Jocul care vă poate oferi 10 ani de viaţă în plus

Când proiectanta de jocuri Jane McGonigal s-a văzut pusă la pat de o severă comoţie care i-a provocat şi o tentativă de sinucidere, a avut o fascinantă idee despre cum să se facă bine. A săpat printre cercetările ştiinţifice şi a creat un joc de vindecare numit SuperBetter. În această convorbire emoţionantă, McGonigal explică cum poate un joc să stimuleze rezilienţa, şi promite să adauge 7,5 minute la viaţa ta.

Sunt un gamer,
deci îmi place să am obiective.

Îmi plac misiunile speciale
şi obiectivele secrete.

Deci uitaţi care e misiunea mea
specială pentru această discuţie:

voi încerca să măresc durata de viaţă

a fiecărei persoane din această încăpere

cu şapte minute şi jumătate.

Literalmente, veţi trăi cu şapte minute
şi jumătate mai mult

decât aţi fi făcut-o altfel,

doar datorită faptului
că aţi vizionat acest discurs.

Bine, câţiva dintre voi păreţi
puţin sceptici.

E bine, deoarece fiţi atenţi...

Am calculul care dovedește că e posibil.

Şi nu o să aibă prea mult sens acum.

Vă voi explica mai târziu,

doar fiţi atenţi la numărul
din partea de jos:

7,68245837 minute

acesta va fi cadoul meu către voi
dacă o să am succes în misiunea mea.

Și voi aveţi o misiune secretă.

Misiunea voastră e de a vă da seama
cum doriţi să vă petreceţi

cele şapte minute și jumătate
suplimentare.

Şi cred că ar trebui să faceţi
ceva neobişnuit cu ele,

deoarece acestea sunt minute bonus.
Oricum nu le-aţi fi avut.

Fiindcă sunt un proiectant de jocuri,
vă puteţi gândi:

„Știm ce vrea ea să facem
cu acele minute,

vrea să le irosim jucând jocuri.”

Aceasta e o presupunere total rezonabilă,

dat fiind faptul că am încurajat lumea

să petreacă mai mult timp jucând jocuri.

De exemplu, în primul meu TEDTalk,

am propus să petrecem 21 de miliarde
de ore pe săptămână

ca planetă jucând jocuri video.

21 miliarde de ore e o grămadă de timp.

E atât de mult timp, de fapt,
încât comentariul nesolicitat numărul unu

pe care l-am auzit de la oameni
din toată lumea

de când am spus asta, e acesta:

„Jane, jocurile sunt minunate,
dar pe patul tău de moarte,

ți-ai fi dorit cu adevărat să fii petrecut
mai mult timp jucând Angry Birds?

(Râsete)

Această idee e atât de generalizată,
că jocurile sunt o pierdere de timp

pe care o să ajungem să o regretăm,
o aud, literalmente, oriunde mă duc.

De exemplu, poveste adevărată:
cu doar câteva săptămâni înainte,

un taximetrist, după ce a descoperit că eu
şi un prieten de-al meu suntem în oraş

pentru o conferinţă
a proiectanţilor de jocuri,

s-a întors şi a spus, şi citez:

„Urăsc jocurile. Risipă de viaţă.
Imaginaţi-vă ajungând la capătul vieţii

şi regretând tot acest timp.”

Vreau să iau această problemă în serios.

Vreau ca jocurile să fie o forţă
a binelui în lume.

Nu vreau ca jucătorii să regrete timpul
petrecut jucându-se,

timp pe care îi încurajez să-l petreacă.

Aşa că m-am gândit mult la această
întrebare în ultima vreme.

Când suntem pe patul nostru de moarte,
vom regreta

timpul pe care l-am petrecut
jucând jocuri?

Asta v-ar putea surprinde,
dar se dovedeşte că

există de fapt cercetări ştiinţifice
pe tema aceasta.

E adevărat. Lucrătorii din aziluri,

oamenii care au grijă de noi
la sfârşitul vieţii noastre,

au eliberat recent un raport cu privire
la cele mai frecvent exprimate regrete

pe care oamenii le spun când sunt,
literalmente, pe patul de moarte.

Şi asta e ceea ce vreau
să împart cu voi astăzi,

cele cinci principale regrete
ale muribunzilor.

