Cum am facut un film imposibil

Cineastul Martin Villeneuve vorbeşte despre „Martie şi Aprilie”, un film SF spectaculos pe care l-a făcut practic fără bani. Într-o prezentare fermecătoare, el explică metodele variate prin care a reuşit să depăşească probleme de ordin financiar şi logistic pentru a concretiza viziunea lui unică şi inventivă despre viitor.

Am facut un film imposibil de realizat,

neştiind că e imposibil,

şi aşa am reuşit.

„Martie şi Aprilie” este un film SF.

Acţiunea se petrece în Montreal, peste vreo 50 de ani.

Nimeni nu mai facuse un astfel de film în Quebec

fiind costisitor, cu acțiunea plasată în viitor,

cu foarte multe efecte vizuale

şi filmat pe un ecran verde.

Cu toate astea, e filmul pe care am dorit să-l fac

de când eram copil, de fapt,

pe când citeam benzi desenate

şi visam despre un posibil viitor.

Când producătorii americani mi-au vazut filmul,

au crezut ca am avut un buget mare

de vreo 23 de milioane.

In realitate am avut 10% din acel buget.

Am facut „Martie şi Aprilie” cu doar 2,3 milioane.

Poate vă întrebați cum?

Cum am reuşit?

Sunt două lucruri. Primul e timpul.

Cand nu ai bani, îți trebuie timp

şi mi-a luat şapte ani să fac „Martie şi Aprilie”.

Al doilea aspect e dragostea.

Am primit tone de generozitate de la toţi cei implicaţi.

Părea că niciun departament nu avea nimic,

aşa că trebuiau să se bazeze pe creativitatea noastră

şi să transforme fiecare problemă într-o oportunitate.

Ceea ce mă aduce la subiectul discuţiei şi anume

cum constrângerile, marile constrângeri pot stimula creativitatea.

Dar să mă întorc puţin în timp.

Pe când aveam 20 de ani,
am făcut câteva romane ilustrate,

dar nu erau genul obişnuit.

Erau cărţi în care se relata o poveste SF

prin intermediul imaginilor şi textelor

şi majoritatea actorilor care joacă
în adaptarea pentru marele ecran

erau deja implicaţi

în aceste cărţi, portretizând personajele

într-un mod experimental, teatral şi simplistic.

Unul dintre aceşti actori e marele regizor

şi actor, Robert Lepage.

Îl iubesc pe tipul ăsta.

Îl iubesc pe tipul ăsta de când eram copil.

Îi admir cariera foarte mult.

Îmi doream ca tipul ăsta să fie implicat
în proiectul meu nebunesc

şi a fost amabil să îşi împrumute imaginea

personajului Eugene Spaak,

cosmolog şi artist în căutarea unei relaţii

între timp, spaţiu, dragoste, muzică şi femei.

Robert se potrivea perfect cu rolul

și a fost, de fapt, cel care mi-a dat prima şansă.

El a crezut în mine

şi m-a încurajat să fac o adaptare
a cărţilor mele pentru film

să scriu, să regizez

şi să produc filmul chiar eu.

Şi Robert este, de fapt, primul exemplu

de cum constrângerile pot stimula creativitatea.

Căci acest tip e cel mai ocupat om de pe planetă.

Agenda lui e plină până în 2042

şi e greu să ajungi la el,

dar mi-am dorit să joace în film,

să îşi reia rolul.

Dar dacă aş fi aşteptat

până în 2042, filmul meu n-ar mai fi fost prea futurist,

deci nu puteam aștepta. Nu-i aşa?

Însă asta-i o mare problemă.

Cum faci ca o persoană foarte ocupată

să joace într-un film?

Am spus-o ca glumă într-o şedinţă de producţie

şi e o poveste adevărată, apropos. Am spus:

„De ce nu-l transformăm pe tipul ăsta
într-o hologramă?

Deoarece, e peste tot

şi nicăieri pe planetă în acelaşi timp

şi e o persoană iluminata după părerea mea,

între real şi virtual,

deci ar fi firesc

să-l transformăm pe tipul ăsta într-o hologramă.”

Toţi au început să râdă,

dar gluma a fost ca o soluţie bună

aşa că asta am făcut până la urmă.

Cum am făcut? L-am filmat pe Robert cu 6 camere.

Era îmbrăcat în verde,

parcă era într-un acvariu verde.

Fiecare cameră acoperea 60 de grade din capul lui

aşa că, în post-producţie, puteam utiliza

cam orice unghi de care aveam nevoie,

aşa că i-am filmat doar capul.

Şase luni mai târziu, era un tip pe platou,

un mim care avea rolul de corp,

vehicolul pentru cap.

Şi purta o glugă verde

pe care o puteam şterge în post-producţie

şi înlocui cu capul lui Robert Lepage.

Aşa că a devenit un fel de om renascentist

şi aşa arată în film.

(Muzică)

Robert Lepage: Ca de obicei, desenele lui Arthur

nu au ţinut cont de provocările tehnice.

Am sudat crăpătura, dar valva încă are scurgeri.

Am încercat să ridic paletele pentru a reduce
presiunea cutiei de sunet,

dar e posibili să fi atins o coardă sensibilă.

Tot se aude prea încet.

Jacques Languirand: Normal.

