Ce te îmbolnăvește? Caută în amonte.

Rishi Manchanda a lucrat ca medic în Los Angles timp de zece ani și a înțeles că datoria lui nu este doar să trateze simptomele pacientului, ci să caute cauza primordială care-i îmbolnăvește. Factori „în amonte” ca alimentație defectoasă, un job stresant, lipsa aerului curat. El lansează o chemare către doctori de a acorda atenție vieții pacienților din afara cabinetului de examinare.

Fiind doctor de peste un deceniu,

am îngrijit veterani fără adăpost,

familii din clasa muncitoare

şi persoane ce trăiesc şi muncesc

în condiţii grele sau chiar aspre.

Acestă muncă m-a facut să cred

că avem nevoie de un mod total diferit

de abordare a sănătăţii.

Avem nevoie de un sistem

ce nu se opreşte doar la simptomele

ce-i aduc pe oameni în clinică,

ci care poate privi

şi îmbunăţăţi sănătatea de la radăcină.

Sănătatea nu începe între cei patru pereţi

din cabinetul doctorului,

ci acolo unde locium, muncim,

mâncăm, dormim, învăţăm şi ne jucăm.

Acolo unde ne petrecem
cea mai mare parte a vieţii.

Cum arată această nouă abordare

ce poate îmbunătăţi sănătatea
de la rădăcină?

Pentru a ilustra
vă voi spune povestea Veronicăi.

Veronica a fost a 17-a pacientă

dintr-un total zilnic de 26

dintr-o clinică din Los Angeles.

A venit cu o durere cronică de cap.

Durerea persista de mai mulţi ani

şi ne punea mari probleme.

Cu trei săptămâni înainte să vină la noi

fusese la camera de urgenţe
din Los Angeles.

Doctorii de gardă i-au spus:

"Veronica, am făcut câteva teste.

Rezultatele sunt normale.
Ia aceste analgezice,

continuă să consulţi medicul de familie,

iar dacă durerea persistă
sau se înrăutăţeşte

revino la noi.

Veronica a urmat acele instrucţiuni

şi a revenit.

A revenit de 2 ori.

În cele trei săptămâni
înainte să vină la noi

a fost la urgenţe de 3 ori.

Pleca şi se întorcea

în spitale şi clinici,

la fel cum făcuse în anii anteriori,

încercând să se vindece,
dar revenea de fiecare dată.

Veronica a venit în clinica noastră

și în ciuda tuturor consultațiilor
specialiștilor

era tot bolnavă.

Când a venit la noi
am încercat o altă abordare.

Am început cu asistenta medicală,

care avea doar o pregătire generală,

dar cunoştea comunitatea.

Aceasta a pus întrebări de rutină.

A întrebat: "Ce te doare?"

"Mă doare capul."

"Să-ţi măsurăm semnele vitale,

tensiunea arterială şi pulsul.”

Dar am întrebat-o ceva la fel de vital

pentru Veronica şi pentru alţii ca ea

din South Los Angeles.

„Veronica, îmi poţi spune unde locuieşti?

Care sunt condiţiile?

Aveţi mucegai? Scurgeri de apă?

Aveţi gândaci de bucătărie?"

Veronica a răspuns
afirmativ la 3 dintre ele:

gândaci, scurgeri de apă, mucegai.

Am primit fişa, am analizat-o,

am pus mâna pe clanţă

şi am intrat în cameră.

Trebuie să înţelegeţi că Veronica,

la fel ca mulţi pacienţi
pe care i-am îngrijit,

e o persoană respectabilă,
o prezenţă formidabilă,

cu o personalitate deosebită,

dar iat-o încrâncenată de durere

pe masa mea de examinări.

Capul îi tremura sprijinit pe mâini.

Şi-a ridicat capul,

i-am vazut faţa, am salutat-o

şi imediat am observat
că la nivelul nasului

avea o adâncitură în piele.

Medical, ăsta e un semn de alergie.

E obsevat des la copiii
cu alergii cronice.

Provine de la frecarea repetată a nasului

în încercarea de a scăpa
de simptomele alergiei.

