În căutarea omului care mi-a rupt gâtul

La 19 ani, Joshua Prager a suferit un accident de autobuz devastator care l-a lăsat hemiplegic. Cu 20 ani mai târziu, el s-a întors în Israel ca să îl găsească pe șoferul care i-a întors lumea pe dos. În această povestire năucitoare a întâlnirii lor, Prager abordează teme profunde despre natura umană, hrană sufletească, autodecepție și destin.

Acum un an,
am închiriat o mașină în Ierusalim

ca să caut un om
pe care nu îl întâlnisem niciodată,

dar care mi-a schimbat viața.

Nu aveam un număr de telefon
la care să anunț că vin.

Nu aveam o adresă exactă,

dar îi știam numele, Abed,

știam că trăia într-un oraș
de 15.000 de locuitori, Kfar Kara,

și mai știam că în urmă cu 21 de ani,
chiar la marginea acestui oraș sfânt,

mi-a rupt gâtul.

Astfel, într-o dimineață noroasă de ianuarie,
am pornit-o spre nord

într-un Chevy argintiu, ca să găsesc un bărbat,
ca să-mi găsesc liniștea.

Șoseaua a luat-o la vale
și am ieșit din Ierusalim.

Apoi am luat chiar curba
în care, cu camioneta lui albastră,

încărcată cu patru tone de gresie,

a intrat cu mare viteză
în colțul din stânga-spate

al microbuzului
în care mă aflam.

Aveam 19 ani.

Crescusem 13 cm
şi făcusem 20.000 de flotări

în doar opt luni,
iar în noaptea dinaintea accidentului,

încântat de noul meu corp,

jucasem baschet cu prietenii

până în zorii acelei dimineți de mai.

Cuprindeam mingea în
mâna mea mare dreaptă,

și când atingeam coșul cu mâna,
mă simțeam invincibil.

Mergeam cu autobuzul să iau
pizza pe care o câștigasem pe teren.

Nu l-am văzut pe Abed venind.

De la locul meu, priveam în sus
spre un oraș din piatră

de pe un deal, ce strălucea
în soarele de amiază,

când din spate s-a auzit
o bușitură puternică,

asurzitoare și violentă
ca o bombă.

Capul mi s-a smucit pe spate
peste scaunul roșu.

Timpanul mi-a explodat.
Pantofii mi-au zburat din picioare.

Am zburat și eu,
cu capul atârnând de oasele rupte,

şi când am aterizat
eram deja un cvadriplegic.

În lunile care au urmat
am învăţat să respir singur,

apoi să mă așez și să mă ridic,
apoi să merg,

dar acum corpul meu
era divizat vertical.

Eram hemiplegic
și ajuns acasă la New York,

am folosit un scaun cu rotile patru ani,
pe tot parcursul facultății.

Am absolvit facultatea
şi m-am întors în Ierusalim pentru un an.

Acolo m-am ridicat din scaun
pentru totdeauna,

m-am sprijinit în baston
și am investigat trecutul,

găsind totul, de la pasagerii din microbuz,

la fotografii de la accident.

Când am privit această fotografie,

nu am văzut un corp inert și plin de sânge.

Am văzut robusteţea deltoidului stâng

şi i-am deplâns pierderea,

am deplâns tot ce nu făcusem până atunci

și nu mai puteam face acum.

Apoi am citit declarația lui Abed

din dimineaţa de după accident,

când a condus pe banda din dreapta
a autostrăzii către Ierusalim.

Cuvintele lui m-au umplut de furie.

A fost prima dată
când am simțit furie față de acest om,

o furie izvorâtă din puterea imaginației.

Pe această bucată de hârtie xeroxată,

accidentul nu se întâmplase încă.

Abed încă putea să vireze stânga,

astfel încât să îl văd pe fereastră, trecând,

și eu să rămân întreg.

„Fii atent, Abed, ai grijă.
Încetinește.”

