Un nou mod de a împiedica furtul de identitate

Barmanii nu au nevoie să știe altceva despre tine decât vârsta ta, cei de la magazin PIN-ul, aproape nimeni nu are nevoie să știe cum te cheamă, cu excepția hoților de identitate. Expertul în domeniu identității David Birch propune o abordare mai atentă a identificării persoanelor, un mod deosebit de a privi lucrurile în care aproape niciodată nu este necesar să îți dai numele adevărat.

Voi vorbi despre identitate,
un subiect interesant pentru mine.

Și asta pentru că
atunci când am fost invitat

tocmai citisem într-un ziar,
nu mai țin minte care,

că nu știu cine de la Facebook ar fi spus:

„Îi punem pe toți să-și folosească
numele reale și cu asta rezolvăm tot.”

E cât se poate de greșit, e o perspectivă
fundamental reacționară a identității,

care ne va băga în tot felul de probleme.

Și atunci m-am gândit să explic
patru probleme, ca să zic așa,

și apoi voi sugera o soluție,
pe care sper s-o găsiți interesantă.

Ca să formulăm problema,
ce este „autenticitatea”?

Aici sunt eu într-o poză făcută
cu telefonul, mă uitam la un tablou.

E un tablou pictat
de un falsificator celebru

și nu mă pricep la prezentări așa că deja
am uitat cum îl cheamă, deși mi-am notat.

Tipul a fost băgat la pușcărie,
cred că la Wakefield,

pentru că a falsificat capodopere
ale unor impresioniști francezi, cred.

Și e atât de bun încât,
când era în pușcărie

toți de acolo, inclusiv șefii,

îl puneau să picteze tablouri
să le pună pe pereți

pentru că erau atât de bune.

Așa că mă uit la o capodoperă
care este un fals,

și are țesut în interiorul pânzei un cip
care îl identifică drept „fals autentic”,

ca să zic așa.

Așa că, atunci când vorbim
despre autenticitate

e mai complicat decât pare
și ăsta e un bun exemplu.

Am vrut să aleg patru probleme
care vor puncta tema așa cum trebuie.

Primul lucru la care m-am gândit,
Cip și PIN, nu-i așa?

Toți avem un card cu cip și PIN, nu-i așa?

De ce ar fi ăsta un bun exemplu?

Este un exemplu despre cum
gândirea învechită despre identitate

subminează un bun sistem de securitate.

Cardul acela cu cip și PIN
din buzunarul vostru

are în el un cip electronic
în care s-au investit milioane

este extrem de sigur

poți să-l pui la microscopul electronic

poți să-l faci bucăți bla, bla, bla.

Aceste cip-uri nu au fost sparte vreodată,
indiferent ce citiți prin presă.

Și ca să ne batem joc
luăm acest super-sigur cip

și-l lipim de o bandă magnetică
trivial falsificată,

iar pentru bandiții într-adevar leneși
încă scriem în relief:

dacă ești un bandit grăbit
și vrei să copiezi cardul cuiva

iei o bucățică de hârtie și
dai cu un creion pe ea ca să fii eficient.

Și chiar mai caraghios decât asta
pe cardul meu bancar,

e tipărit și numele și codul SALT
și tot ce mai trebuie.

De ce?

Pentru ce naiba e numele
tiparit pe un card cu PIN și cip?

Și dacă vă gândiți un pic

e chiar și mai pervers și perfid
decât părea la început.

Pentru că singurii care trag un folos
din numele tipărit pe card

sunt criminalii!

Tu știi cum te cheamă, nu?

(Râsete)

Iar când te duci la cumpărături,

folosești PIN-ul,
la magazin nu le pasă cum te cheamă.

Singurul loc unde te mai pun
să-ți treci numele pe spate

e America.

Când sunt în America,

și plătesc cu cardul magnetic

Semnez oricum cu alt nume, Carlos Tethers
ca măsură de siguranță

așa că dacă am o problemă
cu vreo tranzacție

și vine înapoi cu numele meu adevarat,
Dave Birch

știu sigur că a fost un bandit

pentru că eu nu semnez niciodată
Dave Birch.

