De ce îmi pun viața în pericol ca să povestesc despre Gaza

Atunci când Ameera Haroda aude explozia bombelor și a proiectilelor, se îndreptă drept către ele. „Vreau să ajung prima acolo pentru că aceste evenimente trebuiesc povestite,” spune prima femeie-mediator din Gaza, un rol care îi permite să îndrume jurnaliștii prin zone de război haotice în patria ei, pe care încă o iubește în pofida situației teribile în care se află. Descoperă ce o motivează pe Harouda să le dea o voce celor care suferă în Gaza în acest discurs de neuitat.

Salut.

Asta este prima mea călătorie,

prima oară în viață
când sunt în afara zidurilor Gazei.

Sunt așa de fericită să fiu aici.

(Aplauze)

Ambiția mea dintotdeauna a fost
să fiu pilot, să pilotez un avion,

să ma simt liberă să zbor, să ating cerul.

Dar asta nu s-a întâmplat.

Pentru că locuiesc în Gaza,
acolo nu există niciun aeroport.

Toate granițele sunt închise.

Trăim într-una dintre cele mai mari
închisori din lume.

Singurul lucru pe care îl pot face
este să mă uit în sus la cer.

Câteodată suntem norocoși
să avem curent patru sau cinci ore.

Când e frig, facem focul
în fața casei sau pe acoperiș.

Câteodată pregătim și mâncarea.

Slujba mea în Gaza este de a pregăti totul
pentru jurnaliștii care vin în patria mea

pentru a povesti
despre ce se întâmplă în Gaza.

A trebuit să merg la graniță
de multe ori, dimineața,

ca să iau un jurnalist.

Dacă i s-ar întâmpla ceva
jurnalistului,

sau dacă jurnalistul decide
să relateze ceva

ce guvernul nu vrea să dezvăluie,

putem să avem probleme.

Munca mea este să îi orientez
pe jurnaliști prin țară

pe regizori și echipele de știri.

Cred că succesul meu vine
din construirea unei relații

nu doar cu jurnaliștii
și echipele de filmare,

ci și cu comunitățile
din Fâșia Gaza.

Aceste comunități nu vor
să ne spună povestea lor.

Eu nu i-am văzut niciodată ca pe niște
reportaje sau ca pe niște cifre.

Ca și mine, ei sunt ființe umane.

Mi-am creat multe legături
în ultimii 10 ani.

Și știți ce?

Asta mi-a dat șansa
să am acces la niște oameni

și la niște povești
la care alții nu au access.

În unele situații,

simt că relatările mele, ca femeie,
au mai multă importanță.

Mulți jurnaliști bărbați
din societatea în care locuiesc

vor să relateze despre dependența
de droguri din țara mea.

Problema a început atunci când
a fost construit tunelul din Gaza.

În timpul blocajului Gazei,

tunelul le aducea oamenilor
toate cele necesare

cum ar fi mâncare, materiale
de construcții și alte lucruri necesare.

Dar acum nu mai funcționează,

pentru că partea egipteană le-a inundat.

Se făcea contrabandă cu droguri

și mulți tineri au ajuns dependenți.

Prin tradiția palestiniană,

bărbaților le este interzis
să intre într-o altă gospodărie.

Așa că niciun bărbat jurnalist
nu a putut să relateze asta.

Dar eu am făcut-o.

Am un soț minunat,

un soț minunat care mă sprijină

în pofida criticilor primite
din partea societății.

Acum este acasă împreună
cu cei doi copii ai mei,

și aici am încă unul care e pe drum.

(Aplauze)

Atunci când lucrez,
îl sun odată la două ore,

iar el știe că dacă nu aude de mine,

trebuie să sune persoana
care îmi dă acces la știre,

care este persoana
în care am încredere.

Odată în Gaza,

când jurnalistul britanic
Alan Johnston a fost răpit,

o revistă americană mi-a cerut

să aranjăm o întâlnire, în Gaza,
cu cei care l-au răpit și am făcut-o.

Impreuă cu jurnalistul
care relata întâmplarea

am fost chemați să ne întâlnim
în fața hotelului său.

Au venit, ne-au luat într-o
dubă neagră cu ferestre negre,

purtau măști în ziua aceea.

Și ne-au dus departe,
foarte departe, în mijlocului unui câmp.

Ne-au luat telefoanele

și i-am luat interviul,
celui care îl răpise, afară, pe câmp.

Am fost atât de speriată în ziua accea,

o zi pe care n-o voi uita niciodată.

Deci, de ce fac ceea ce fac?

O fac pentru deoarece cred
că dacă n-aș face-o,

o mare parte din povestea
despre Gaza ar lipsi.

Am și alte povești pe care pot
să vi le spun despre țara mea.

Și nu toate sunt negative.

Îmi iubesc țara, în pofida
situației teribile în care trăim:

blocaj, sărăcie, șomaj,

dar există și viață.

Există oameni care visează
și oameni minunați plini de energie.

Avem o muzică splendidă
și o școală de muzică faimoasă.

Avem dansatori parkour care dansează
printre ruinele caselor lor.

Iar Gaza este singurul loc
din lumea arabă

unde musulmanii și creștinii
trăiesc într-o frăție strânsă.

(Aplauze)

Pe timp de război,

cel mai greu lucru pentru mine
este să ies din casă dimineața devreme

și să-mi las copiii.

Le fac o poză în fiecare zi

pentru că nu știu niciodată
dacă mă voi mai întoarce la ei.

A fi mediator și jurnalist
este dificil și periculos în Gaza.

Dar atunci când aud explozia
bombelor și a proiectilelor,

mă îndrept direct acolo,

pentru că vreau să fiu prima,

deoarece aceste întâmplări
trebuiesc povestite.

Atunci când copiii mei erau mici
și auzeam vacarmul războiului,

le spuneam că sunt artificii.

Acum sunt mai mari și înțeleg.

Am coșmaruri teribile

din cauza scenelor pe care
le-am văzut în timpul războiului,

mai ales acele corpuri
neînsuflețite de copii.

Încă îmi mai amintesc
de o fetiță pe nume Hala.

Este singura supraviețuitoare
din familia ei.

Imaginea ei va fi cu mine
pentru totdeauna.

Nu o voi uita niciodată.

Sunt mândră că sunt pe scenă
și că sunt aici cu voi astăzi.

Sunt mândră că vă pot spune
povești triste și fericite,

povești despre micul meu
colț de lume, Gaza.

Sunt mândră că sunt prima
femeie mediator care lucrează în Gaza.

Iar lucrul cel mai amuzant este
că mi se spune Mr. Rambo în Gaza.

(Râsete)

Sper ca într-o zi o să am ocazia
să spun povestea tuturor celorlalte femei,

celorlalte femei minunate
pe care le cunosc în țara mea.

Sper ca într-o zi să le pot ajuta
pe alte femei din țara mea

să fie mediatori ca și mine.

Și desigur, câteodată simt
că nu mai pot face munca asta,

că e prea mult pentru mine.

Dar îmi aduc aminte cuvintele acestea:

„Nu-ți limita provocările,
ci depășește-ți limitările.

Nu-i lăsa pe alții să stea
în fața visurilor tale.”

Mulțumesc.

(Aplauze)