Ce m-au învățat 6 ani în captivitate despre teamă și credință

În 2002, gherilele columbiene cunoscute sub numele de FARC (Forțele Armate Revoluționare din Columbia) au răpit-o pe Ingrid Betancourt din mijlocul campaniei sale prezidențiale. Timp de șase ani, aceasta a fost ținută ostatică în tabere de prizonieri din junglă, unde a suferit de pe urma puricilor, a malariei, a foamei și a cruzimii umane până când a fost salvată de armata columbiană. În acest discurs profund personal, politiciana devenită scriitoare povestește cum e să trăiești într-o stare permanentă de teamă și cum a susținut-o credința sa în acele momente.

Prima dată

când am simțit frica

aveam 41 de ani.

Întotdeauna mi s-a spus că eram curajoasă.

Când eram mică,
mă urcam în cei mai înalți copaci

și mă apropiam fără teamă de orice animal.

Îmi plăceau provocările.

Tatăl meu obișnuia să spună:

„Oțelul bun rezistă la orice temperatură”.

Iar când am intrat în politică,
în Columbia,

credeam că pot rezista
la orice temperatură.

Voiam să pun capăt corupției din țară,

să elimin legăturile dintre politicieni

și traficanții de droguri.

Prima dată când am fost aleasă,

s-a întâmplat deoarece am dat numele

mai multor politicieni corupți

și de neatins.

În plus, l-am denunțat pe președinte

pentru legăturile sale cu cartelurile.

Atunci au început amenințările.

Am fost nevoită să-mi trimit copiii

din țară, într-o dimineață,

ascunși până la aeroport
în mașina blindată

a ambasadorului francez.

Câteva zile mai târziu,

am fost victima unui atentat,
dar am scăpat nevătămată.

În anul următor,

poporul columbian m-a ales
cu cel mai mare număr de voturi.

Credeam că oamenii mă aplaudau
deoarece eram curajoasă.

Și eu însămi credeam că eram așa.

Dar nu eram.

Pur și simplu nu trăisem niciodată

adevărata frică.

Acest lucru s-a schimbat

pe 23 februarie 2002.

La acea vreme
candidam la președinția Columbiei

și îmi promovam agenda electorală,

când am fost reținută
de un grup de bărbați înarmați

și îmbrăcați cu haine militare.

M-am uitat la cizmele lor,
erau din cauciuc.

Eu știam că armata columbiană

purta cizme de piele.

Așa mi-am dat seama că era vorba

de gherilele FARC.

Din acel moment,
totul s-a desfășurat foarte repede.

Liderul grupului ne-a ordonat
să oprim mașina.

Între timp, unul din soldații săi
a călcat pe o mină antipersonal

și a zburat prin aer.

A aterizat în șezut

chiar în fața mea.

Privirile ni s-au întâlnit

și, în acel moment, tânărul a înțeles:

cizma de cauciuc cu piciorul încă în ea

aterizase la distanță.

(Oftat)

A început să strige
ca din gură de șarpe.

Și adevărul e că am simțit,

la fel cum simt și acum,
când retrăiesc toate acele emoții,

am simțit atunci
că se rupea ceva în mine

și că mă molipseam de frica lui.

Mintea mi s-a șters și nu puteam gândi;

eram ca paralizată.

În final, când am reacționat,

mi-am spus:

„Mă vor omorî

și nu mi-am luat rămas bun
de la copiii mei.”

Ducându-mă spre adâncurile
întunecate ale junglei,

soldații FARC au anunțat

că dacă guvernul nu negocia,

aveau să mă omoare.

Iar eu știam

că guvernul nu avea să negocieze.

Începând din acel moment,

am adormit cu teama în fiecare noapte:

transpirații reci,

tremurat,

dureri de stomac,

insomnie.

Dar mai rău era ce se întâmpla
cu mintea mea,

deoarece din memorie mi s-au șters

toate numerele de telefon,

adresele,

numele oamenilor apropiați,

chiar și evenimente importante din viață.

Așa am început

să mă îndoiesc de mine însămi,
de propria-mi sănătate mintală.

Iar odată cu îndoiala

a venit disperarea

și odată cu disperarea, depresia.

Sufeream niște modificări
de comportament incredibile

și nu era vorba doar despre paranoia
din momentele de panică.

Era neîncredere, ură

și chiar dorința de a ucide.

Mi-am dat seama de asta

când m-au legat cu lanțul de un copac.

M-au ținut afară toată ziua,

într-o ploaie tropicală torențială.

Îmi amintesc că am simțit nevoia
să merg urgent la baie.