(Râsete)

Așa că dacă vă pierdeți cardul pe stradă,
un criminal îl poate găsi.

Îți va ști numele

de la nume îți va găsi adresa

și se poate duce să cumpere
de pe internet.

De ce ne mai punem numele pe carduri?

Pentru că avem impresia că identitatea
are vreo legătură cu numele.

și pentru că suntem înrădăcinați
în ideea cărții de identitate.

care ne obsedează.

Știu că ideea a fost abandonată
acum câțiva ani,

dar dacă ești un politician
sau cineva de la Interne

și te gândești la identitate,

nu vezi lucrurile decât
sub forma unui card cu un nume pe el.

Iar asta este foarte subversiv
în vremurile noastre.

Al doilea exemplu
pe care vreau să-l folosesc

sunt discuțiile pe net.

Sunt foarte mândru de poza asta,
e fiul meu,

cântând cu prietenii lui din formație,
la primul lor spectacol.

Așa se numește când primești și bani.

(Râsete)

Îmi place mult poza.

Mi-ar fi plăcut mai mult poza lui
intrând la medicină.

(Râsete)

Deocamdată îmi place poza însă.

De ce vă arăt poza?
Pentru că a fost foarte interesant

să văd lucrurile ca o persoană în vârstă.

El și tovarășii lui,

s-au adunat,
au închiriat o sală gen biserică,

au chemat și pe alții care aveau trupe,

și s-au asociat, totul pe Facebook.

Au vândut bilete, iar prima trupă de pe...

era să zic „meniu"
ar fi un termen greșit, nu-i așa?

Prima trupă de pe programul
care se anunță la orice concert

primește vânzările primelor 20 bilete

următoarea primește următoarele 20
și așa mai departe.

Ei erau printre ultimii pe meniu,
numărul 5, cred.

M-am gândit că n-au nicio șansă
dar au luat 20 lire. Fantastic, nu?

Dar voiam să zic, totul îmi părea perfect,
cu excepția internetului.

Vedeam cum stau pe Facebook,
trimițând mesaje și planificând chestii

și nici nu știau
cu cine vorbesc, nu-i așa?

Asta e marea problemă de rezolvat, nu?

Dacă și-ar folosi numele adevărate,
nu ne-am mai îngrijora de internet.

Așa că, atunci când îmi zice

"știi, vreau să intru pe un site
să vorbesc despre chitare"

îi zic: „ei bine, nu prea vreau să intri
pe net, să vorbești despre chitare

pentru că e posibil
să nu fie toți amici de-ai tăi,

iar unii din cei de pe site

ar putea fi niște perverși
sau profesori sau popi"

(Râsete)

Chiar se întâmplă, nu citiți ziarele?

Așa că vreau să știu
cine sunt cei de pe site.

Ok, intră pe net,

dar cu condiția ca toată lumea
să folosească numele reale

și să prezinte o copie de pe cazier.

Dar, dacă l-ar întreaba cei de pe site
cum îl cheamă, aș spune nu.

Nu poți să le dai numele tău real.

Pentru că dacă se adeverește
că sunt chiar perverși

sau profesori sau mai știu eu ce?

Avem deci acest paradox straniu

în care sunt liliștit
dacă el intră pe site

știind cine sunt ceilalți

dar nu vreau ca restul să știe cine e el.

Așa ajungem la o încurcătură
privind identitatea

în care dorim deschidere totală
de la ceilalți dar nu și de la noi.

Și nu e niciun progres, ne împotmolim.

Faza cu site-ul de discuții
nu pare să meargă.

Și e un mod foarte greșit
să te raportezi la identitate.

Majoretele. Într-o zi văd pe net la știri

Deja am zis ceva negativ despre net, nu?

Ar fi cazul să mă opresc.

Din motive pe care nu mi le explic,
am primit un mail despre niște majorete

Le-am citit, e o poveste fascinantă.

S-a întâmplat acum câțiva ani în America.

Niște majorete de la un liceu,
își barfeau pe net antrenoarea.

Sunt sigur că toți copiii
își bârfesc profesorii mai tot timpul.

Nu se știe cum,
antrenoarea a aflat și s-a supărat rău.