Dar Abed nu a încetinit

și pe acea bucată de hârtie xeroxată,
gâtul meu s-a frânt din nou,

și din nou furia a dispărut.

Am decis să îl găsesc pe Abed

şi când în cele din urmă am reușit,

el a răspuns la salutul meu ebraic
cu atâta nonșalanță,

încât părea că așteptase să îl sun.

Și poate chiar așa a și fost.

Nu am menționat lui Abed
antecedentele lui ca șofer -

27 de abateri până la vârsta de 25 ani,

ultima fiind cea de a nu trece
într-o viteză inferioară în acea zi de mai —

și nu am menționat trecutul meu:

cvadriplegia și cateterele,

nesiguranța și pierderea —

iar când Abed a povestit
cât de tare s-a rănit în accident,

nu i-am spus că știam din raportul poliției

că nu a avut răni grave.

I-am spus că vreau să ne întâlnim.

Abed a spus să-l sun peste câteva săptămâni.

Când am făcut-o
și am auzit înregistrarea anunțând

că numărul a fost deconectat,

am încetat să mă mai gândesc
la Abed și la accident.

Au trecut mulți ani.

Am mers cu bastonul,
proteza de la gleznă și un rucsac

în călătorii pe șase continente.

Am făcut aruncări
într-un joc de softball săptămânal,

joc pe care îl începusem în Central Park,

și acasă în New York
am devenit jurnalist și autor,

tastând sute de mii de cuvinte
cu un singur deget.

Un prieten mi-a spus
că marile mele teme

o oglindeau pe a mea,
fiecare centrându-se pe o viață

care s-a schimbat într-o clipită,

chiar dacă nu printr-un accident rutier,
atunci printr-o moștenire,

o lovitură de bâtă,
o apăsare de buton, o arestare.

Fiecare aveam o viață înainte și alta după.

Lucram asupra sorții mele, de fapt.

Totuși, nu mă gândeam deloc la Abed
când, anul trecut

m-am întors în Israel
ca să scriu despre accident.

Cartea pe care am scris-o,
„Jumătate de viață”,

era aproape finalizată
când am acceptat

că totuși vroiam să îl cunosc pe Abed

și, în sfârșit, am înțeles de ce:

pentru a-l auzi pe acest bărbat
zicând trei cuvinte: „Îmi pare rău.”

Oamenii își cer scuze
și pentru mai puțin.

Așa că am rugat un polițist
să îmi confirme că Abed încă trăia

undeva în același oraș.

Acum mergeam la el cu un ghiveci
de trandafirii galbeni pe bancheta din spate,

când brusc florile
mi s-au părut un dar ridicol.

Dar ce să îi duci omului care ți-a rupt gâtul?!

(Râsete)

Am oprit în oraşul Abu Ghosh,

și am cumpărat o cutie de rahat turcesc:

fistic cu dulceață de trandafir.
Mai bine.

Întors pe Autostrada 1,
îmi imaginam cum o să fie.

Abed mă va îmbrățișa.
Abed mă va scuipa.

Abed îmi va spune:
„Îmi pare rău.”

Apoi am început să mă întreb, așa cum am făcut-o
de atâtea ori și până acum

cât de diferită mi-ar fi fost viața

dacă acest om nu mă accidenta,

dacă mi s-ar fi întipărit
în gene o experiență diferită.

Cine eram?

Cel ce am fost înainte de accident,

înainte ca acest drum să îmi frângă viața
ca pe cotorul unei cărți deschise?

Sunt ceea ce mi se făcuse de fapt?

Suntem rezultate ale lucrurilor ce ni le fac alții?

Ale infidelității unui părinte sau partener,

a unei moșteniri?

Sau suntem corpul nostru,
cu înzestrările și slăbiciunile înnăscute?

Se pare că putem fi doar gene și experiență,

dar cum să separăm una de alta?

Cum spune Yeats,
aceeași întrebare universală:

„Oh trup unduitor,
oh scânteie strălucitoare,

cum putem distinge
dansul de dansatoare?”

