Salut. Asta este prima mea călătorie, prima oară în viață când sunt în afara zidurilor Gazei. Sunt așa de fericită să fiu aici. (Aplauze) Ambiția mea dintotdeauna a fost să fiu pilot, să pilotez un avion, să ma simt liberă să zbor, să ating cerul. Dar asta nu s-a întâmplat. Pentru că locuiesc în Gaza, acolo nu există niciun aeroport. Toate granițele sunt închise. Trăim într-una dintre cele mai mari închisori din lume. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă uit în sus la cer. Câteodată suntem norocoși să avem curent patru sau cinci ore. Când e frig, facem focul în fața casei sau pe acoperiș. Câteodată pregătim și mâncarea. Slujba mea în Gaza este de a pregăti totul pentru jurnaliștii care vin în patria mea pentru a povesti despre ce se întâmplă în Gaza. A trebuit să merg la graniță de multe ori, dimineața, ca să iau un jurnalist. Dacă i s-ar întâmpla ceva jurnalistului, sau dacă jurnalistul decide să relateze ceva ce guvernul nu vrea să dezvăluie, putem să avem probleme. Munca mea este să îi orientez pe jurnaliști prin țară pe regizori și echipele de știri. Cred că succesul meu vine din construirea unei relații nu doar cu jurnaliștii și echipele de filmare, ci și cu comunitățile din Fâșia Gaza. Aceste comunități nu vor să ne spună povestea lor. Eu nu i-am văzut niciodată ca pe niște reportaje sau ca pe niște cifre. Ca și mine, ei sunt ființe umane. Mi-am creat multe legături în ultimii 10 ani. Și știți ce? Asta mi-a dat șansa să am acces la niște oameni și la niște povești la care alții nu au access. În unele situații, simt că relatările mele, ca femeie, au mai multă importanță. Mulți jurnaliști bărbați din societatea în care locuiesc vor să relateze despre dependența de droguri din țara mea. Problema a început atunci când a fost construit tunelul din Gaza. În timpul blocajului Gazei, tunelul le aducea oamenilor toate cele necesare cum ar fi mâncare, materiale de construcții și alte lucruri necesare. Dar acum nu mai funcționează, pentru că partea egipteană le-a inundat. Se făcea contrabandă cu droguri și mulți tineri au ajuns dependenți. Prin tradiția palestiniană, bărbaților le este interzis să intre într-o altă gospodărie. Așa că niciun bărbat jurnalist nu a putut să relateze asta. Dar eu am făcut-o. Am un soț minunat, un soț minunat care mă sprijină în pofida criticilor primite din partea societății. Acum este acasă împreună cu cei doi copii ai mei, și aici am încă unul care e pe drum. (Aplauze) Atunci când lucrez, îl sun odată la două ore, iar el știe că dacă nu aude de mine, trebuie să sune persoana care îmi dă acces la știre, care este persoana în care am încredere. Odată în Gaza, când jurnalistul britanic Alan Johnston a fost răpit, o revistă americană mi-a cerut să aranjăm o întâlnire, în Gaza, cu cei care l-au răpit și am făcut-o. Impreuă cu jurnalistul care relata întâmplarea am fost chemați să ne întâlnim în fața hotelului său. Au venit, ne-au luat într-o dubă neagră cu ferestre negre, purtau măști în ziua aceea. Și ne-au dus departe, foarte departe, în mijlocului unui câmp. Ne-au luat telefoanele și i-am luat interviul, celui care îl răpise, afară, pe câmp. Am fost atât de speriată în ziua accea, o zi pe care n-o voi uita niciodată. Deci, de ce fac ceea ce fac? O fac pentru deoarece cred că dacă n-aș face-o, o mare parte din povestea despre Gaza ar lipsi. Am și alte povești pe care pot să vi le spun despre țara mea. Și nu toate sunt negative. Îmi iubesc țara, în pofida situației teribile în care trăim: blocaj, sărăcie, șomaj, dar există și viață. Există oameni care visează și oameni minunați plini de energie. Avem o muzică splendidă și o școală de muzică faimoasă. Avem dansatori parkour care dansează printre ruinele caselor lor. Iar Gaza este singurul loc din lumea arabă unde musulmanii și creștinii trăiesc într-o frăție strânsă. (Aplauze) Pe timp de război, cel mai greu lucru pentru mine este să ies din casă dimineața devreme și să-mi las copiii. Le fac o poză în fiecare zi pentru că nu știu niciodată dacă mă voi mai întoarce la ei. A fi mediator și jurnalist este dificil și periculos în Gaza. Dar atunci când aud explozia bombelor și a proiectilelor, mă îndrept direct acolo, pentru că vreau să fiu prima, deoarece aceste întâmplări trebuiesc povestite. Atunci când copiii mei erau mici și auzeam vacarmul războiului, le spuneam că sunt artificii. Acum sunt mai mari și înțeleg. Am coșmaruri teribile din cauza scenelor pe care le-am văzut în timpul războiului, mai ales acele corpuri neînsuflețite de copii. Încă îmi mai amintesc de o fetiță pe nume Hala. Este singura supraviețuitoare din familia ei. Imaginea ei va fi cu mine pentru totdeauna. Nu o voi uita niciodată. Sunt mândră că sunt pe scenă și că sunt aici cu voi astăzi. Sunt mândră că vă pot spune povești triste și fericite, povești despre micul meu colț de lume, Gaza. Sunt mândră că sunt prima femeie mediator care lucrează în Gaza. Iar lucrul cel mai amuzant este că mi se spune Mr. Rambo în Gaza. (Râsete) Sper ca într-o zi o să am ocazia să spun povestea tuturor celorlalte femei, celorlalte femei minunate pe care le cunosc în țara mea. Sper ca într-o zi să le pot ajuta pe alte femei din țara mea să fie mediatori ca și mine. Și desigur, câteodată simt că nu mai pot face munca asta, că e prea mult pentru mine. Dar îmi aduc aminte cuvintele acestea: „Nu-ți limita provocările, ci depășește-ți limitările. Nu-i lăsa pe alții să stea în fața visurilor tale.” Mulțumesc. (Aplauze)