Cum îi ajut pe oamenii nevinovați din închisori

Ronald Sullivan, profesor de drept la Harvard, luptă să elibereze din închisoare oameni condamnați pe nedrept - de fapt, a eliberat aproape 6.000 de persoane nevinovate de-a lungul carierei. Aici, împărtășește povești uimitoare despre motivele pentru care oamenii ajung să fie închiși pentru fapte pe care nu le-au făcut și consecințele acestui lucru asupra propriilor vieți și asupra altora. Urmăriți acest discurs esențial despre datoria pe care o avem cu toții de a face lumea un loc mai corect în fiecare zi, oricum am putea.

Imaginați-vă că faceți o călătorie
foarte lungă, de 19 ore cu mașina,

până la Disney World,

cu doi copii pe bancheta din spate.

La 15 minute după plecare,

legile imutabile ale naturii dictează

că veți fi întrebați:

„Am ajuns?”

(Râsete)

Mai răspundeți negativ
la această întrebare

de cel puțin o sută de ori,

dar în final ajungeți.

Aveți o călătorie minunată,
extraordinară.

Conduceți iarăși 19 ore până acasă.

Dar când ajungeți acolo,

vă așteaptă poliția.

Vă acuză de o crimă

care a avut loc pe când erați în Florida.

Le spuneți tuturor și oricui e dispus
să vă asculte:

„N-am făcut-o eu!

Nu aveam cum.

Eram cu Mickey, Minnie
și copiii!”

Dar nimeni nu vă crede.

În final, sunteți arestați,

judecați,

condamnați

și încarcerați.

Petreceți 25 de ani la închisoare,

până când apare cineva și dovedește --

are dovezi care demonstrează --

că erați, de fapt, în Florida

când a fost comisă crima.

Bun.

Sunt profesor de drept la Harvard

și, în ultimii ani,
am lucrat la eliberarea

unor oameni nevinovați

care fuseseră condamnați pe nedrept;

oameni ca Jonathan Fleming,

care și-a petrecut 24 de ani și 8 luni
în pușcărie

pentru o crimă petrecută
în Brooklyn, New York,

pe când el era la Disney World

cu copiii.

De unde știm asta?

Pentru că, atunci când a fost arestat,

printre posesiunile sale,
în buzunarul de la spate

avea o chitanță,

o chitanță datată,

ce dovedea că fusese la Disney World.

Acea chitanță a ajuns în dosarul poliției,

o copie a fost pusă
în dosarul procurorului,

dar nimeni nu i-a dat-o
apărătorului din oficiu.

De fapt, nimeni n-a știut că există.

A stat acolo vreo 20 de ani.

Echipa mea s-a uitat prin dosar
și a găsit-o,

am făcut restul investigației

și ne-am dat seama că altcineva
era autorul crimei.

Dl. Fleming era la Disney World,

iar acum a fost eliberat.

Să vă mai dau câteva detalii.

Acum vreo trei ani, m-a sunat
procurorul districtual din Brooklyn

și m-a întrebat dacă aș fi interesat
să creez un program numit

„unitatea de revizuire a condamnărilor”.

Am acceptat.

O unitate de revizuire a condamnărilor
e, practic, o unitate a procuraturii

în care se analizează cazurile din trecut

pentru a stabili
dacă nu s-au făcut greșeli.

În primul an,

am găsit cam 13 condamnări greșite,

cu oameni care erau încarcerați
de zeci de ani

și i-am eliberat pe toți.

A fost cel mai mare număr din
istoria statului New York.

Programul continuă încă

și a ajuns la 21 de eliberări:

21 de persoane care au petrecut
mult timp după gratii.

Așadar, dați-mi voie să vă povestesc
despre alți câțiva dintre oamenii

cu care am interacționat
în cadrul acestui program.

Unul dintre ei e Roger Logan.

Dl. Logan era la închisoare de 17 ani

și mi-a trimis o scrisoare.

Era un text simplu, în care spunea,
pe scurt,

„D-le profesor Sullivan, sunt nevinovat.
Mi s-a înscenat totul.

Vă puteți uita la cazul meu?”

La prima vedere, cazul părea simplu,

dar cercetările mele dovediseră

că aceste cazuri cu autorul
identificat de un singur martor

sunt predispuse erorilor.

Nu însemna că era nevinovat,

dar merita să ne uităm mai îndeaproape
la cazurile de acest tip.

Așa am și făcut.

Lucrurile erau destul de simple.

Martora a spus că a auzit un foc de armă,

a fugit la clădirea vecină, s-a întors

și l-a văzut pe dl. Logan.

Bărbatul a fost judecat, condamnat
și a stat închis aproape 17 ani.

Dar exista un singur martor,
așa că ne-am uitat mai bine la caz.

Am trimis câțiva oameni la fața locului
și am descoperit ceva ciudat.

Ca s-o spunem în mod politicos,

nici Usain Bolt n-ar fi putut alerga
de unde spunea martora că fusese

până în locul celălalt.

Înțelegeți?

Deci știam că nu poate fi adevărat.

Nu însemna că omul nostru
era nevinovat,

dar știam că ceva era
în neregulă cu martora.

Am parcurs dosarul

și am găsit o hârtie cu un număr

care arăta că martora avea cazier.

Am revăzut 20 de ani
de dosare neinformatizate

pentru a înțelege despre ce era vorba

și am aflat, până la urmă,

că martora oculară era în pușcărie

atunci când a spus
că a văzut cele întâmplate.

Bărbatul a petrecut 17 ani
în spatele gratiilor.

Ultima relatare este despre doi băieți,

Willie Stuckey și David McCallum.

Aceștia au fost arestați la 15 ani,

iar condamnarea le-a fost anulată
după 29 de ani.