Numărul unu:

mi-aș fi dorit să nu fi muncit
atât de mult.

Numărul doi:

mi-aș fi dorit să fi rămas
în contact cu prietenii mei.

Numărul trei:

mi-aș fi dorit să-mi fi permis
să fiu mai fericit.

Numărul patru:

mi-aș fi dorit să fi avut curajul
să-mi exprim adevăratul sine.

Şi numărul cinci:

mi-aș fi dorit să fi trăit
o viaţă conform viselor mele,

în loc de ceea ce așteptau
alţii de la mine.

Din câte știu, nimeni nu a spus
lucrătorilor de la azil,

„mi-aș fi dorit să fii petrecut
mai mult timp jucând jocuri video”,

dar când aud aceste top cinci
regrete ale muribunzilor,

înţeleg că nu sunt altceva
decât cinci nevoi omeneşti profunde

pe care jocurile
ne ajută să le satisfacem.

De exemplu,
îmi doresc să nu fi lucrat aşa de mult.

Pentru mulţi oameni, asta înseamnă
că vreau să petrec mai mult timp

cu familia mea, cu copiii
atunci când aceştia creșteau.

Știm că jucatul împreună are beneficii

extraordinare asupra familiei.

Un studiu recent
al Universităţii Brigham Young

a raportat că părinţii care petrec

mai mult timp jucând jocuri
video cu copii lor

au o relaţie mai strânsă
cu aceştia în viaţa reală.

Aș fi vrut să fi rămas în contact
cu prietenii mei.

Sute de milioane de oameni

folosesc jocuri sociale
ca FarmVille sau Words With Friends

pentru a fi în contact zilnic
cu prietenii din viaţa reală şi familia.

Un studiu recent
al Universităţii din Michigan a arătat

că aceste jocuri sunt nişte unelte
incredibil de puternice

pentru managementul relaţiilor.

Ele ne ajută să păstrăm legătura
cu oamenii din reţeaua noastră socială

de care altfel ne-am fi îndepărtat ,

dacă nu jucam jocuri împreună.

Aș fi vrut să-mi fii permis
să fiu mai fericit.

Aici nu mă pot abţine să nu mă gândesc
la studiile clinice inovatoare

efectuate recent
la Universitatea East Carolina

care au arătat că jocurile online
pot să surclaseze

produsele farmaceutice pentru tratarea
anxietăţii clinice şi a depresiei.

Doar 30 de minute pe zi
de jucat jocuri online

au fost suficiente pentru a îmbunătăţi
semnificativ starea de spirit

şi a creşte nivelul fericirii
pe termen lung.

Aș fi vrut să fi avut curajul
să-mi exprim adevăratul sine.

Avatarele sunt un mod de a ne exprima
adevăratul nostru sine,

versiunea noastră cea mai eroică,
idealizată a ceea ce putem noi să devenim.

Puteţi vedea asta în acest portret
alter ego al lui Robbie Cooper,

unui jucător cu avatarul său.

Şi Universitatea Standford a realizat
cercetări de cinci ani

pentru a documenta cum jucându-te
cu un avatar idealizat

modifică felul în care gândim
şi acţionăm în viaţa reală,

făcându-ne mai curajoşi, mai ambiţioşi,

mai implicaţi în atingerea
ţelurilor noastre.

Aș fi vrut să fi trăit o viaţă
conform viselor mele,

şi nu cum se aşteptau alții de la mine.

Fac deja asta jucătorii? Nu sunt sigură,

aşa că am lăsat un semn de întrebare,
unul marca Super Mario.

Şi vom reveni.

Dar între timp, poate vă întrebaţi

cine e acest proiectant de jocuri
care ne vorbeşte nouă

despre regrete pe patul de moarte?

Şi e adevărat,
nu am lucrat niciodată în aziluri,

nu am fost niciodată pe patul de moarte.

Dar recent am petrecut trei luni
de zile în pat, dorind să mor.

Cu adevărat dorind să mor.

Să vă spun această poveste.

A început acum doi ani, când m-am lovit
la cap şi am făcut o comoţie.

Comoţia nu s-a vindecat corespunzător,

aşa că, 30 de zile mai târziu,
am rămas cu dureri continue de cap,

greaţă, ameţeală, pierdere de memorie,
stare de confuzie.