„Orice ai de făcut, faci de față
cu mine, cățea”, a strigat paznicul.

Iar eu, în acel moment, am decis

să-l ucid.

Zile întregi am planificat,

căutând momentul și modul potrivit
de-a o face,

plină de ură și de teamă.

Apoi, brusc, m-am ridicat,

m-am scuturat și am gândit:

„N-am de gând să devin una dintre ei.

N-am să devin o asasină.

Încă mai am destulă libertate

ca să decid cine vreau să fiu”.

Atunci am învățat că teama

m-a adus față în față cu mine însămi.

M-a forțat

să-mi aliniez energiile și meridianele.

Am învățat că înfruntarea fricii

se putea transforma
într-o cale de a te dezvolta.

Multe emoții mă cuprind
când vorbesc despre toate astea,

dar când mă gândesc la vremea aceea

reușesc să identific pașii

pe care i-am făcut ca să reușesc.

Vreau să împărtășesc
trei dintre ei cu voi.

Primul a fost să mă conduc după principii,

deoarece mi-am dat seama că,

în mijlocul panicii
și al blocajului mintal,

dacă mă ghidam după principii,

aveam să acționez corect.

Îmi amintesc prima noapte
dintr-o tabără de concentrare

construită de gherile în mijlocul junglei,

cu bare de 4 metri,
sârmă ghimpată,

posturi de supraveghere în colțuri

și bărbați cu armele
permanent îndreptate spre noi.

În acea dimineață, prima,

au venit câțiva bărbați strigând:

„Numărați-vă! Numărați-vă!”

Ceilalți ostatici s-au trezit speriați

și au început
să se identifice prin numere.

Când a sosit rândul meu, am spus:

„Ingrid Betancourt.

Dacă vreți să știți dacă sunt aici,
spuneți-mi pe nume”.

Furia paznicilor n-a fost nimic
față de cea a celorlalți ostatici,

deoarece, evident, erau speriați
(cu toții eram speriați)

și se temeau că, din cauza mea,
aveau să fie pedepsiți.

Dar, pentru mine, mai mare decât teama

era nevoia de a-mi apăra identitatea,

de a nu-i lăsa să mă transforme
într-un obiect sau un număr.

Acesta era unul dintre principii:

să apăr ceea ce consideram a fi
demnitatea umană.

Dar gândiți-vă,

gherilele analizaseră foarte bine totul.

Răpeau oameni de ani de zile

și creaseră o tehnică de a ne distruge,

de a ne îngenunchea, de a ne diviza.

Așadar, al doilea pas

a fost să învățăm cum să creăm
o încredere solidară,

cum să ne unim.

Jungla e o altă planetă.

E... o lume a umbrelor, a ploii,

plină de zumzetul a milioane de făpturi

și de furnici de toate felurile.

Nu m-am oprit din scărpinat
tot timpul cât am fost în junglă.

Și, desigur, erau tarantule,
scorpioni, șerpi anaconda...

Odată am întâlnit
un anaconda lung de 8 metri

care m-ar fi putut înghiți
dintr-o îmbucătură.

Jaguari...

Dar ce vreau să vă spun

e că niciunul dintre aceste animale
nu ne-a făcut la fel de mult rău

ca oamenii.

Gherilele ne-au terorizat.

Au răspândit zvonuri.

Între ostatici, au stimulat trădarea,

invidia, resentimentele,
neîncrederea.

Prima dată când am evadat
pentru mult timp a fost cu Lucho.

Lucho fusese ostatic
cu doi ani mai mult ca mine.

Am hotărât să ne legăm cu frânghii

ca să avem puterea
de a coborî în apele întunecate,

pline de piranha și de caimani.

În timpul zilei, ne ascundeam
printre manglieri,

iar noaptea ieșeam, intram în apă

și înotam sau lăsam curentul
să ne poarte.

Am făcut asta câteva zile,
dar Lucho s-a îmbolnăvit.

Era diabetic și a intrat
în comă diabetică.

Așa că gherilele ne-au prins.

Dar după ce am trecut prin asta cu Lucho,

după ce am înfruntat teama
împreună, uniți,

nici pedepsele și nici violența, nimic

nu ne-a mai putut diviza vreodată.

Ce e adevărat, însă,

e că toată manipularea gherilelor
ne-a afectat atât de mult,

încât și astăzi mai există tensiuni

între unii dintre ostaticii de atunci,

cauzate de toată otrava creată de gherile.

Al treilea pas este foarte important
pentru mine

și e un cadou
pe care vreau să vi-l ofer.

