Peter van Manen: Cum pot cursele de Formula 1 să ajute...bebeluşii?

În timpul unei curse de Formula 1, o maşină trimite sute de milioane de date către garaj pentru analiză şi feedback în timp real. Aşa că de ce să nu se folosească acest sistem de date detaliat şi riguros şi în altă parte, cum ar fi...un spital de copii? Peter van Manen ne spune mai multe.

Cursele de maşini sunt o afacere veche şi interesantă.

Producem o nouă maşină în fiecare an,

apoi petrecem tot restul sezonului

încercând să înţelegem ce maşină am construit

să o facem mai bună, mai rapidă.

Şi anul următor, o luăm de la început.

Maşina pe care o aveţi în faţă e destul de complicată.

Şasiul e format din aproape 11000 de componente,

motorul din alte 6000,

electronica din aproape 8500.

Deci, sunt cam 25000 de componente care se pot strica.

Deci, în cursele de maşini e nevoie de foarte multă atenţie la detalii.

Şi mai important este că, în Formula 1 în special,

schimbăm maşina încontinuu.

Încontinuu încercăm să o facem mai rapidă.

Aşa că la fiecare 2 săptămâni, construim

5000 de componente noi care să se potrivească cu maşina.

5 - 10% din componentele maşinii de curse

sunt diferite la fiecare 2 săptămâni din an.

Deci, cum facem asta?

Ei bine, viaţa noastră începe cu maşina de curse.

Avem o mulţime de senzori în maşină, pentru a măsura diverse lucruri.

În maşina de curse din faţa voastră

sunt aproape 120 de senzori funcţionali în timpul cursei.

Măsoară diverse lucruri în şi pe lângă maşină.

Datele sunt înregistrate. Înregistrăm aprox.

500 de parametri diferiţi din sistemele de date,

aproape 13000 de parametri de funcționare şi evenimente

indicând dacă lucrurile nu funcţionează cum ar trebui,

şi transmitem datele la garaj

folosind telemetria la o viteză de 2 - 4 megabits pe secundă.

Aşa că în timpul unei curse de 2 ore, fiecare maşină trimite

750 de milioane de numere.

Asta înseamnă de 2 ori mai multe numere decât cuvintele pe care fiecare dintre noi

le rostește într-o viață.

E o cantitate imensă de date.

Dar nu e de ajuns să ai date şi să la măsori.

Trebuie să poţi face ceva cu ele.

Aşa că investim mult timp şi efort

în a traduce datele în poveşti

pentru a ști care e starea motorului,

cum se degradează pneurile,

care e situaţia consumului de combustibil?

Deci toate astea înseamnă că luăm datele

şi le transformăm în informaţii la care putem reacţiona.

OK, să vedem o mică parte din date.

Să alegem un ansamblu de date provenit de la

un alt pacient de 3 luni.

E un copil, iar ceea ce vedeţi aici sunt date reale,

şi în partea din dreapta,

unde totul începe să devină puţin catrastofal,

pacientul intră în stop cardiac.

A fost un eveniment imprevizibil.

A fost un infarct pe care nimeni nu l-a prevăzut.

Dar, când ne uităm la informaţia de acolo,

vedem cum lucrurile au început să devină

neclare cu 5 minute înainte de stopul cardiac.

Vedem mici schimbări

în parametri, cum ar fi ritmul cardiac.

Toate au rămas nedetectate cu pragurile normale

pe care le-am aplicat datelor.

Deci întrebarea este, de ce nu le-am văzut?

A fost un eveniment previzibil?

Ne putem uita mai mult la tiparul din date

pentru a face lucrurile mai bine?

Acesta este un copil,

cam de aceeaşi vârstă cu maşina de curse de pe scenă,

3 luni.

E un pacient cu o problemă cardiacă.