Doctorul meu mi-a spus
că pentru a mă vindeca,

trebuia să mă odihnesc.

Astfel, a trebuit să evit orice
mi-ar fi putut declanşa simptomele.

Pentru mine a însemnat: fără citit,
fără scris, fără jocuri video,

fără muncă sau email,
fără alergat, fără alcool, fără cafeină.

Cu alte cuvinte,
şi cred că înțelegeţi unde bat,

niciun motiv de a trăi.

(Râsete)

Am vrut să fie amuzant,

dar cu toată seriozitatea,
ideea de sinucidere e chiar comună

printre oamenii cu leziuni
traumatice ale creierului.

Acest lucru se întâmplă unei persoane
din trei, şi mi s-a întâmplat şi mie.

Creierul meu a început să-mi spună,
„Jane, îţi doreşti să mori”.

A spus: „nu o să te faci niciodată bine”.

A spus: „durerea nu va înceta niciodată”.

Şi aceste voci au devenit
atât de persistente şi persuasive

încât am început să mă tem
în mod legitim pentru viaţa mea,

atunci a fost momentul
în care mi-am spus, după 34 de zile,

şi nu o să uit niciodată acest moment,

am spus, fie o să mă omor

fie o să fac din asta un joc.

De ce un joc?

Ştiam din cercetarea psihologiei jocurilor
de mai mult de un deceniu

că atunci când jucăm un joc şi asta găsiţi
în literatura de specialitate,

atacăm provocările dificile
cu mai multă creativitate,

mai multă determinare, optimism,

şi suntem mai predispuşi
să apelăm la alţii pentru ajutor.

Iar eu voiam să aduc aceste trăsături
în provocările mele din viaţa reală,

aşa că am creat un joc de recuperare

numit Jane Ucigătoarea de Comoţii.

Aceasta a devenit noua mea
identitate secretă,

iar primul lucru pe care l-am făcut
în calitate de ucigătoare

a fost să-mi chem sora geamănă,
am o soră geamănă pe nume Kelly,

şi să-i spun că e un joc
pentru a-mi vindeca creierul,

şi vreau ca ea să joace cu mine.

Aceasta a fost o metodă
mai simplă de a cere ajutor.

Ea a devenit principalul meu aliat în joc,

apoi s-a alăturat soţul meu Kiyash,

şi împreună am identificat
şi ne-am luptat cu tipii cei răi.

Acest lucru putea oricând
să-mi provoace simptomele

şi să-mi încetinească
procesul de vindecare,

lucruri ca luminile intense
şi spaţiile aglomerate.

De asemenea, am colectat
şi activat îmbunătăţirile.

Asta era tot ce puteam face
chiar şi într-o zi proastă,

pentru a mă simţi puţin mai bine,

doar cu puţin mai productivă.

Lucruri ca alintarea câinelui
meu pentru 10 minute,

sau ieşirea la o plimbare
în jurul blocului, doar o singură dată.

Aşadar, jocul era într-atât de simplu:

adoptă o identitate secretă,
recutează-ţi aliaţii,

luptă cu tipii cei răi,
activează îmbunătăţirile.

Dar chiar şi cu un joc atât de simplu,

în doar câteva zile de când l-am început,

acea umbră a depresiei şi anxietăţii

a plecat, a dispărut.
A fost ca un miracol.

Evident, nu a fost un remediu miraculos
pentru durerile de cap

sau pentru simptomele cognitive.

Acestea au durat mai mult de un an,

şi a fost, de departe,
cel mai greu an din viaţa mea.

Dar chiar atunci când
aveam încă simptomele,

chiar dacă eram încă în durere,
am încetat să mai sufăr.

Ce s-a întâmplat mai departe
cu jocul m-a surprins.

Am urcat câteva posturi pe blog
şi videoclipuri online,

explicând cum să joci.

Dar nu toată lumea are o comoţie, evident,

nu toată lumea
doreşte să fie „criminalul”,

aşa că am redenumit jocul SuperBetter.

Şi imediat am început să aflu
de la oameni din toată lumea

care au adoptat propria lor
identitate secretă,

recrutând propriii lor aliaţi
şi devenind „superbetter”,

înfruntând provocări precum
cancerul și durerea cronică,

depresia sau boala Crohn.