Conduceam de o oră

când am privit în oglinda retrovizoare
și mi-am văzut propria scânteie strălucitoare.

Lumina din ochii mei albaștri.

Predispozițiile și impulsurile
care m-au impulsionat

copil fiind să încerc să împing
o barcă pe un lac din Chicago,

care m-au impulsionat în vremea adolescenței

să sar în agitatul Cape Cod Bay
după un uragan.

Dar de asemenea am văzut în reflecția mea

că dacă Abed nu m-ar fi rănit,

aș fi fost acum,
foarte probabil, un doctor,

soț și un tată.

Aș fi fost mai puțin conștient
de timp și de moarte

și, oh, nu aș fi fost infirm,

nu aș fi îndurat
miile de săgeți aruncate de soartă.

Încleștarea frecventă a degetelor,
fisurile din dinți

vin de la apucatul cu dinții a tuturor lucrurilor

pe care nu le pot deschide cu o singură mână.

Dansul și dansatoarea se întrepătrundeau
fără speranță de separare.

Era aproape 11:00 când am luat-o spre dreapta,

spre Afula, am trecut pe lângă o carieră mare

și am ajuns în Kfar Kara.

M-a trecut un fior.

La radio se auzea Chopin,
șapte mazurci frumoase,

așa că am oprit la o benzinărie

pentru a asculta și a mă calma.

Mi s-a spus că într-un oraș arab

trebuie doar să spui numele unui localnic

și acesta va fi recunoscut.

Le spuneam numele meu și al lui Abed,

menționând că am venit cu gânduri pașnice,

prezentându-mă oamenilor din acest oraș

când l-am întâlnit pe Mohamed
în fața unui oficiu poștal, la prânz.

M-a ascultat.

Știți, de cele mai multe ori când vorbeam cu oamenii,

mă întrebam unde se sfârșește persoana
și unde începe dizabilitatea,

căci mulți îmi spuneau lucruri
pe care un le spuneau altcuiva.

Mulți plângeau.

Şi într-o zi, după ce o femeie
de pe stradă a făcut la fel

și mai târziu am întrebat-o de ce,

mi-a spus că cea mai bună explicație ar fi

că lacrimile sunt
pentru că mă vede fericit și puternic,

dar și vulnerabil.

I-am ascultat vorbele.
Cred că erau sincere.

Eram eu,

dar eram acum eu însumi în ciuda șchiopătatului

și asta, presupun, era ceea ce mă definea acum.

În fine, Mohamed mi-a spus

ceea ce, probabil, nu ar fi spus altui străin.

M-a condus la o casă cu tencuială crem,
apoi a plecat.

Cum stăteam și mă gândeam
ce voi spune,

s-a apropiat o femeie îmbrăcată în negru.

Am ieșit din mașină
și am spus „Shalom”,

m-am prezentat

și mi-a spus că soțul ei, Abed,

vine de la muncă peste patru ore.

Ebraica ei nu era prea bună
și mai târziu a mărturisit

că a crezut că am venit
să instalez internetul.

(Râsete)

Am plecat și am revenit la 4:30,

mulțumind minaretului din apropiere

care m-a ajutat să găsesc drumul înapoi.

Cum mă apropiam de intrare,

Abed m-a văzut, blugii, flanela și bastonul,

iar eu l-am văzut pe Abed, un om obișnuit de înălțime medie.

Purta negru și alb:
papuci peste șosete,

pantaloni de trening,
un pulover pestriț,

cu o cagulă de ski decupată pe cap.

Mă aștepta.
Mohamed îl sunase.

Și deodată, ne-am strâns mâinile,
ne-am zâmbit,

i-am înmânat darul

și el mi-a spus că sunt oaspete în casa lui,

și ne-am așezat împreună
pe o canapea de pânză.

Atunci Abed reluă brusc

povestea de jale
pe care o începuse la telefon

în urmă cu 16 ani.

Tocmai avusese o operație la ochi,
mi-a spus.