Până la urmă instrumentul va copia modelul.

(Muzică)

Martin Villeneuve: Aceste instrumente muzicale

pe care le-aţi văzut în această secvenţă

sunt al doilea exemplu

de cum constrângerile pot stimula creativitatea

deoarece în film aveam nevoie disperată de acestea.

Sunt obiectele dorinţei.

Sunt instrumente muzicale imaginare.

Şi au o poveste drăguţă.

De fapt, ştiam cum vor arăta aceste lucruri

în mintea mea, de mulţi ani.

Dar problema era că nu aveam bani

să plătesc pentru ele. Nu mi le puteam permite.

Şi asta-i o problemă mare.

Cum faci rost de ceva ce nu îţi poţi permite?

Dar m-am trezit într-o zi cu o idee bună.

Am spus: „Ce ar fi dacă le-ar plăti altcineva?”

(Râsete)

Dar cine ar fi interesat

de şapte instrumente muzicale neconstruite încă,

inspirate de corpuri feminine?

Şi m-am gândit la Cirque du Soleil din Montreal

pentru că cine să înțeleagă mai bine acest gen

de poezie nebunească pe care vroiam s-o transpun pe ecran?

Aşa că am ajuns la Guy Laliberte, CEO-ul Cirque du Soleil,

şi i-am prezentat ideea mea nebunească

cu schiţe ca asta şi cu referinţe visuale,

şi ceva uimitor s-a întâmplat.

Guy a fost interesat de idee

nu pentru că îi ceream bani,

ci pentru că îi propusesem o idee bună

şi toată lumea era fericită.

Era un fel de triunghi perfect

în care amatorul de artă era fericit

deoarece a obţinut instrumentele la un preţ mai mic

tocmai pentru că nu erau construite încă.

Și-a asumat un risc.

Şi artistul, Dominique Engel, un tip genial,

era fericit şi el pentru că a avut un proiect de vis

la care să lucreze timp de un an.

Şi evident, eu eram fericit
pentru că aveam instrumentele

în film gratis, ceea ce era
exact ce dorisem.

Aşă că iată-le.

Şi ultimul exemplu

de cum constrângerile pot stimula creativitatea

vine de la culoarea verde,

pentru că e o culoare ciudată, nebunească

şi trebuie să înlocuieşti ecranele verzi
într-un final

și trebuie să afli cum să faci asta
mai bine mai devreme decât mai târziu.

Şi aveam, din nou, destule idei

despre cum ar trebui să fie lumea,

dar m-am întors din nou la imaginaţia din copilărie

şi la maestrul belgian de benzi desenate,

François Schuiten din Belgia.

Şi pe tipul ăsta îl admir mult

şi mi-l doream implicat în film

ca designer.

Dar oamenii îmi spuneau: „Știi, Martin, e imposibil,

tipul e prea ocupat şi te va refuza.”

Am zis: „Știi ce, în loc să-i imit stilul,

pot la fel de bine să-l sun

şi să-i trimit cărţile mele.”

Iar el a răspuns că e interesat

să lucreze la film cu mine

pentru că ar putea fi un peşte mare într-un acvariu mic.

Cu alte cuvinte, era loc pentru el
să viseze alături de mine.

Aşa ca, iată-mă alături de unul dintre eroii din copilărie,

desenând fiecare cadru din film

şi transformând totul în Montrealul viitorului.

A fost o colaborare incredibilă

să lucrez cu acest mare artist pe care îl admir.

Dar apoi, trebuie să transformi

toate aceste desene în realitate.

Aşa că, din nou, soluţia era să ţintesc

spre cel mai bun artist la care m-aş putea gândi.

E un tip din Montreal, tot quebecan, Carlos Monzon,

foarte bun artist VFX (de efecte vizuale).

A compus mare parte a coloanei sonore

din Avatar, Star Trek, Transformers,

şi din alte proiecte mai puțin cunoscute.

Știam că era omul potrivit

şi trebuia să-l conving

şi, în loc să lucreze la următorul film al lui Spielberg,

a acceptat să lucreze cu mine.

De ce? Pentru că i-am oferit un loc unde să viseze.

Aşa că, dacă nu ai bani să le oferi oamenilor,

trebuie să le stârnești imagiaţia

în cel mai bun mod la care te poţi gândi.

Deci așa s-a întâmplat cu acest film,

așa am reușit să-l fac

şi aşa am ajuns la această companie foarte drăguţă
de post-producţie

din Montreal, numită Vision Globale,

care ne-a împrumutat 60 de artişti
să lucreze cu normă întreagă

6 luni pentru a realiza acest film.

Deci, ce vreau să vă spun e că
dacă aveţi idei nebuneşti

şi oamenii vă spun

că sunt imposbil de realizat,

tocmai v-au dat un motiv şi mai bun
să vreţi să le realizați

pentru că oamenii au tendinţa

să vadă problemele mai repede decât rezultatul final,

pe când, dacă începi să consideri problemele

ca fiind aliaţii și nu detractorii tăi,

viaţa va începe să danseze cu tine

în cel mai minunat mod posibil.

Am experimentat asta.

Şi vei sfârşi prin a face nişte proiecte nebuneşti

şi, cine ştie,

poate chiar vei ajunge pe Marte.

Vă mulţumesc!

(Aplauze)