În cazul lor,

din nou, lucrurile păreau clare
la prima vedere.

Cei doi mărturisiseră.

Dar cercetările mele au dovedit
că mărturisirile juvenile

în absența părinților

sunt predispuse la erori.

Iar dovezile ADN au confirmat acest lucru
de mai multe ori.

Așa că ne-am uitat mai bine.

Am analizat mărturisirea

și am observat

că exista un amănunt acolo

pe care băieții
n-ar fi putut să-l cunoască.

Singurii care îl știau
erau polițiștii și procurorii.

Ne-am dat seama ce se întâmplase, de fapt:

cineva le-a spus să declare asta,

Nu știm exact cine,

care a fost responsabilul,

dar mărturisirea a fost forțată,

după câte ne-am dat seama.

Am revenit, am făcut
analiza medico-legală

și am făcut o investigație completă,

descoperind că alți doi oameni,

mult mai în vârstă, de alte înălțimi
și cu alte frizuri,

alți doi oameni erau autorii infracțiunii,

nu cei doi băieți.

M-am dus la tribunal în acea zi,

pentru ceea ce se numește
„audiere de anulare”,

în care se renunță la o condamnare.

Am mers la tribunal; voiam să-l văd

pe dl. McCallum ieșind de acolo.

Așadar, m-am dus,

iar judecătorul a spus ceva
ce magistrații spun mereu,

dar acum a avut
o însemnătate specială.

După încheierea pledoariilor,
a ridicat ochii și a zis:

„D-le McCallum”,

apoi a rostit cinci cuvinte minunate:

„Sunteți liber să plecați acum.”

Vă dați seama?

După aproape 30 de ani,

„Sunteți liber să plecați acum.”

Și a ieșit din sala de judecată.

Din păcate, celălalt acuzat,
dl. Stuckey,

n-a avut acest privilegiu.

Vedeți, el a murit în pușcărie

la 34 de ani,

iar mama sa i-a ținut locul
la acea ședință.

N-am să uit asta
pentru tot restul vieții.

Stătea la masă legănându-se și spunea:

„Știam eu că puiul meu n-a făcut asta.

Știam eu că puiul meu n-a făcut asta.”

Și puiul ei n-o făcuse.

Alți doi oameni erau vinovați.

Dacă am reușit să învățăm ceva,
dacă eu am învățat ceva

din această muncă
de analiză a condamnărilor

este că dreptatea nu se face,
pur și simplu.

Oamenii fac dreptate.

Dreptatea nu e un lucru
care coboară de sus

și face totul bine.

Dacă ar fi așa, dl. Stuckey
n-ar fi murit la închisoare.

Dreptatea e un lucru

făcut de oamenii de bună-credință.

E o decizie.

Dreptatea e o decizie.

Noi facem dreptatea.

Știți, partea înspăimântătoare este că,

în toate aceste trei cazuri
pe care le-am descris,

ar fi fost nevoie doar de un minut,

încă un minut

pentru ca o persoană să parcurgă dosarul

și să găsească chitanța.

Doar un minut ca să analizeze dosarul,
să vadă chitanța

și să i-o dea avocatului din oficiu.

Ar fi fost nevoie doar de un minut

ca un alt om să vadă mărturisirea video
și să spună: „N-are cum să fie așa”.

Numai un minut.

Și poate că dl. Stuckey
ar fi fost în viață azi.

Acest lucru îmi amintește
de una din poeziile mele preferate.

E una pe care Benjamin Elijah Mays
o recita adeseori

și o intitulase „Minutul lui Dumnezeu”.

Sună cam așa:

„Am doar un minut,

doar 60 de secunde

ce mi se acordă, și nu le pot refuza.

Nu le-am cerut, nu le-am ales.

Dar eu decid cum le folosesc.

Voi suferi dacă le pierd
și voi răspunde dacă abuzez.

Doar un minut, atât e tot,

dar cu eternitatea-n joc.”

Dacă ar fi să vă dau un sfat

fiecăruia dintre voi,

iată ce aș spune:

„În fiecare zi,

în fiecare zi,

stați doar un minut în plus

și faceți dreptate.

Nu trebuie...

adică, unii oameni își dedică
viețile și carierele acestui lucru,

precum avocații din oficiu,

care fac dreptate în fiecare zi.

Dar în viețile voastre profesionale,
oricare ar fi ele,

opriți-vă

și faceți dreptate,

măcar puțin.

Faceți un coleg să se simtă mai bine.

Dacă auziți o replică misogină,

nu râdeți, atrageți-i atenția autorului.

Dacă cineva e trist, înveseliți-l,

un minut în plus în fiecare zi

și lumea va fi un loc extraordinar.

Vreau să vă arăt ceva.

Deasupra mea e o imagine

cu David McCallum.

E ziua în care a fost eliberat
din închisoare.

După 30 de ani, a avut ocazia
să-și îmbrățișeze nepoata

pe care nu putuse niciodată s-o atingă.

L-am întrebat atunci:

„Care e primul lucru
pe care vreți să-l faceți?”

Iar el a spus: „Vreau doar
să merg pe trotuar

fără să-mi spună nimeni unde să mă duc.”

Nu era supărat,

voia doar să meargă pe trotuar.

Am vorbit cu dl. McCallum
acum vreo două săptămâni,

când am fost la New York.

Era aniversarea de doi ani

a eliberării sale.

Am vorbit,

am râs, ne-am îmbrățișat și am plâns.

Se descurcă bine.

Iar unul dintre lucrurile
pe care mi le-a spus atunci

a fost că acum și-a dedicat viața

și cariera

pentru a se asigura că nimeni
nu mai e închis pe nedrept.

Dreptatea, prieteni,

e o decizie.

Vă mulțumesc mult.

(Aplauze)