Dacă ne uităm la câteva date pe ecranul de deasupra,

parametrii ca, ritmul cardiac, pulsul, oxigenul, ritmul respirator,

toate sunt neobişnuite pentru un copil normal,

dar, sunt normale pentru acest copilul,

şi o provocările pe care o ai în sistemul de sănătate este,

cum să te uiţi la pacienta din faţă ta,

având ceva specific pentru ea,

să poţi detecta lucruri care încep să se schimbe,

când lucrurile încep să se agraveze?

Pentru că, cu orice pacient, ca şi cu o maşină de curse,

ai foarte puţin timp să faci ceva

când încep să se înrăutăţească.

Deci, am luat sistemul de date

pe care îl rulăm la fiecare 2 săptămâni din an în Formula 1

şi l-am instalat pe calculatoarele din

Spitalul de Copii din Birmingham.

Am transmis date de la aparatele de la marginea patului

din Terapie Intensivă Pediatrică

astfel încât să putem vedea în timp real

şi, mai important, să stocăm datele,

încât să putem învăța din ele.

Apoi, pe deasupra, am aplicat un program

care ne permite să separăm modele în date

în timp real, astfel încât să putem vedea ce se întâmplă

şi să putem determina când lucrurile încep să se schimbe.

În cursele de maşini toţi suntem puţin cam ambiţioşi

temerari şi, câteodată, puţin aroganţi

aşa că cam decis să ne uităm la copii

în timp ce sunt transportaţi spre terapie intensivă.

De ce ar trebui să aşteptăm până când ajung la spital

înainte de a ne uita?

Am instalat o conexiune în timp real

între ambulanţă şi spital

folosind telefonia 3G pentru a trimite datele

astfel încât ambulanţa a devenit un extra pat

de Terapie Intensivă.

Apoi am început să ne uităm la date.

Liniile sinuoase de sus, toate culorile,

sunt date normale pe care le vezi pe un monitor --

ritmul cardiac, pulsul, oxigenul din sânge,

şi respiraţia.

Liniile de jos, cea albastră şi cea roşie,

acestea sunt cele interesante.

Linia roşie arată o versiune automatică

a scorului timpuriu de avertizare

pe care Spitalul de Copii din Birmingham deja îl rulează.

L-au rulat din 2008,

şi au prevenit stopuri cardiace

şi stări acute în spital.

Linia albastră este o indicaţie

a timpului când tiparul începe să se schimbe,

şi imediat, chiar înainte de a începe

să interpretăm clinic,

am văzut cum datele ne vorbesc.

Ne spun că ceva nu merge bine.

Graficul cu petele roşie şi verde,

defineşte reciproc diferite componente

ale datelor.

Verdele indică ce e normal pentru acest copil.

Îl numim norul de normalitate.

Şi când lucrurile încep să se schimbe,

când condiţiile se agravează,

ne mutăm pe linia roşie.

Nu-i ceva foarte complicat.

Doar afişăm datele care deja există într-un mod diferit,

pentru a le amplifica, pentru a indica medicilor,

asistentelor, încât să poată vedea ce se întâmplă.

La fel, un bun pilot de curse

folosește indicii pentru a decide când să frâneze,

când să vireze într-o curbă.

Trebuie să ajutăm medicii şi asistentele

să vadă când lucrurile încep să se agraveze.

Avem un program foarte ambiţios.

Credem că e timpul să facem ceva diferit.

Credem că e ceva măreţ. E ceea ce trebuie.

Avem o abordare care, dacă reușește,

nu există niciun motiv pentru care trebuie să stea în interiorul unui spital.

Poate trece dincolo de ziduri.

Cu conexiunile fără fir din zilele noastre,

nu există nici un motiv pentru care pacienţii, medicii şi asistentele

trebuie să fie mereu în acelaşi loc,

în acelaşi timp.

Între timp, ne vom lua copilul de 3 luni,

vom continua să-l ducem în cursă,
să-l menţinem în siguranță,

şi să-l facem mai rapid şi mai bun.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)