De ce victimele violenței domestice nu își părăsesc agresorii| Leslie Morgan Steiner | TEDxRainier

Leslie Morgan Steiner a trăit o „iubire bolnavă” - adică era îndrăgostită nebunește de un bărbat care a bătut-o și a amenințat-o cu moartea în mod repetat. Steiner ne spune povestea întunecată a acestei relații, demontând prejudecăți pe care multă lume le are cu privire la victimele violenței domestice și explicându-ne cum putem cu toții ajuta, pur și simplu prin a refuza să ținem lucrurile sub tăcere.

Mă aflu astăzi aici ca să vă vorbesc
despre o întrebare incomodă,

care are un răspuns la fel de incomod.

Tema discursului meu este
partea nevăzută a violenței domestice,

iar întrebarea pe care o voi analiza

este întrebarea aflată pe buzele tuturor:

De ce rămâne cu el?

De ce ar mai sta o femeie
cu un bărbat care o bate?

Nu sunt nici psihiatru,
nici asistentă socială,

nici vreo expertă în violența domestică.

Sunt doar o femeie
cu o poveste de împărtășit.

Aveam 22 de ani.
Tocmai absolvisem Harvard-ul.

Mă mutasem la New York
pentru prima mea slujbă,

de jurnalist și editor
la revista „Seventeen”.

Aveam prima mea locuință,

primul meu card American Express,

și mai aveam și un mare secret.

Și anume că de foarte multe ori

simțisem apăsată pe tâmplă
țeava unui astfel de pistol,

cu gloanțe Hollow-point,

de către cel pe care-l credeam
sufletul meu pereche.

Bărbatul pe care-l iubeam
mai mult decât orice pe lumea asta

mi-a ținut arma la tâmplă
și m-a amenințat că mă omoară

de-atâtea ori că am pierdut numărătoarea.

Sunt aici ca să vă spun
ce înseamnă iubirea bolnavă,

această capcană psihologică
deghizată în iubire,

în care an de an cad milioane de femei,

și chiar și câțiva bărbați.

Poate unii din voi
au o poveste asemănătoare.

Nu am înfățișarea unei victime tipice
a violenței domestice.

Am o licență cu specializare în engleză
de la Universitatea din Harvard

și un MBA în marketing
la Wharton Business School.

Mi-am petrecut aproape întreaga carieră
lucrând în companii din top 500 Fortune,

incluzând Johnson & Johnson,
Leo Burnett și The Washington Post.

De aproape 20 de ani
sunt căsătorită cu al doilea soț,

și avem trei copii împreună.

Am un labrador și conduc
o mașină de familie Honda Odyssey.

(Râsete)

Deci un prim mesaj pentru voi
ar fi că violența domestică

se poate întâmpla oricui,

indiferent de rasă, de religie,
de venituri sau educație.

E omniprezentă.

Iar al doilea mesaj se referă
la faptul că toată lumea crede

că violența domestică
li se întâmplă doar femeilor,

că e o chestiune exclusiv feminină.

Nu e chiar așa.

Peste 85% dintre agresori sunt bărbați,
iar violența domestică

are loc doar în relațiile intime,
interdependente și de lungă durată.

Cu alte cuvinte, în familie,

adică în ultimul loc în care te-ai aștepta
să găsești violență.

Din acest motiv, problema
violenței domestice e destul de derutantă.

Până și eu eram dintre cei care declarau
că aș fi ultimul om de pe Pământ

care să stea cu cineva violent.

În realitate, din cauza vârstei mele,
eram o victimă cât se poate de tipică.

Aveam 22 de ani, iar în America,

femeile cu vârsta între 16 și 24 de ani
sunt de trei ori mai susceptibile

să devenă victime
ale violenței domestice,

comparativ cu femei de alte vârste.

Și tot în America,
peste 500 de femei și fete

din acest interval de vârstă,
sunt ucise anual

de către parteneri violenți,
iubiți sau soți violenți.

Un alt motiv din cauza căruia
eram o victimă tipică

era că nu știam nimic
despre violența domestică,

despre cum se manifestă
sau cum o poți identifica.

L-am întâlnit pe Conor într-o noapte
rece și ploioasă de ianuarie.