Totuşi, Veronica, o femeie matură,

avea aceleaşi semne de alergie.

Câteva minute mai târziu,
după câteva întrebări,

am examinat-o şi am ascultat-o,

i-am spus: „Veronica, cred că ştiu ce ai.

Cred că ai o alergie cronică,

migrene şi o congestie a sinusurilor.

Cred că toate astea au legătură
cu mediul în care locuieşti."

Părea oarecum eliberată
căci avea un diagnostic în sfârșit.

Apoi i-am spus:
„Să vorbim despre tratament.

Voi prescrie câteva medicamente
pentru simptome,

dar vreau să te trimit
la un specialist, dacă eşti de acord."

Specialiştii sunt cam greu de găsit

în Los Angeles,

aşa că m-a privit uimită: „Serios?"

Am zis: „Veronica,
specialistul de care vorbesc

e ceea ce eu numesc
lucrător în sănătatea comunităţii.

E cineva care, cu acordul tău,
vine în casa ta

şi analizează ce se întâmplă

cu scurgerile de apă, cu mucegaiul,

te ajută să repari problemele
din casă care-ţi cauzează simptomele

şi dacă-i nevoie,
îți poate trimite alt specialist,

supranumit
avocat pentru interesul public,

deoarece e posibil ca gazda ta

să nu fi făcut reparaţiile necesare."

Veronica a revenit câteva luni mai târziu.

A fost de acord cu toate metodele
de tratament.

A spus că simptomele
s-au îmbunătăţit cu 90%.

Petrecea mai mult timp
la serviciu şi cu familia

şi mai puţin în sălile de urgenţe
din Los Angeles.

Veronica şi-a revenit remarcabil.

Fii săi, unul suferind de astm,

nu mai erau la fel de bolnavi ca înainte.

I-a fost mai bine şi nu întâmplător,

casa Veronicăi devenise mai bună.

Ce a făcut ca din această abordare

să rezulte o îngrijire mai bună,

mai puţine vizite la camera de urgenţe,
o sănătate îmbunătăţită?

Simplu. A început cu întrebarea:

„Veronica, unde locuieşti?"

Dar și mai important a fost
că am stabilit un sistem

care ne-a permis să punem des întrebări

Veronicăi şi altor sute ca ea,

despre condiţiile importante

din comunităţile lor, unde sănătatea,

şi, din nefericire, uneori bolile
îşi au originea,

locuri ca South Los Angeles.

În acea comunitate, condiţiile
precare de locuit şi alimentaţia

erau aspecte majore
pe care clinica trebuia să le știe.

În alte comunităţi ar putea fi:

lipsa transportului, obezitatea,

accesul în parcuri, violenţa armată.

Important e că am stabilit
un sistem care a funcţionat,

o metodă pe care o numesc
abordare în amonte.

E un termen familiar.

Vine de la o parabolă cunoscută

în comunitatea sănătăţii publice.

Parabola celor trei prieteni.

Imaginaţi-vă că sunteţi
unul dintre prieteni

şi ajungeți la un râu.

E o scenă frumoasă,
dar întreruptă de plânset de copil.

În apă sunt câţiva copii
ce trebuie salvaţi.

Faceți ceea ce-i firesc.

Săriți toți în apă să-i salvaţi.

Primul prieten spune:

Îi voi salva pe cei ce se înecă,

care riscă să cadă în cascadă.

Al doilea spune: Voi construi o plută.

Mă voi asigura că ajung

cât mai puţini la marginea cascadei.

Să salvăm cât mai mulţi
construind o plută,

coordonând aceste două metode.

Cu timpul au reușit,

dar nu cât şi-ar fi dorit.

Mulţi cădeau încă în cascadă.

Apoi au văzut

că al treilea prieten lipsea.

Îl văd într-un final.

E în apă, înoatând în amonte,

salvând copiii pe masură ce-i găsea.

Ceilalţi întreabă: „Unde mergi?

Sunt copii de salvat aici."

El răspunde:

„Vreau să aflu

cine sau ce îi aruncă
pe aceşti copii în apă."