Îl jucau şi cei care aveau un diagnostic
terminal ca scleroza amiotrofică laterală.

Şi îmi putea da seama
din mesajele şi videoclipurile lor

că jocul îi ajuta în acelaşi fel

precum m-a ajutat pe mine.

Vorbeau despre faptul că se simţeau
mai puternici şi mai curajoşi.

Vorbeau despre faptul că se simţeau
mai bine înţeleşi de prieteni şi familie.

Şi vorbeau chiar şi despre faptul
că se simţeau mai fericiţi,

chiar dacă erau în suferinţă,
chiar dacă înfruntau

cea mai grea provocare a vieţii lor.

În acel moment m-am întrebat:
ce se întâmplă aici?

Cum poate un joc trivial
să intervină atât de puternic

în circumstanţe atât de serioase
şi, în anumite cazuri,

de viaţă şi de moarte?

Dacă nu funcţiona pentru mine,

nu se putea în niciun fel
să cred că era posibil.

Se dovedeşte că există
o anumită ştiinţă şi aici.

Unii oameni devin mai puternici
şi fericiţi după un eveniment traumatic.

Iar asta se întâmpla cu noi.

Jocul ne ajuta să experimentăm

ce oamenii de ştiinţă numesc
creştere post-traumatică,

denumire pe care nu o auzim
în mod obişnuit.

De obicei auzim de tulburarea
de stres post-traumatică.

Dar oamenii de ştiinţă ştiu acum
că un eveniment traumatic

nu ne condamnă la o suferinţă
pe termen nedefinit.

În schimb, o putem folosi
ca o rampă de lansare

pentru a elibera cele mai importante
calităţi şi a trăi vieţi mai fericite.

Uitaţi care sunt principalele
cinci lucruri pe care oamenii

cu creştere post-traumatică le spun:

Priorităţile mele s-au schimbat.

Nu îmi mai e frică să fac
ceea ce mă face fericit.

Mă simt mai aproape
de prieteni şi familie.

Mă înțeleg mai bine.
Ştiu cine sunt cu adevărat acum.

Am un nouă înțelegere a ceea ce
e important şi cu scop în viaţa mea.

Sunt mai capabil să mă concentrez
pe ţintele şi visele mele.

Vă sună familiar?

Ar trebui, deoarece topul celor cinci
trăsături ale creşterii post-traumatice

e în esenţă opusul direct al topului
celor cinci regrete ale muribunzilor.

Interesant, nu-i aşa?

Se pare că, într-un fel sau altul,
un eveniment traumatic îţi poate

debloca abilitatea de a duce
o viaţă cu mai puţine regrete.

Dar cum funcţionează?

Cum poţi ajunge de la traumă la creştere?

Sau şi mai bine, există oare o cale
de a sustrage toate beneficiile

unei creşteri post-traumatice fără traumă,

fără să fie necesar să-ţi loveşti
capul în primă instanţă?

Ar fi bine, nu-i aşa?

Am dorit să înţeleg mai bine fenomenul,

aşa că am devorat literatura ştiinţifică,
şi iată ce am învăţat.

Există patru tipuri de rezistenţă
sau rezilienţă,

care contribuie la creşterea
post-traumatică,

şi sunt activităţi validate ştiinţific

pe care le poţi face zilnic pentru
a construi aceste tipuri de rezilienţă,

fără a necesita un traumatism.

V-aş putea spune care sunt
aceste patru tipuri de tărie,

dar aş prefera să le trăiţi voi mai întâi.

Aş vrea să le construim împreună,
chiar acum.

Aşadar, uitaţi ce o să facem.

Vom juca rapid un joc împreună.

Acum veți dobândi
acele şapte minute şi jumătate

de viaţă pe care vi le-am promis
mai devreme.

Tot ce trebuie să faceţi
e să încheiaţi cu succes

primele patru misiuni SupperBetter.

Şi simt că puteţi. Am încredere în voi.

Aşadar, toată lumea e pregătită?
Asta e prima voastră misiune. Începem.

Alegeţi una: ridicaţi-vă în picioare
şi faceţi trei paşi,

sau strângeţi pumnii,
ridicaţi-i deasupra capului

cât de sus puteţi pentru cinci secunde.
Începeţi!