S-a așezat lângă mine în metrou

și a intrat în vorbă cu mine.

Mi-a spus două lucruri:

unul, că și el era absolvent
al unei universități de top,

și că lucra într-o bancă faimoasă
de pe Wall Street.

Dar ce m-a impresionat și mai tare
în acea primă întâlnire

a fost faptul că părea isteț și amuzant,

și avea aerul
unui băiat simplu de la țară.

Avea obrajii rotunzi și rumeni,

și părul de culoarea spicului de grâu.

Părea atât de simpatic.

Una din cele mai deștepte mișcări
pe care le-a făcut Conor de la bun început

a fost că m-a lăsat să cred că eu eram
partenerul dominant în acea relație.

A făcut asta mai ales la început.

Îmi arăta că mă idolatrizează.

Am început să ieșim împreună,
și părea că iubește totul la mine:

că sunt deșteaptă, că am fost la Harvard,

că îmi iubeam slujba
și că făceam voluntariat.

Voia să știe totul despre familia mea,

despre copilăria mea,
despre visurile și năzuințele mele.

Conor credea în mine,
ca scriitor și ca femeie,

într-un fel în care
nimeni nu a crezut niciodată.

A știut, de asemenea, să creeze
o atmosferă magică de încredere între noi,

destăinuindu-mi secretul lui,

și anume că încă foarte de mic,
de la patru ani,

a fost abuzat fizic,
sistematic și cu sălbăticie,

de către tatăl său vitreg.

Lucrurile au degenerat într-atât

că a fost nevoit să renunțe la școală
când era în clasa a opta,

deși era foarte deștept

și i-au luat apoi
aproape 20 de ani să-și refacă viața.

De aici și ambiția
de a absolvi o universitate de top,

apoi slujba de pe Wall Street,
și tot viitorul lui luminos,

care toate însemnau
atât de mult pentru el.

Dacă mi-ar fi spus cineva

că acest tip deștept, amuzant
și sensibil care mă adora

va ajunge într-o zi să decidă
dacă să mă machiez sau nu,

ce lungime să aibă fustele mele,

unde să locuiesc,
ce locuri de muncă să accept,

ce prieteni am voie să am
și unde să-mi petrec Crăciunul,

i-aș fi râs în nas.

Pentru că la început nu existase
niciun semn de violență

sau abuz sau mânie la Conor.

Habar nu aveam că prima etapă

într-o relație domestică abuzivă

este să-ți seduci
și să-ți vrăjești victima.

De asemenea, nu știam
că al doilea pas e să-ți izolezi victima.

Nu e ca și când Conor
a venit într-o zi acasă și a spus:

„Auzi, toată povestea asta
de Romeo și Julieta a fost mișto,

dar e timpul să trecem la faza a doua,

în care eu te izolez și te abuzez”...
(Râsete)

„așa că trebuie să ne mutăm
din apartamentul ăsta

de unde vecinii te pot auzi dacă țipi,

și din orașul ăsta
în care ai aproape familia, prietenii

și colegii care-ți pot vedea vânătăile.”

În schimb, Conor a venit acasă
într-o vineri seara

și mi-a spus că tocmai și-a dat demisia

de la slujba visurilor lui.

Și mi-a zis că a făcut asta din cauza mea,

pentru că l-am făcut să se simtă
atât de iubit și apreciat,

că nu a mai simțit nevoia
să-și demonstreze valoarea

într-o slujbă pe Wall Street.

Tot ce voia era să plecăm din oraș,

departe de familia lui
disfuncțională și abuzivă,

și să ne mutăm
într-un orășel din New England,

unde să poată să o ia de la capăt,
cu mine alături.

Să plec din New York
și să renunț la slujba visurilor mele

era ultimul lucru pe care mi-l doream,

dar mă gândeam că uneori trebuie
să te sacrifici pentru persoana iubită.

Așa că am acceptat,
mi-am dat și eu demisia,

și am plecat din Manhattan
împreună cu Conor.

Habar nu aveam că urma să devin
victima unei iubiri bolnave,

că pășeam senină
într-o foarte atent pregătită capcană

fizică, financiară și psihologică.

Următoarea etapă într-un caz clasic
de violență domestică

este recurgerea la amenințări,

ca să vezi cum reacționează victima.

