Să ajutăm refugiații să prospere, nu doar să supraviețuiască

La ora actuală, în lume, 50 de milioane de oameni au fost forțați să-și părăsească gospodăriile, ceea ce nu s-a mai înregistrat din timpul celui de-al doilea război mondial. În acest moment, peste 3 milioane de refugiați sirieni caută adăpost în țările vecine. În Liban, jumătate din acești refugiați sunt copii; doar 20% merg la școală. Melissa Fleming de la Agenția ONU pentru Refugiați face un apel general pentru a face ca taberele de refugiați să fie locuri de vindecare unde oamenii să își poată dezvolta abilitățile de care au nevoie pentru a-și reconstrui orașele distruse.

Am început să lucrez cu refugiați

pentru că am vrut să schimb lucrurile.

Și pentru a schimba lucrurile

trebuie să începem cu poveștile lor.

Când îi întâlnesc pentru prima oară

mereu le pun întrebări.

Cine v-a bombardat casa?

Cine v-a ucis fiul?

A supraviețuit restul familiei?

Cum faceți față vieții în exil?

Dar am o întrebare

care mi se pare întotdeauna
foarte revelatoare:

Ce-ați luat cu dumneavoastră?

Care a fost cel mai important
lucru pe care a trebuit să-l luați

în timp ce bombele cădeau asupra orașului

și benzi înarmate vă intrau în casă?

Un copil refugiat sirian
mi-a spus că el nu a ezitat

atunci când viața i-a fost în pericol.

A salvat diploma de liceu

și mi-a spus de ce:

„Mi-am luat diploma

pentru că viitorul meu depindea de ea.”

Și-a riscat viața
pentru a obține acest certificat.

În drum spre școală
trebuia să evite lunetiștii.

Geamurile de la sala de clasă

tremurau de sunetul exploziilor.

Iar mama lui mi-a spus:

„În fiecare zi, în fiecare
dimineață îi spuneam:

>

Dar vedeam că insistă

așa că îl îmbrățișam
ca și cum era pentru ultima dată.”

Iar el îi spunea mamei sale:

„Toată lumea este speriată,

dar hotărârea mea de a termina liceul

este mai puternică decât frica.”

Într-o zi familia a primit
o veste teribilă,

mătușa, unchiul și vărul lui Hany

au fost uciși pentru că au refuzat
să-și părăsească casa.

Le-au tăiat beregata.

Au trebuit să fugă.

Au plecat în aceeași zi,
departe, cu mașina,

cu Hany ascuns în spate,
pentru că puteau să se confrunte

la punctele de control
cu soldați amenințători.

Au trecut granița cu Libanul

unde au găsit un loc mai pașnic,

dar unde, în același timp, au început
o viață plină de greutăți și monotonie.

Tot ce au putut să construiască a fost
o baracă lângă o mlaștină,

iar acesta este fratele lui Hany, Ashraf

jucându-se în aer liber.

În aceeași zi s-au alăturat

celei mai mari populații de
refugiați din întreaga lume.

Libanul este o țară mică,

are doar 4 milioane de cetățeni,

din care un milion sunt refugiați sirieni.

Nu există sat sau oraș

care să nu găzduiască refugiați sirieni.

Aceasta e dovada unei excepționale
generozități și umanități.

În cifre,

e ca și cum întreaga populație a
Germaniei, 80 de milioane de oameni,

ar fugi în SUA în doar trei ani.

Jumătate din populația Siriei
e acum dislocată,

majoritatea în țară.

Șase milioane și jumătate de persoane
au fugit ca să se salveze.

Mai mult de 3 milioane de oameni

au trecut frontiera

pentru a căuta azil în țările vecine

și doar o mică parte din ei

au ajuns în Europa.

Cred că cel mai îngrijorător fapt

este că jumătate
din refugiații sirieni sunt copii.

I-am făcut acestă poză fetiței
doar la 2 ore după ce-a sosit

după o lungă călătorie
pe care a făcut-o din Siria în lordania.

Și cel mai îngrijorător lucru

e că doar 20% din copiii sirieni refugiați

merg la școală în Liban.

Cu toate acestea,

toți copiii refugiați ne spun

că educația este cea mai
importantă în viața lor.

De ce?

Pentru că le permite să meargă înainte,

în loc să se gândească sau să retrăiască
coșmarurile din trecut.

Îi face să se gândească la ceva plin
de speranță în loc de-ași aminti de ură.