Așa că s-a dus la una din fete, zicându-i:

„trebuie să-mi dai parola ta de Facebook".

Citesc astfel de cazuri
și în universități și în alte locuri,

copiii sunt forțați
să-și dea parolele de Facebook

Și deci o obligă să dea parola.

Era doar un copil!

Ar fi trebuit să-i zică:

„Avocatul meu te va suna
mâine la prima oră".

„E o cerere strigătoare la cer care
încalcă dreptul meu la viață privată

te dau în judecată de toți banii tăi."
Asta trebuia să-i spună,

dar era un copil, și i-a dat parola.

Profa nu se poate loga în Facebook
pentru că în școală e blocat accesul.

Așa că profa nu se poate conecta
până nu ajunge acasă.

Fata spune prietenelor ce se întâmplă?

Dacă profa intră pe cont, s-a terminat.

Așa că fetele intră pe Facebook
de pe mobil și își șterg profilele.

Când profa s-a conectat,
nu mai era nimic acolo.

Vedeți, ele nu gândeau ca noi
despre identități

Când ești adolescent,
identitatea e un lucru fluid.

Ai o grămadă de identități,

și dacă una din identități
nu îți mai place

pentru că are vreo problemă
sau devine nesigură, nepotrivită,

o ștergi și-ți faci alta.

Ideea că ai o identitate,
dată ție de cineva

de guvern sau știu eu de cine

și că trebuie să rămâi cu ea
să o folosești oriunde, e complet greșită.

De ce ai vrea să știi cine e într-adevăr
cineva de pe Facebook,

dacă nu vrei să abuzezi de asta
sau să o hărțuiești în vreun fel?

Și chiar lucrurile nu merg așa.

Al patrulea exemplu: Sunt cazuri
când chiar vrei să participi

În caz că vă întrebați, în poză
sunt eu la un protest împotriva G20.

Eu nu participam de fapt la protest,
aveam doar o întâlnire la bancă

chiar în ziua protestului,
și primisem un mail de la bancă

care mă avertizase să nu vin la costum
pentru că i-aș enerva pe protestatari

Chiar arăt bine în costum, sincer,

așa că vedeți de ce asta i-ar fi băgat
pe toți într-o transă anticapitalistă

Mi-am zis, ok... dacă nu vreau
să-i irit pe protestatari,

cel mai bine este să mă îmbrac
precum un protestatar.

Așa că m-am dus îmbrăcat în negru

cu mască neagră pe ochi, mânuși negre.

Le-am scos când am semnat
în registrul de vizite la bancă.

Am pantaloni negri, cizme negre,
sunt îmbrăcat complet în negru.

și intru în bancă la ora 10,
zic: „Sunt Dave Birch,

am o întâlnire cu cutare și cutare”.

Sigur! Și m-au înregistrat.
Ăsta e ecusonul pe care l-am primit.

Deci e o prostie că trebuie să-ți dai
numele real

pe Facebook sau mai știu eu unde,

de parcă asta ne-ar da
vreun fel de siguranță.

Ne dă doar iluzia siguranței,
nu e nicio siguranță reală

dar oamenii joacă roluri,
într-o piesă despre siguranță.

Cât timp toată lumea își știe rolul,
toți sunt fericiți.

Dar nici vorbă de siguranță reală, da?

Mai ales că și eu urăsc băncile
mai mult decât protestatarii G20,

întrucât muncesc pentru ele.

Și știu că lucrurile sunt chiar mai grave
decât își închipuie tipii ăștia.

(Râsete)

Dar să presupunem că aș munci
alături de unul din bancă

un tip care face ceva rău,
unul din ăia care iau banii din bănci,

un bancher care face tranzacții incorecte.

Să presupunem că lucrez
lângă un funcționar necinsit,

și vreau să îl raportez șefului băncii.

Așa că mă loghez în sistem și îl pârăsc.

„Tipul ăsta tranzacționează ilegal”

Mesajul meu nu ar avea niciun sens

dacă nu ai ști că și eu sunt trader
în banca aceea.

Dacă mesajul vine de la Neica Nimeni
are valoare zero.

Nu are niciun sens să trimit acel mesaj.