Și avea probleme
și cu spatele și picioarele

și, oh, și-a pierdut
și dinții în accident.

Vroiam să văd cum îi scoate?

Abed se ridică apoi
și porni televizorul

ca să nu rămân singur
când iese din cameră,

și se întoarse cu pozele de la accident

și permisul lui de conducere cel vechi.

„Eram chipeș”, zise.

Ne-am uitat la fața lui laminată.

Abed nu era chiar atât de chipeș,

cu părul negru, gros,
fața rotundă și gâtul lat.

Era tânărul care pe 16 mai 1990

a rupt două gâturi, inclusiv pe al meu,

a lezat un creier și a luat o viață.

Acum, cu 21 de ani mai târziu,
era mai slab decât soția sa,

pielea de pe față îi era moale

și văzându-l pe Abed
cum își privea varianta tânără,

mi-am amintit cum mă uitam și eu
la poza cu mine tânăr,

chiar după accident
și i-am recunoscut dorul.

„Accidentul ne-a schimbat viața amândurora”,
am spus.

Abed mi-a arătat apoi o poză
cu camionul lui strivit

și a spus că accidentul
a fost din vina șoferului de autobuz

de pe banda stângă,
care nu l-a lăsat să treacă.

Nu am vrut
să recapitulez accidentul cu Abed.

Sperasem la ceva mai simplu:

să dau o delicatesă turcească pe 3 cuvinte
și să plec imediat.

Așa că nici nu am remarcat
că în declarația

din dimineața aceea, după accident,

Abed nici nu a menționat șoferul de autobuz.

Nu, am tăcut. Am tăcut
căci nu venisem pentru adevăr.

Am venit pentru remușcări.

Așa că în căutarea remușcărilor,

am aruncat adevărul sub autobuz.

„Înțeleg”, am spus,
„că accidentul nu a fost din vina ta,

dar te-a întristat
că alții au avut de suferit?”

Abed a spus repede trei cuvinte:

„Da, am suferit.”

Mi-a spus apoi de ce suferise.

A dus o viață lipsită de sfințenie
înainte de accident,

așa că Dumnezeu a dictat accidentul,

dar acum era religios
și Dumnezeu era mulțumit.

Atunci a intervenit Dumnezeu:

știri la TV despre un accident rutier
în care, în urmă cu câteva ore,

muriseră 3 oameni mai la nord.

Priveam ce a rămas după accident.

„Ciudat”, am spus eu.

„Ciudat”, încuviință și el.

M-am gândit că acolo,
pe Drumul 804,

erau făptuitori și victime,

diade legate de un accident.

Unii, ca Abed, vor uita data acestuia.

Alții, ca mine, și-o vor aminti.

Știrea s-a terminat și Abed a spus:

„Păcat”, a spus el, „că poliția

în țara asta nu e suficient de dură
cu șoferii proști.”

Eram total derutat.

Abed spusese ceva remarcabil.

Demonstra asta cât de nevinovat
se credea pentru accident?

Sau era dovadă de vină, o aserțiune

prin care spunea
că ar fi trebuit să fie închis mai mult?

Stătuse 6 luni în închisoare, i se suspendase
permisul pentru camioane pe zece ani.

Nu am mai fost discret.

„Um, Abed,”, am spus,

„credeam că ai avut ceva probleme cu șofatul
și înainte de accident.”

„Păi”, a spus el, „o dată am mers cu 60
într-o zonă de 40.”

Astfel, cele 27 de antecedente:

trecutul pe roșu, viteza excesivă,

condusul pe partea greșită a unei bariere

și, în cele din urmă,
nefolosirea frânelor pe acel deal –

au fost reduse la unul singur.

Atunci am înțeles că indiferent de cât de clară
și dureroasă era realitatea,

ființa umană e capabilă să o povestească
astfel încât să fie acceptabilă.

Țapul ispășitor devine erou.
Făptuitorul devine victimă.

Atunci am înțeles că Abed
nu își va cere niciodată scuze.