Îmi amintesc că am făcut o vizită recentă

unor refugiați sirieni
din nordul Irakului

și am întâlnit această fată
și mi-am zis că era frumoasă.

I-am cerut voie să-i fac o poză.

Mi-a dat voie, dar a refuzat să zâmbească.

Cred că nu putea,

cred că era conștientă

că face parte din această generație
pierdută a copiilor refugiați sirieni,

o generație izolată și frustrată.

Cu toate acestea,
uitați de ceea ce au scăpat:

distrugerea totală a clădirilor,

a industriei, a școlilor,
a drumurilor, locuințelor.

Casa lui Hany a fost de-asemenea distrusă.

Toate acestea vor trebui
să fie reconstruite

de arhitecți, ingineri, electricieni;

comunitățile vor avea nevoie
de cadre didactice, avocați,

politicieni, persoane interesate
în reconciliere nu răzbunare.

Nu ar trebui să fie reconstruite

de către cei care au avut
cel mai mult de pierdut?

De cei din exil, de refugiați?

Refugiații au mult timp la dispoziție
ca să se pregătească pentru întoarcere.

Mulți cred că situația lor
de refugiați este doar temporară.

Nici pe departe.

Cu toate aceste războaie care continuă,

timpul petrecut de un refugiat
în exil este de 17 ani.

Hanny era în al doilea an de exil

când m-am dus să-l văd.

Conversația noastră
a avut loc în limba engleză

deoarece mi-a mărturisit
că a învățat-o

citind romanele lui Dan Brown
și ascultând muzica rap americană.

Am petrecut câteva momente
plăcute și distractive

și cu fratele lui iubit, Ashraf.

Dar nu voi uita ce mi-a spus când
am terminat conversația în acea zi:

„Dacă nu învăț,
nu o să fie nimic de mine.”

Hany este una dintre cele 50 de milioane
de persoane refugiate în lume azi.

Din timpul celui
de-al doilea război mondial,

nu au mai existat atâția oameni
forțați să plece în exil.

Deci, în timp ce facem progrese enorme

în domeniul sănătății,
în tehnologie, educație și design,

facem periculos de puțin
pentru a ajuta victimele,

și facem chiar și mai puțin

pentru a opri și a preveni războaiele
care-i scot din casele lor.

Și există tot mai multe victime.

Zilnic, la sfârșitul acestei zile,
în medie,

32 000 de persoane vor fi strămutate
din casele lor prin forță.

32 000 de oameni.

La frontiere se întâmplă asta.

Am filmat asta la granița
dintre Siria și lordania,

iar acest lucru este la ordinea zilei.

O fugă improvizată
cu barca, supraîncărcată,

riscându-și viața, în acest caz,

doar pentru a ajunge
într-un loc mai sigur în Europa.

Acest tânăr sirian a supraviețuit

de la naufragiul uneia dintre aceste bărci

în care cei mai mulți
pasageri s-au înecat.

Ne-a spus: Sirienii caută
un loc liniștit

unde nimeni nu îți face rău,

nimeni nu te umilește și nimeni te omoară.

Și cred că ceea ce cere
e foarte puțin.

Ce-ar fi să le oferim un loc
unde să se vindece,

unde să învețe, chiar să aibă
oportunități?

Americanii și europenii au impresia

că primesc un număr uriaș de refugiați.

În realitate 86% din ei,
marea majoritate a refugiaților,

trăiesc în țările în curs de dezvoltare

în țările care se zbat
cu propriile lor probleme,

pentru a-i ajuta pe cetățenii lor

și pentru a combate sărăcia.

Deci, țările bogate
ar trebui să recunoască

gestul de umanitate și generozitate al
țărilor care oferă azil refugiaților.

Și toate țările ar trebui să se asigure

că nimeni nu fuge de război și persecuție

pentru a ajunge la o frontieră închisă.

(Aplauze)

Mulțumesc.

Dar putem să face ceva

dincolo de-i ajuta
doar ca să supraviețuiască.

Putem să-i ajutăm să prospere.

Trebuie să ne gândim la taberele
de refugiați și la aceste comunități

ca fiind ceva mai mult decât
simple centre temporare

unde oamenii suferă și pier
așteptând ca un război să se termine.

Am putea să le vedem mai degrabă
ca niște centre de excelență,

unde refugiații pot
să-și depășească trauma

și să fie instruiți pentru
ziua în care se pot întoarce acasă

ca agenți ai schimbării pozitive
și de transformare socială.