Trebuie să știi că lucrez acolo.

Dar pe de altă parte dacă ar trebui
să recunosc cine sunt

n-aș trimite niciodată acel mesaj.

E exact ca asistenta de la spital
care pârăște un chirurg bețiv.

Acest mesaj s-ar trimite doar anonim.

Cu alte cuvinte sistemul ar trebui
să permită anonimitatea,

altfel nu vom primi
ceea ce ne dorim să primim.

Deci patru probleme. Cum le rezolvăm?

Ei bine, tendința noastră
e să concepem un spațiu orwellian

și încercăm să producem
versiuni electronice

ale cărților de identitate
de care am scăpat în 1953.

Avem impresia că având un card,
(numiți-l și cont de Facebook)

care arată cine suntem
și pe care-l purtăm tot timpul la noi

am rezolva problema.

Dar nu rezolvă niciuna din situațiile
pe care vi le-am atătat,

și de fapt face lucrurile mai rele.

Cu cât ești mai des forțat
să-ți arăți identitatea ta reală

bineînțeles în domeniul comercial

cu atât mai probabil e ca
identitatea ta să fie furată.

Trebuie să nu punem oamenii
să-și utilizeze identitatea

în relații în care nu e nevoie,
adică in marea majoritate a cazurilor

aproape toate contactele pe care le ai
nu sunt legate de cine ești

sunt legate de dreptul tău
de a conduce o mașină

dacă ai voie să intri în clădire,
dacă ești major etc. etc.

Pentru că sunt fan James Corden,

aș sugera că e timpul
să ne întoarcem la cercetare.

Cred că problema are o soluție
e ceva ce poate fi realizat.

Ca de obicei în aceste cazuri,
mă întorc la Doctor Who.

Pentru că, Doctor Who are deja un răspuns,
ca în multe alte situații din viață.

Trebuie să menționez,
pentru oaspeții noștri din străinătate,

Doctor Who este cel mai mare
om de știință în viață din Anglia

(Râsete)

și o rază de iluminare și adevăr
pentru noi toți.

Acesta este Doctor Who
și documentul lui magic.

Haideți, nu se poate să nu fi văzut
documentul magic a lui Doctor Who.

Nu sunteți niște ciudați dacă recunoașteți

Cine a văzut actul magic
al Doctorului Who?

Ah, da, voi erați la bibliotecă
în timpul ăsta.

Asta vreți să ne spuneți?

Magia documentului Doctorului Who
este că atunci când îl arată cuiva,

acea persoană, în mintea sa,
vede exact ce trebuie să vadă.

Deci dacă vreau să-ți arăt
pașaportul britanic,

îți arăt documentul magic
și vezi un pașaport britanic.

Vreau să intru la o petrecere?

Arăt documentul magic
și apare Invitația la petrecere.

Vezi ceea ce trebuie să vezi.

Ceea ce spun este că trebuie
să producem versiunea electronică

dar cu o mică schimbare,

care înseamnă că îți va arăta
pașaportul britanic

doar dacă într-adevăr dețin unul

Îți va arăta invitația la petrecere
doar dacă chiar am fost invitat

Îți va spune că sunt major
doar dacă am peste18 ani.

Dar nimic mai mult.

Ești bodyguard la club
și mă verifici dacă am 18 ani?

În loc să-ți arăt permisul auto

care îți spune
că am dreptul să conduc mașina,

îți spune cum mă cheamă
și adresa și alte chestii,

îți arăt documentul meu magic

care îți zice doar că am sau nu am 18 ani.

Corect.

E doar un vis?
Desigur că nu, altfel n-aș fi aici.

Ca să construim asta și să funcționeze,

o să vă enumăr ce ne trebuie
fără să intru în detalii.

Ne trebuie un plan,
care înseamnă să construim

infrascructura necesară peste tot
pentru a rezolva această problemă.

Dacă facem un lucru util,
trebuie să fie universal, valabil oriunde.

O să vă dau câteva exemple
de tehnologii în direcția asta.

Ăsta e un bancomat japonez.

Modelul amprentei tale
este stocat în telefon.