Îmi plac oamenii care le fac pe amândouă.
Sunteţi silitori.

Foarte bine.

(Râsete)

Bravo, toată lumea.

Asta a valorat +1 la rezilienţa fizică,

ceea ce înseamnă că organismul vostru

poate suporta mai mult stres
şi se poate vindeca mai repede.

Ştim, din cercetări, că primul lucru

pe care îl puteţi face pentru a vă creşte
rezilienţa fizică e să nu staţi nemişcaţi.

Asta e tot ce trebuie să faceţi.

În fiecare secundă
în care nu staţi nemişcaţi,

vă îmbunătăţiţi activ sănătatea inimii,

pe cea a plămânilor şi a creierului.

Toată lumea e pregătită
pentru a doua misiune?

Vreau să vă trosniţi degetele
de exact 50 de ori,

sau să număraţi de la 100 în jos
din şapte în şapte, astfel: 100, 93 ...

Începeţi!

(Pocnituri)

Nu vă lăsaţi.

(Pocnituri)

Nu lăsaţi oamenii care numără
în jos de la 100

să interfereze cu numărătoarea
voastră până la 50.

(Râsete)

(Pocnituri)

Frumos. Uau.
E prima oară când văd aşa ceva.

Bonus rezilienţă fizică.
Bine lucrat, tuturor!

Acum aceasta merită
+1 la rezilienţa mintală,

ceea ce înseamnă că aveţi mai multă
concentrare mintală, mai multă disciplină,

fermitate şi voinţă.

Cercetările ştiinţifice
ne-au arătat că voinţa

lucrează, de fapt, ca un muşchi.

Devine mai puternică
cu cât o exersezi mai mult.

Aşadar, abordarea unei mici
provocări fără sa vă daţi bătut,

chiar şi una absurdă ca pocnitul
din degete exact de 50 de ori

sau numărarea inversă
de la 100 din şapte în şapte

e de fapt o metodă validată ştiinţific
de a-ţi spori voinţa.

Deci bună treabă. Misiunea numărul trei.

Alege una:
din cauza sălii în care ne aflăm,

destinul a ales pentru voi,
dar uite cele două opţiuni.

Dacă eşti la interior,
găseşte un geam şi uită-te prin el.

Dacă eşti afară,
găseşte un geam şi uită-te prin el.

Sau fă o rapidă căutare Youtube
sau de imagini pe Google

pentru animalul tău preferat.

Puteţi face asta pe telefoanele,

sau puteţi striga câteva animale

și voi încerca să găsesc câteva
şi le vom pune pe ecran pentru voi.

Ce doriţi să vedeţi?

Leneş, girafă, elefant, şarpe.
Bine, să vedem ce avem.

Pui de delfin sau pui de lamă.
Toată lumea să privească.

Aţi văzut?

Bine, încă unul. Pui de elefant.

(Publicul: Oh!)

Aplaudăm pentru asta?

Este uimitor.

(Râsete)

Bine, ceea ce am simţit acum

e +1 la rezilienţa emoţională,

ceea ce înseamnă
că aveţi abilitatea de a provoca emoţii

puternice, pozitive,
cum ar fi curiozitatea sau dragostea,

pe care le simţim când privim
pui de animale,

când ai nevoie de ele cel mai mult.

Şi iată un secret
din literatura ştiinţifică.

Dacă puteţi reuşi să experimentaţi
trei emoţii pozitive

pentru fiecare emoţie negativă
în cursul unei ore,

o zi, o săptămână,
puteţi să vă îmbunătăţiţi dramatic

sănătatea şi abilitatea voastră
de a aborda cu succes

orice problemă pe care o înfruntaţi.

Acesta se numeşte raportul
de trei la unu a emoţiei pozitive.

E trucul meu favorit din SuperBetter,
aşa că ţineţi-o tot aşa.

În regulă, alegeţi una, ultima misiune:

daţi mâna cu cineva timp de şase secunde,

sau transmiteţi-i cuiva un scurt mulţumesc

prin text, email, Facebook sau Twitter.
Începeţi!

(Conversaţii)

Arată bine, arată bine.

Frumos, frumos.