Ar fi mult mai logic,

dar îmi amintesc
teribilul război din Somalia

care a durat 22 de ani.

Imaginați-vă soarta celor
care trăiau în această tabără.

Am vizitat-o.

Este în Djibouti, la granița cu Somalia
și era atât de departe

că am avut nevoie de un elicopter
pentru a ajunge acolo.

Era foarte cald
și totul era plin de praf.

Ne-am dus să vizităm o școală
și am început să vorbesc cu copiii.

Am văzut o fată în spatele clasei,

părea să aibă aceeași vârstă ca și
fiica mea și m-am dus să vorbesc cu ea.

I-am pus întrebările
pe care adulții le pun copiilor:

Care este materia ta preferată?

Ce vrei să fii când vei fi mare?

Și atunci i-a căzut fața și mi-a spus:

„Nu am nici un viitor,
pregătirea mea s-a terminat.”

Și m-am gândit, trebuie să fie vreo
greșeală, așa că m-am dus la colega mea

dar ea mi-a confirmat că nu există
fonduri pentru școală în această tabără.

Cum îmi doream
în acel moment să-i spun:

„O să construim o școală pentru tine”,

dar mi-am dat seama că era în van.

Ea trebuie să fie
și este viitorul Somaliei.

Un alt băiat pe nume Jacob Atem,
a avut o altfel de ocazie,

dar nu înainte de a suferi
o tragedie teribilă.

A fost martor în Sudan--

la cum satul lui -- avea doar șapte ani --

a fost ars din temelii

iar mama lui, tatăl și familia sa

au fost uciși în aceeași zi.

A supraviețuit doar vărul său,
cu care a mers pe jos timp de șapte luni

- aceștia sunt copii ca și el--

vânați și urmăriți de animale
sălbatice și benzi înarmate,

până au ajuns în cele din urmă
la o tabără de refugiați

unde au găsit adăpost.

A petrecut următorii șapte ani
în Kenya, într-o tabără de refugiați,

dar viața lui s-a schimbat

când a avut ocazia de a locui în SUA

cu o familie gazdă

care l-a ajutat să meargă la școală.

Mi-a cerut să împărtășesc cu voi
acest moment de mândrie,

de la absolvirea facultății.

(Aplauze)

Am vorbit pe Skype cu el ieri,

studiază la o universitate din Florida,

face un doctorat
în domeniul sănătății publice.

Mi-a spus plin de mândrie

că strânge fonduri
cu ajutorul poporului american

pentru o clinică din satul lui,
de la el din țară.

Vreau să mă întorc Hanny.

Când i-am spus că vin la TED să prezint,

mi-a cerut să citesc o poezie de-a lui
pe care mi-a trimis-o prin e-mail.

Zice așa:

„Mi-e dor de mine,

mi-e dor de prietenii mei

și acele momente
când citeam romane și scriam poezii,

când mă uitam la păsări dimineața
în timp ce îmi luam ceaiul.

Mi-e dor de camera mea,
de cărțile mele mi-e dor.

Mi-e dor de tot
ce m-a făcut să zâmbesc.

Oh, am avut atâtea vise.

care erau cât pe ce să fie realitate.”

Deci, acesta este mesajul meu.

Refuzul de a investi în refugiați
înseamnă să pierdem o șansă uriașă.

Dacă îi abandonăm

riscăm să fie exploatați
și să sufere o viață plină de abuzuri;

dacă nu le oferim o
calificare, o diplomă,

pierdem ani și întârziem procesul
de pace și prosperitate în țările lor.

Cred că modul în care tratăm refugiații

contribuie la viitorul lumii noastre.

Victimele războiului pot fi
soluția unei păci durabile

și refugiații sunt cei care pot
opri ciclul acestei violențe.

Hany este într-un moment critic.

I-ar plăcea să meargă la facultate

și să devină inginer,

dar fondurile noastre dau
prioritate doar nevoilor de bază:

corturi, pături și ustensile de gătit,

alimente raționalizate și medicamente.

Universitatea este un lux.

Dar dacă îi lăsăm
la marginea unei mlaștini

îi ajutăm să devină parte
dintr-o generație pierdută.

Povestea lui Hany este o tragedie,

dar nu trebuie să se termine așa.

Mulțumesc.

(Aplauze)