Când vrei să scoți bani,
pui mobilul pe bancomat,

pui degetul,

amprenta se transmite la telefon

telefonul confirmă, ăsta e omul,

bancomatul îți dă banii.

Trebuie să poată fi folosit oriunde,

și să fie ieftin.

Ăsta sunt eu mergând la bar

și aparatul de la ușă are voie
să afle doar dacă

are persoana 18 ani
și nu are interdicție să intre.

Deci ating cu cardul aparatul de la ușa

și dacă am voie să intru îmi arată poza,

dacă nu... îmi arata un mare X roșu.
Nu furnizează alte informații.

Nu trebuie să aibă alte brizbrizuri

lucru care înseamnă doar

- conform vorbei a lui Ross
cu care sunt perfect de acord -

dacă este fără complicații
trebuie să meargă pe un telefon mobil,

e singura soluție pe care o avem,
trebuie să ruleze pe telefoane.

sunt 6,6 miliarde de abonamente la mobil.

Statistica mea preferată:

sunt doar 4 miliarde
de periuțe de dinți pe Pământ

Asta chiar înseamnă ceva,
nu știu exact ce.

Mă bazez pe cercetători
să-mi spună și mie.

Mai trebuie să aibă utilizare extensibilă.

Deci trebuie să fie ceva
pe care oricine să poată construi.

Oricine trebuie să aibă acces
la acea infrastructură

fără permis, fără licențe,
fără asemenea lucruri.

Oricine să poată fi în stare
să scrie programe pentru asta.

Cunoașteți ce înseamnă simetria
nu trebuie să vă desenez.

Iată cum vom face. Vom folosi mobilele,

și o vom face de la mică distanță.

Vreau să vă sugerez
că tehnologia de implmentare

a magiei Doctorului Who este deja aici,

și dacă aveți la voi un card
dintre cele noi de la banca Barclay's

cu interfață de proximitate,
deja aveți acea tehnologie.

Când v-ați plimbat prin Londra
și ați folosit cardul de metrou,

sună cunoscut?

Avem tehnologia.

Primele mobile care au tehnologia în ele

sunt Google Nexus
și Samsung S2 cu WIFi 7.9

Deci primele telefoane
care au inclusă această tehnologie

sunt deja în magazine.

Ideea e ca omul de la gaze
să poată veni la ușa maică-mii

și să-i arate telefonul
pe care să-l alăture telefonului ei

pe care să citească cu verde
că e într-adevăr de la gaze

și că-l poate lăsa în casă
sau să arate cu roșu dacă nu e,

punct.

Avem această tehnologie.

Și mai e ceva:

Deși unele din lucruri
par un pic neobișnuite,

cum ar fi să dovedesc că am 18 ani
fără să îți spun cine sunt.

Criptografia necesară nu numai că există,

ci este și foarte cunoscută și înțeleasă.

Semnătura electronică,
codarea certificatelor publice

aceste tehnologii există de ceva vreme

doar că nu aveam
cum să le punem la un loc.

Tehnologia deci există.

Știm cum funcționează.

Iată câteva exemple cum se utilizează
în zone experimentale.

Aici e Săptămâna Modei Londoneze

unde am instalat un sistem bazat pe O2.

Aici e la Festivalul Wireless în Hyde Park

Vedeți persoanele purtând brățările VIP,

pe care le verificăm cu un telefon Nokia.

Nu fac decât să vă arăt lucruri obișnuite
care funcționează în aceste situații.

Nu e nevoie de nimic deosebit.

Deci la final,
sunt sigur că puteți face asta,

pentru că, dacă ați văzut
episodul din Doctor Who,

acela special de Paște
când s-a dus pe Marte cu autobuzul,

trebuie să spun studenților străini
nu se întâmplă chiar în fiecare episod

Este un caz special.

Deci în episodul în care
merge pe Marte cu autobuzul,

din păcate nu vă pot arăta clipul

din cauza înfiorătoarelor restricții
de drepturi de autor impuse de BBC,

dar în acel episod când merge pe Marte

Îl arată clar pe Doctor Who urcând
în autobuzul care avea cititor de cartele

folosindu-și documentul magic.

Ceea ce ne arată că documentul magic
are o interfață MSE de servicii mobile.

Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)