În îngrijirea sănătăţii,
îl avem pe primul prieten

avem specialiştii,

chirurgi traumatologi,
asistenta de terapie intensivă

doctorii de la urgență.

Îi avem salvatorii esenţiali,

oameni pe care-i vrei
când eşti în mare încurcătură.

Ştim că îl avem şi pe al doilea prieten

costructorul de plute:

doctorul de familie,

oamenii care vă tratează

bolile cronice,

diabetul, hipertensiunea,

vă fac verificările anuale,

se asigură că v-aţi vaccinat,

dar şi că aveţi o plută

să vă ducă în siguranţă la ţărm.

E vital şi necesar,

dar ne lipseşte al treilea prieten.

Nu sunt destui în amonte.

Aceştia sunt medicii

care ştiu că sănătatea începe

acolo unde locuim, lucrăm şi ne jucăm

şi sunt capabili să mobilizeze

resursele pentru a crea acest sistem

în clinici şi spitale,

încercând să conecteze

oamenii cu resursele de care au nevoie

din afara clinicilor.

Veţi pune o întrebare evidentă

pe care mulţi colegi mi-au adresat-o:

„Doctorii şi asistentele să se gândescă
la transport şi locuinţe?

Nu-i destul să prescriem
pastile şi proceduri,

să ne concentrăm pe simptome?"

Să salvezi oamenii
de la marginea cascadei

e cu siguraţă o muncă importantă.

Cine are timp?

Dar dacă adoptăm ştiinţa drept ghid,

vom găsi abordarea în amonte
absolut necesară.

Oamenii de ştiinţă ştiu acum

că mediul de trai şi muncă

din care facem cu toţii parte,

au un impact de două ori
mai mare asupra sănătăţii

decât codul genetic.

Condiţiile de trai şi muncă,
structura mediului,

modul în care ţesătura socială
e împletită,

şi efectul pe care-l au
asupra deprinderilor,

împreună au un
impact de cinci ori mai mare

asupra sănătăţii, decât toate pastilele

şi procedurile medicale la un loc.

La un loc,
modul de trai şi condiţiile de muncă,

cauzează 60% din decesele
ce pot fi prevenite.

Să vă dau un exemplu.

Să spunem că o companie

vine şi spune: „Avem un produs grozav.

Va micşora riscul
de a suferi de boli de inimă."

Veţi investi cu siguranţă

dacă produsul e un medicament
sau un dispozitiv,

dar dacă e un parc?

Un studiu din Marea Britanie

a analizat arhivele

a peste 40 de milioane de cetăţeni.

Au căutat câteva variabile,

controlate de mulţi factori şi au aflat

că în încercarea de-a controla
riscul de a suferi de boli de inimă,

expunerea la spaţii verzi
are influenţă mare.

Cu cât eşti mai aproape de spaţii verzi,
parcuri şi copaci,

cu atât e mai mic riscul
de a face o boală cardiacă.

E valabil pentru săraci,
cât şi pentru bogaţi.

Studiul arată ceea ce deseori spun

prietenii mei din sănătatea publică:

codul poştal e mai important

decât codul genetic.

Ştim că acesta modelează codul genetic.

Epigenetica observă
mecanismele moleculare,

căile complexe prin care e modelat ADN-ul.

Genele se activează şi dezactivează

prin expunerea la mediu,

locul unde trăieşti şi munceşti.

E clar că aceşti factori,

aceste probleme primare contează.

Contează pentru sănătate,

deci profesioniştii
ar trebui să le ia în considerare.

Veronica m-a întrebat

poate cea mai fascinantă întrebare
din ultimul timp.

La următoarea vizită mi-a spus:

„De ce niciun doctor

nu m-a întrebat unde locuiesc?

În acele vizite la camera de urgenţe

am făcut două radiografii,

mi-a fost înfipt un ac în zona lombară

pentru colectare de lichid spinal,

mi-au făcut o duzină de teste de sânge.

M-au consultat tot genul de specialiști

şi niciunul n-a întrebat cum locuiesc."

Răspunsul onest e că deseori

tratăm simptomele fără să analizăm

condiţiile care au cauzat boala.