Al treilea pas este să învățăm
cum să ne dezvoltăm credința.

Iată cum vreau să vă explic:

Jhon Frank Pinchao
era subofițer de poliție

și fusese ostatic mai bine de opt ani.

Era cunoscut ca fiind
cel mai fricos dintre noi.

Dar Pincho - așa îi spuneam -

a decis că voia să evadeze
și m-a rugat să-l ajut.

La momentul acesta, aveam practic
o diplomă în încercări de evadare.

(Râsete)

Așa că am început, dar am fost întârziați

de faptul că Pincho
trebuia întâi să învețe să înoate.

Iar toate pregătirile
trebuiau făcute în mare secret.

În final, când am terminat
de pregătit totul,

Pincho a venit la mine
într-o după-amiază și m-a întrebat:

„Ingrid, să zicem că sunt în junglă

și mă învârt în cerc și nu găsesc ieșirea.

Ce fac?”

„Pincho, pui mâna pe un telefon

și suni la Cel de sus.”

„Ingrid, știi bine
că nu cred în Dumnezeu”.

„Lui nu-I pasă. Te va ajuta oricum”.

(Aplauze)

În acea noapte, a plouat fără încetare,

iar în dimineața următoare
ne-am trezit într-o gălăgie imensă,

deoarece Pincho fugise.

Ne-au pus să demontăm tabăra,
am început să mărșăluim și,

în timpul marșului, liderii gherilelor
ne-au spus că Pincho murise

și că-i găsiseră rămășițele
mâncate de un șarpe anaconda.

Au trecut 17 zile

și credeți-mă, le-am numărat, deoarece
au fost o reală tortură pentru mine.

Dar în a 17-a zi,
o știre a explodat la radio:

Pincho era liber și, evident, în viață.

Și iată primul lucru pe care l-a declarat:

„Știu că ceilalți ostatici ascultă acum.

Ingrid, am făcut ce mi-ai spus.

L-am sunat pe Cel de sus

și mi-a trimis patrula
care m-a scos din junglă”.

A fost un moment extraordinar, deoarece...

evident că teama e contagioasă.

Dar și credința e la fel.

Credința nu e nici rațională
și nici emoțională.

Este o manifestare a liberului arbitru.

E o disciplină a voinței.

E lucrul care ne permite
să transformăm tot ceea ce suntem,

slăbiciunile și debilitățile noastre,

în putere și forță.

E cu adevărat o transformare.

E lucrul care ne-a dat puterea
să ne ridicăm în fața fricii,

să privim dincolo de ea
și să vedem mai departe.

Sper să vă amintiți acest lucru,
deoarece știu că toți avem nevoie

să ne conectăm cu această putere din noi

atunci când furtuna urlă
în jurul corăbiei noastre.

Au trecut mulți, mulți, mulți ani

până să mă pot întoarce acasă.

Dar când ne-au urcat încătușați

în elicopterul care ne-a scos
până la urmă din junglă,

totul s-a întâmplat la fel de repede
ca atunci când m-au răpit.

Într-o clipă, l-am văzut
la picioarele mele

pe comandantul gherilei
cu un căluș în gură,

și l-am auzit pe liderul
patrulei de salvare strigând:

„Suntem armata columbiană!

Sunteți liberi!”

Urletul care a ieșit din noi toți
când ne-am recăpătat libertatea

continuă să vibreze în mine
până în clipa aceasta.

Acum știu că pe toți ne pot diviza,

pe toți ne pot manipula
cu ajutorul fricii.

Votul „Nu” de la referendumul
pentru pace din Columbia;

Brexit;

ideea unui zid
între Mexic și Statele Unite;

terorismul islamic.

Toate sunt exemple
de utilizare politică a fricii

pentru a ne diviza și a ne recruta.

Cu toții simțim teama.

Dar toți putem evita să fim recrutați

folosind resursele pe care le avem:
principiile noastre, unitatea, credința.

Da, teama face parte din natura umană

și e necesară pentru supraviețuire.

Dar mai mult ca orice,

e ghidul după care
fiecare își construiește

identitatea, personalitatea.

E adevărat, aveam 41 de ani
prima dată când am simțit frica,

iar acest lucru nu a fost decizia mea.

Dar eu am hotărât ce să fac cu acea frică.

Putem supraviețui

târându-ne plini de teamă mai departe.

Dar putem, de asemenea,

să ne ridicăm deasupra fricii,

să ne deschidem aripile

și să zburăm sus, sus de tot,
până la stele,

unde ne dorim cu toții să ajungem.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)