Aici au intrat în peisaj armele
de care vă spuneam.

De îndată ce ne-am mutat în New England,

adică locul în care Conor, vezi Doamne,
ar fi trebuit să se simtă în siguranță,

a cumpărat trei arme.

Pe una o păstra în torpedou.

Pe cealaltă a pus-o sub pernele
de pe patul nostru,

iar a treia era la el în buzunar
în permanență.

Mi-a spus că avea nevoie de acele arme

din cauza traumelor trăite
pe când era copil.

Avea nevoie de ele
ca să se simtă în siguranță.

În realitate,
armele erau un mesaj pentru mine,

și chiar dacă nu ridicase mâna asupra mea,

viața mea era deja în real pericol
în fiecare minut petrecut acolo.

Conor m-a agresat fizic pentru prima oară

cu cinci zile înainte de nunta noastră.

Era șapte dimineața
și eu eram încă în pijamale.

Lucram la computer,

încercând să termin de scris
o lucrare contractată.

La un moment dat m-am enervat,

iar Conor s-a folosit de furia mea

ca pretext să-și pună mâinile
în jurul gâtului meu

și să mă strângă atât de tare
că nu puteam să respir sau să țip.

Imobilizată astfel,

m-a izbit apoi în mod repetat
cu capul de perete.

Cinci zile mai târziu, cele zece urme
de degete de pe gât tocmai dispăruseră,

așa că m-am îmbrăcat
în rochia de mireasă a mamei mele

și m-am măritat cu el.

În ciuda celor întâmplate,

eram convinsă
că vom avea o viață fericită,

pentru că îl iubeam,
și el mă iubea pe mine atât de mult.

Și, bineînțeles, i-a părut teribil de rău.

Fusese doar foarte stresat
din cauza nunții

și a perspectivei
de a-și crea o nouă familie.

A fost doar o întâmplare nefericită,

și bineînțeles
că nu îmi va mai face rău vreodată.

S-a mai întâmplat însă de două ori
chiar în luna de miere.

Prima dată, eu eram la volan
și căutam o plajă izolată.

M-am rătăcit,

iar el m-a lovit în tâmplă atât de tare

că m-a izbit de mai multe ori cu capul

de geamul portierei.

Apoi, câteva zile mai târziu,
pe când ne întorceam din luna de miere,

s-a enervat din cauza traficului

și mi-a aruncat în față un hamburger.

Timp de doi ani și jumătate,
Conor a continuat să mă bată

o dată sau de două ori pe săptămână.

Aveam credința greșită
că eram un caz unic,

că eram singura într-o astfel de situație.

Una din trei femei americane

devine cel puțin o dată victimă
a violenței domestice sau a hărțuirii.

Mai mult, CDC declară
că 15 milioane de copii

sunt abuzați în fiecare an. 15 milioane!

Făceam, deci, parte dintr-un grup numeros.

Să ne întoarcem la întrebarea mea:

De ce am rămas cu el?

Răspunsul e chiar simplu.

În mintea mea, el nu mă abuza.

Deși a ajuns să-mi țină
acele arme încărcate la tâmplă,

deși m-a împins pe scări,

deși a amenințat că-mi omoară câinele,

mi-a scos cheia din contact
în timp ce goneam pe autostradă,

mi-a turnat cafea măcinată în cap

când mă îmbrăcam
să merg la un interviu de recrutare,

în niciun moment nu m-am gândit la mine
ca la o femeie abuzată.

Din contră, mă consideram
o femeie foarte puternică,

care iubea un om profund tulburat,

și eram singura persoană din lumea asta

care îl putea ajuta pe Conor
să-și înfrunte demonii.

Cealaltă întrebare
pe care toată lumea o pune este:

de ce nu pleacă, pur și simplu?

De ce nu l-am părăsit?
Aș fi putut să plec oricând.

Pentru mine, aceasta e cea mai tristă
și dureroasă întrebare,

pentru că noi, victimele,
știm ceva ce restul lumii nu știe:

e incredibil de periculos
să părăsești un agresor.

Pentru că ultima etapă
într-un abuz domestic

este uciderea victimei.