Ţineţi-o tot aşa, îmi place!

În regulă, aceasta înseamnă
+1 la rezilienţa socială,

ceea ce înseamnă că, de fapt, dobândiţi
mai multă putere de la prietenii voştri,

de la vecini, familie, sau comunitate.

Acum, o metodă foarte bună de a stimula
rezilienţa socială e recunoştinţa.

Atingerea e însă şi mai bună.

Iată încă un secret pentru voi:

strângând mâna cuiva timp de şase secunde

crește nivelul oxitocinei din sânge,

acesta fiind hormonul încrederii.

Asta înseamnă că toţi
cei care aţi dat mâinile

sunteţi biochimic pregătiţi
să vă placeţi şi să vă ajutaţi reciproc.

Acest lucru va persista
şi în timpul pauzei,

aşa că profitaţi de oportunitatea
de a crea legături.

(Râsete)

Bine, aţi terminat cu succes
cele patru misiuni,

aşa că haideţi să vedem dacă
mi-am încheiat cu succes misiunea

de a vă oferi şapte minute
şi jumătate de viaţă în plus.

Iar acum vă voi mai împărtăşi
încă puţină ştiinţă.

S-a dovedit că oamenii care îşi stimulează

în mod regulat aceste
patru tipuri de rezilienţă:

fizic, mintal, emoţional şi social,

trăiesc cu 10 ani mai mult decât restul.

Iar asta e adevărat.

Dacă realizezi în mod regulat
raportul emoţional

pozitiv de trei la unu,

dacă nu stai deloc nemişcat
pentru mai mult de o oră,

dacă vorbeşti cu o persoană
la care ţii în fiecare zi,

dacă abordezi mici ţeluri
pentru a-ţi creşte voinţa,

vei trăi cu 10 ani mai mult
decât oricine altcineva,

şi iată unde intervine acel calcul
de mai devreme.

Speranţa medie de viaţă în SUA
şi Marea Britanie e de 78,1 ani,

dar ştim din peste o mie
de studii revizuite ştiinţifice

că poţi adăuga 10 ani de viaţă
prin stimularea

celor patru tipuri de rezilienţă.

Deci în fiecare an în care

îți stimulezi cele patru
tipuri de rezilienţă,

câştigi 0.128 mai mulţi de ani de viaţă

sau 46 mai multe zile de viaţă
sau 67.298 mai multe minute de viaţă,

ceea ce înseamnă că în fiecare zi
câştigi 184 de minute de viaţă,

cu fiecare oră în care îţi stimulezi
cele patru tipuri de rezilienţă,

aşa cum tocmai am făcut împreună,
aţi câştigat 7,68245837

mai multe minute de viaţă.

Felicitări, acele şapte minute şi jumătate

sunt ale voastre. Le meritaţi pe deplin.

(Aplauze)

Staţi, staţi, staţi.

(Aplauze)

Încă aveţi misiunea voastră specială,

misiunea voastră secretă.

Cum vă veți petreceţi
aceste şapte minute şi jumătate de viață?

Acestea sunt sugestiile mele.

Aceste şapte minute şi jumătate sunt
un fel de dorințe pentru duhul din lampă

Îţi poţi folosi prima dorinţă
pentru a-ţi pune alte milioane de dorinţe.

Foarte isteţ, nu?

Aşadar, dacă vă petreceţi aceste
şapte minute şi jumătate astăzi

făcând ceva care vă face fericiţi,

sau care să vă facă activi fizic,

sau să vă pună în contact
cu cineva la care ţineţi

sau doar să abordaţi o mică provocare,

vă veți stimulaţi reziliența,

şi veți câştigaţi mai multe minute.

Şi vestea bună e că puteţi continua aşa.

În orice oră a zilei,
în fiecare zi din viaţa voastră,

până pe patul vostru de moarte,

care va fi cu 10 ani mai târziu
decât ar fi fost altfel.

Şi când o să ajungeţi acolo,
mai mult decât probabil,

nu veți avea niciunul
dintre acele cinci regrete,

deoarece vă veţi fi construit
puterea şi rezilienţa

de a trăi o viaţă conform viselor voastre.

Şi cu 10 ani în plus,
poţi avea destul timp

să joci mai multe jocuri.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)