-au crescut să înțelegem că trupurile noastre nu au fost făcute pentru gloanțe, ci pentru înălțat zmee și sarit corzi și râsete până-ți pleznește burta. Profesorii ne-au învățat cum să ridicăm mâna în clasă, nu doar în semnal că ne predăm, iar că singurul lucru la care trebuie să renunțăm este idea că nu suntem demni de această lume. Și când spunem: viețile negrilor contează, nu e pentru că altele nu ar merita, ci pentru că afirmăm că merităm să trăim fără frică când atât de multe lucruri ne spun că nu suntem. Vreau să trăiesc într-o lume în care fiul meu nu e sortit a fi vinovat din naștere, în care o jucărie din mâna lui nu poate fi confundată decât cu o jucărie. Și refuz să accept că nu putem construi o lume nouă, un loc unde numele unui copil nu trebuie să-l scriem pe un tricou, pe un mormânt, unde valoarea vieții cuiva nu se decide decât pe baza faptului că are plămâni. Un loc unde fiecare dintre noi poate respira. Mulțumesc. (Aplauze)