Am stat și am băut cafea cu Abed.

Am petrecut 90 de minute împreună

și acum îmi era cunoscut.

Nu era în mod deosebit rău

și nici bun.

Era doar o persoană limitată

care a găsit în el dorința de a fi bun cu mine.

Conform unui obicei evreiesc,

mi-a spus că ar trebui
să trăiesc până la 120 de ani.

Dar mi-a fost greu
să mă leg de cel care, cu atâta ușurință

s-a absolvit de orice vină
după o asemenea faptă,

de cel a cărui viață
era atât de incompletă încât mi-a spus

că a crezut
că au murit doi oameni în accident.

Aș fi vrut să-i spun multe lui Abed.

Aș fi vrut să îi spun
că dacă și-ar fi însușit vina pentru handicapul meu

ar fi fost bine,

pentru că oamenii greșesc
atunci când se minunează

de cei ca mine, care zâmbesc
în timp ce șchiopătează.

Oamenii nu știu
că poate fi și mai greu,

că problemele cardiace lovesc cu o forță
mai mare decât a unui camion în viteză,

că problemele psihice
sunt și mai grave,

aducând mai multe prejudicii
decât o sută de gâturi rupte.

Aș fi vrut să îi spun că ceea ce ne definește
pe cei mai mulți dintre noi,

mai presus de toate

nu e nici mintea, nici trupul

și nici ceea ce ni se întâmplă,

ci felul în care răspundem
la ceea ce ni se întâmplă.

„Acest lucru”,
a scris psihiatrul Viktor Frankl,

„e ultima dintre libertățile umane:

să ne alegem atitudinea
indiferent de circumstanțe.”

Aș fi vrut să-i spun
că nu numai cei paralizați

și cei care paralizează pe alții trebuie să evolueze,
să se împace cu realitatea,

ci toată lumea –

cei care îmbătrânesc, anxioșii,
cei care divorțează și cei care chelesc,

cei falimentați și toată lumea.

Aș fi vrut să îi spun
că nu trebuie să se spună

că un lucru rău este bun,

că un accident e dat de Dumnezeu,
deci e ceva bun,

un gât rupt e ceva bun.

Se poate spune
că un lucru rău e de rahat,

dar că această lume fizică
are încă multe lucruri minunate.

Aș fi vrut să-i spun că, în cele din urmă,
mandatul nostru este clar:

Trebuie să ne ridicăm
deasupra sorții rele.

Trebuie să fim buni
și să ne bucurăm de bine,

să învățăm, să muncim, să trăim
aventuri și prietenii – oh, prietenia –

și să ne bucurăm
de comunitate și dragoste.

Dar mai presus de toate,
doream să-i spun

ceea ce a scris Herman Melville:

„Ca să te bucuri cu adevărat
de căldura corpului tău,

o mică parte din tine
trebuie să fie rece,

căci nu există nicio calitate
în această lume

care să nu fie
ceea ce este doar prin contrast.”

Da, contrastul.

Dacă ești conştient
de ceea ce nu ai,

ai putea fi conștient cu adevărat
de ceea ce ai,

și dacă zeii sunt buni, ai putea
chiar să te bucuri de ceea ce ai.

Acesta e singurul cadou
pe care îl poți primi

dacă suferi în orice mod existențial.

Cunoști moartea, și așa te poți trezi
în fiecare dimineață

pulsând de dorință de viață.

O parte din tine este rece,

astfel, o altă parte se poate bucura cu adevarat
de cum e să fie caldă,

sau chiar rece.

Când într-o dimineață,
la câțiva ani după accident,

am călcat pe o piatră și partea interioară
a piciorului stâng

a simțit fiorul rece,
nervii s-au trezit în sfârșit,

a fost extraordinar,
ca un viscol.

Dar nu i-am spus aceste lucruri lui Abed.

I-am spus doar
că a ucis un singur om, nu doi.

I-am spus numele acelui om.

Apoi i-am spus:
„La revedere.”

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc mult.

(Aplauze)