Sunt multe motive,

dar principalele trei sunt:
nu plătim pentru acest lucru.

De obicei plătim pentru volum
şi nu pentru valoare.

Plătim doctorii şi spitalele

după numărul de servicii oferite,

dar nu pentru cât de sănătoşi ne fac.

Asta duce la un alt fenomen
pe care-l numesc

abordarea „nu întreba, nu răspunde"

la întrebări despre cauzele din amonte.

Nu întrebăm unde locuiţi şi lucraţi

deoarece dacă există o problemă,

nu ştim ce să vă spunem.

Nu înseamnă că doctorii nu ştiu
că astea sunt importante.

Într-un sondaj făcut în S.U.A.,

din 1.000 de medici

80% au răspuns că ştiu

că problemele primare ale pacienţilor

sunt la fel de importante

ca problemele medicale.

În ciuda acestei conştientizări răspândite

a importanţei problemelor primare,

doar 1 din 5 doctori a răspuns

că îndrăznește să abordeze
aceste probleme

pentru a îmbunătăţi
sănătatea de la rădăcină.

Există o prăpastie între a şti
că mediul de viaţă al pacientului contează

şi abilitatea de a face ceva
în sistemul în care lucrăm.

În prezent e o mare problemă,

deoarece urmează a doua întrebare:

a cui e responsabilitatea?

Asta mă aduce la al treilea punct,

al treilea răspuns
la întrebarea Veronicăi.

Avem în parte această problemă

pentru că nu sunt destui profileri

în sistemul de sănătate.

Lipseşte al treilea prieten,

cel care vrea să afle

cine sau ce-i aruncă pe copii în apă.

Acum avem mulţi profileri

şi am avut privilegiul
să întâlnesc pe mulţi dintre ei

în Los Angeles, în alte locuri din ţără

şi în întreaga lume.

E important de menţionat că profilerii

sunt uneori doctori, dar nu-i necesar.

Pot fi asistente, alţi clinicieni,

manageri sau asistenţi sociali.

Nu e importantă profesia de bază

a profilerului.

E mai important ca ei să aibă

abilitatea de a implementa un proces

ce transformă asistenţa lor,

modul în care practică medicina.

Procesul e simplu.

Are trei subpuncte.

Prima dată

stau și identifică problema clinică

dintr-un set de pacienţi.

Să spunem

că încercăm să ajutăm copiii

ce se internează repetat în spitale

pentru că suferă de astm.

După ce identifică problema,
trec la următorul pas

identificarea cauzei originare.

În sistemul de sănătate actual

aceasta se face analizând genele,

obiceiurile.

Poate nu mănânci destul de sănătos.

Mănâncă mai sănătos.

E o abordare simplistă a cauzei.

Se pare că nu avem destul succes

dacă ne limităm la această viziune.

Analiza pe care o face un profiler

se uită la condiţiile de trai

şi de muncă din viaţa ta.

Poate că pentru copiii cu astm

cauza e în locuinţa lor.

Poate locuiesc lângă o autostradă

şi aerul poluat declanşează astmul.

Poate ar trebui să folosim
resursele în această direcţie,

deoarece a treia parte a procesului

e cea mai importantă.

Mobilizează resursele
pentru crearea unei soluţii

în clinică, dar şi aducând personal

din sistemul public de sănătate,

din alte sectoare, avocaţi,

oricine doreşte să ajute

la crearea unei soluţii.

Ajută pacienţii cu probleme clinice

abordând rădăcina problemei

prin conectarea cu resursele
necesare.

Sunt convis că sunt multe poveşti

cu profileri care fac lucruri remarcabile.

Problema e că nu sunt destui.

După unele estimări,
avem nevoie de un profiler

pentru fiecare 20-30 de clinicieni
din sistemul de sănătate.

Înseamnă că în S.U.A.

avem nevoie de 25.000

până în anul 2020.

Dar avem doar câteva mii în prezent.

Din această cauză, acum câţiva ani,

împreună cu colegii mei am hotărât

să formăm mai mulţi profileri.

Am decis să formăm o organizaţie

pe care am numit-o Health Begins.