Peste 70% din crimele apărute
în situații de abuz domestic

se petrec după ce victima
îl părăsește pe agresor,

după ce reușește
să iasă din relația bolnavă.

Și asta deoarece atunci
agresorul nu mai are nimic de pierdut.

Alte consecințe mai pot fi:
lungi perioade de hărțuire,

chiar și după ce
agresorul se recăsătorește;

refuzul plății pensiei alimentare;

manipularea sistemului de justiție,

pentru a continua să îi hărțuiască
pe femeie și pe copii.

Asta se întâmplă deoarece
tribunalul poate decide ca minorii

să petreacă timp, fără supraveghere
specializată, cu cel care le-a bătut mama.

Și continuăm să ne întrebăm:
de ce nu-l părăsește și gata?

Am găsit puterea să-l părăsesc

din cauza unei ultime bătăi crunte,

care m-a făcut, în sfârșit,
să văd lucrurile așa cum erau.

M-a făcut să-mi dau seama că bărbatul
pe care îl iubeam atât de mult,

mă va omorî până la urmă
dacă nu făceam nimic.

Așa că am rupt tăcerea.

Am spus povestea mea tuturor:

poliției, vecinilor,

familiei și prietenilor,
chiar și persoanelor total necunoscute.

Pot să fiu astăzi aici în fața voastră
pentru că m-ați ajutat cu toții.

Avem tendința
de a judeca foarte aspru victimele.

Le considerăm niște femei
profund tulburate, irecuperabile.

Întrebarea: „De ce mai stă cu el?”

se traduce, de fapt, prin:
„E vina ei că mai stă cu el.”

De parcă victimele aleg intenționat
să se îndrăgostească

de bărbați care vor să le distrugă.

Dar de când am publicat „Iubire bolnavă”

am aflat sute de povești,
de la bărbați și femei deopotrivă,

care și ei reușiseră să scape,

și care au învățat o lecție neprețuită
din cele întâmplate.

Și care au reușit să-și refacă viețile,
vieți împlinite și fericite,

ca angajați, soții, mame,

vieți lipsite total de violență,
la fel ca mine.

În final, se pare că sunt o victimă tipică
a violenței domestice,

la fel cum sunt o supraviețuitoare tipică
a violenței domestice.

M-am recăsătorit
cu un bărbat bun și blând,

cu care am făcut trei copii.

Am un labrador și am o mașină de familie.

Dar ce nu voi mai avea niciodată,

absolut niciodată,

este o armă încărcată ținută la tâmplă

de către cineva care pretinde
că mă iubește.

Acum, poate vă gândiți:

„Oau, cât de tare!”

sau: „Oau, cât de proastă a putut să fie!”

Dar în tot acest timp,
am vorbit, de fapt, despre voi.

Sunt convinsă
că sunt cel puțin câteva persoane

care mă ascultă în acest moment,

și care fie sunt abuzate de partener,

fie au fost abuzate în copilărie,

sau sunt ele însele agresorii.

Chiar fiica voastră, sau sora voastră,
sau cea mai bună prietenă,

ar putea fi chiar acum victima unui abuz.

Eu am reușit să pun capăt
propriei mele relații disfuncționale

pentru că am avut curajul să vorbesc.

Astăzi, aici, am curajul să vorbesc.

E modul meu de a ajuta și alte victime,

și e ceea ce vreau să vă cer și vouă.

Spuneți mai departe
despre ce ați auzit aici.

Abuzurile pot exista doar dacă tăcem.

Aveți puterea de a stopa
violența domestică

chiar și prin simplul fapt
de a o aduce în discuție.

Noi, victimele, avem nevoie de voi toți.

Avem nevoie ca toți să înțelegeți

secretele violenței domestice.

Aduceți abuzurile la lumină,
vorbind despre ele

cu copiii voștri, cu colegii voștri,

cu familia și cu prietenii voștri.

Considerați-i pe supraviețuitori
drept persoane minunate, demne de iubire,

cu tot viitorul în față.

Identificați semnele timpurii
ale violenței domestice,

și interveniți prompt,

neutralizați pericolul

și oferiți-le victimelor un mod de a ieși
în siguranță din relația abuzivă.

Împreună ne putem face căminele,

cinele și familiile,

oazele de liniște și siguranță
care ar trebui să fie.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)