Prin Health Begins asta facem:

formăm profileri.

Sunt mulţi indicatori pentru succes,

dar în principal suntem interesaţi

să ne asigurăm că schimbăm

simţul încrederii,

acel „nu întreba, nu răspunde".

Încercăm să ne asigurăm că clinicienii

şi sistemul în care lucrează,

au abilitatea şi încrederea

să abordeze neregulile

din mediul nostru de trai şi muncă.

Observăm o triplare

a încrederii în munca noastră.

E remarcabil.

Dar vă voi spune cea mai fascinată parte

a ceea ce înseamnă să lucrezi

cu profileri adunaţi într-un singur loc.

E fascinant că în fiecare zi,

în fiecare săptămână,
aud poveşti ca a Veronicăi.

Există poveşti ca a Veronicăi

şi multe altele asemănătoare.

Oameni care apelează
la sistemul de sănătate

şi văd ce însemnă

să faci parte din ceva ce funcţionează.

Un sistem de sănătate
care nu te pasează între spitale,

ci îţi îmbunătăţeşte sănătatea,

ascultă cine eşti,

ameliorează contextul vieţii tale,

indiferent dacă eşti bogat,
sărac sau din clasa de mijloc.

Poveştile sunt fascinante,

nu doar pentru că arată că suntem aproape

de sistemul de sănătate pe care-l dorim,

dar şi pentru că putem face asta împreună.

Doctorii şi asistentele
pot întreba mai mult

despre contextul de viaţă al pacientului,

nu doar pentru că e manieră bună,

ci pentru că e o metodă
de îngrijire mai bună.

Sistemul de sănătate şi contribuabilii

pot merge în agenţii
şi departamente de sănătate publică

să analizeze informaţiile împreună.

Pot observa dacă există un tipar
în vieţile pacienţilor

şi să identifice cauza sursă.

Apoi, la fel de important:
putem concentra resursele

astfel încât să ajungă la ei?

Şcolile medicale, de asistente,

programele educaţionale
pentru experţii în sănătate,

pot ajuta prin formarea
următoarei generaţii de profileri.

Ne asigurăm că aceste şcoli

certifică o bază
pentru acest tip de abordare,

pentru lucrătorul
în sănătatea comunităţii.

Avem nevoie de mulţi ca ei

dacă vrem să fim eficienți,

să trecem de la un sistem nesănătos

la unul sănătos.

În final, dar poate cel mai important:

noi ce facem? Ce facem ca pacienţi?

Putem începe prin a merge la doctor,

la asistente, la clinici,

şi să întrebăm: „Trebuie să fiu atent

la ceva anume în locul în care
locuiesc şi muncesc?"

Sunt bariere împotriva sănătăţii
pe care nu le cunosc?

Şi mai important: dacă am aceste bariere,

dacă vin la tine şi îţi spun:

cred că am o problemă în apartament

sau la locul de muncă,

nu am acces la mijloace de transport

sau parcul e foarte departe

şi nu îţi pot urma sfatul

să fac mişcare şi să alerg,

dacă există aceste probleme,

domnule doctor, mă vei asculta?

Ce putem face împreună

pentru a-mi îmbunătăţi sănătatea
de la rădăcină?

Dacă putem face cu toţii asta,

doctorii şi sistemul de sănătate,

contribuabilii şi toţi ceilalţi,

vom reuşi să facem ceva cu sănătatea.

Sănătatea nu e doar o responsabilitate
personală sau un fenomen.

Sănătatea e un bun comun.

Vine din investiţia noastră,

ştiind că viaţa noastră contează.

Contextul în care trăim, muncim,

mâncăm şi dormim contează.

Iar ceea ce facem pentru noi înşine

ar trebui să facem şi pentru cei

care au condiţii grele

sau chiar aspre.

Putem investi cu toţii
în asigurarea unor resurse

care să ajungă la rădăcina problemei,

dar în acelaşi timp să lucrăm împreună

pentru a muta sistemul de sănătatea

în amonte.

Putem îmbunătăţi sănătatea de la rădăcină.

Mulţumesc.

(Aplauze)