Filozofia mea arhitectonică? Implicați comunitatea

Rugat să se ocupe cu construcția de locuințe pentru 100 de familii din Chile, acum 10 ani, Alejandro Aravena a avut o sursă de inspirație neobișnuită: înțelepciunea favelelor și mahalalelor. În loc să construiască o clădire mare, cu apartamente mici, a construit jumătăți de case flexibile, pe care fiecare familie putea ulterior să le extindă. A fost o problemă complexă, dar cu o soluție simplă ... pe care a descoperit-o colaborând chiar cu familiile. Cu o tablă și nişte imagini frumoase ale modelelor sale, Aravena ne călăuzește prin trei proiecte, în care o regândire înţeleaptă duce la un design frumos, cu mari beneficii.

Dacă există o putere în design,
e puterea sintezei.

Cu cât problema e mai complexă,
cu atât mai mult e nevoie de simplitate.

Permiteți-mi să vă prezint 3 cazuri
în care am încercat să aplicăm

puterea de sinteză a design-ului.

Să începem cu problema globală
a urbanizării.

Oamenii se orientează către orașe
și chiar dacă e ilogic, e un lucru bun.

Dovezile arată că oamenii
se simt mai bine în orașe.

Dar există o problemă pe care aș numi-o
amenințarea „3S”:

Proporția, viteza și penuria mijloacelor
cu care trebuie să răspundem fenomenului,

nu are precedent în istorie.

Ca să vă faceți o idee,

din 3 miliarde care locuiesc azi în orașe,
1 miliard sunt sub limita sărăciei.

Până în 2030, din 5 miliarde
de locuitori ai orașelor,

2 miliarde vor fi sub limita sărăciei.

Asta înseamnă că va trebui să construim

un oraș de 1 milion de persoane
pe săptămână.

cu 10.000 de dolari pe familie

în următorii 15 ani.

Un oraș de 1 milion de locuitori
pe săptămână, cu 10 000 de dolari/familie.

Dacă nu rezolvăm această ecuație,
oamenii nu vor înceta să vină spre orașe.

Vor veni oricum, dar vor trăi în favele,
mahalale și în cartiere inadecvate.

Ce e de făcut?

Un răspuns poate veni
chiar din aceste cartiere sărăcăcioase.

O idee ar putea reieşi din întrebarea
ce ne-a fost pusă acum 10 ani.

Ni s-a cerut să cazăm 100 de familii
care ocupaseră ilegal

jumătate de hectar în centrul
orașului Iquique din nordul Chile,

cu o subvenție de 10 mii de dolari
cu care trebuia să cumpărăm pământul,

să asigurăm infrastructura
și să construim casele,

care, în cel mai bun caz,
puteau avea 40 de metri pătrați.

„De altfel – au spus – prețul terenului,
deoarece e în centrul orașului,

e de trei ori mai mare
decât îşi permite o locuință socială.”

Din cauza dificultății problemei,

am hotărât să includem familiile
în procesul de înțelegere a limitărilor,

și am pornit un proces
de design participativ,

încercând variantele existente pe piață.

În case detaşate
pot fi cazate 30 de familii.

În case lipite, aliniate, 60 de familii.

Singurul mod de a caza 100 de familii
era să construim în înălțime.

Ne-au amenințat că vor face greva foamei
dacă vom îndrăzni să propunem asta,

deoarece nu vor putea extinde
apartamentele minuscule.

Concluzia cu familiile
– rețineţi că nu a noastră –

a fost că aveam o problemă:
trebuia să inovăm.

Ce-am făcut atunci?

O familie din clasa de mijloc
trăiește rezonabil în circa 80 mp,

Dar când nu sunt bani, soluţia pieţei
e să reducă dimensiunile casei, la 40 mp.

Ne-am întrebat ce-ar fi dacă,

în loc să ne gândim la 40 de mp,
ca la o casă mică,

de ce să nu-i considerăm
ca jumătate dintr-o casă bună?

Când reformulezi problema

ca jumătate de casă bună
în locul uneia mici,

întrebarea cheie devine:
pe care jumătate o facem?

Ne-am gândit să facem din banii publici

jumătatea pe care familiile
nu o pot face individual.

Am identificat 5 condiții de proiectare
care țineau de partea dificilă a casei,

și ne-am întors la familii
pentru două lucruri:

să ne unim forțele
și să ne împărțim sarcinile.

Proiectul nostru era ceva
între o clădire și o casă.

Clădirea putea fi considerată scumpă,
într-un loc bine situat

și casa putea fi extinsă.

Dacă, în procesul de a nu fi expulzat
la periferie pe timpul obţinerii locuinţei

familiile își păstrează rețeaua și slujba,
ştiam că extinderea va începe imediat.

Am plecat de la această
locuință socială inițială

la o unitate pentru clasa de mijloc

finalizată chiar de ei
în câteva săptămâni.

Acesta a fost primul nostru proiect
în Iquique în urmă cu 10 ani,

iar acesta
ultimul nostru proiect în Chile.

Proiecte diferite, același principiu:

furnizăm cadrul
şi apoi familiile îl continuă.

În proiectare, încercând să înțelegi
și să soluţionezi ameninţarea „3S”

– proporții, rapiditate, buget redus –

canalizezi capacitatea de construcție
a oamenilor.

Nu vom rezolva ecuația
de 1 milion de oameni/săptămână

dacă nu vom folosi puterea oamenilor
de a construi.

Cu proiectul potrivit, mahalaua și favele
ar putea să nu fie ele problema,

ci să reprezinte singura soluție posibilă.

În al doilea rând e
contribuția proiectării la durabilitate.

În anul 2012 am participat la concursul
pentru Angelini Innovation Center,

iar scopul era să realizăm ambianța
potrivită pentru creația științifică.

Se știe că pentru un astfel de scop
– creația științifică –

interacțiunea între persoane,
contactul direct e important.

Suntem de acord, dar noi,
chestiunea ambianței potrivite

am luat-o foarte literal.

Voiam un spațiu de lucru cu lumina,
temperatura şi aerul potrivite,

așa că ne-am întrebat:

O clădire clasică de tip birou
ne poate ajuta în acest caz?

Deci, cum arată un birou clasic?

E o colecţie de etaje,
unul deasupra celuilalt,

cu un nucleu în centru, cu ascensoare,
scări, țevi, fire, cu toate

cu pereții exteriori îmbrăcați în sticlă,
care, datorită luminii solare

creează un uriaș efect
de seră în interior.

În plus de asta, să spunem că
cineva care lucrează la etajul 7

merge zilnic la etajul 3,
dar nu știe ce lucrează cel de aici.

Ne-am gândit că poate trebuie
să întoarcem schema pe dos.

Ce-am făcut... să zicem că avem
un atrium deschis, o cavitate centrală,

aceeași colecţie de etaje,
dar pereții și masele pe perimetru,

aşa încât atunci când bate soarele,

nu va intra în contact direct
cu geamul, ci cu peretele.

Când ai un atrium deschis în interior,
vezi şi ce fac ceilalţi din interior

și controlezi mai uşor lumina.

Când plasezi masele
și pereții pe perimetru,

nu eşti direct în bătaia soarelui.

Poţi să deschizi ferestrele
să faci curent, ventilaţie încrucişată.

Am făcut deschiderile la o asemenea scară
încât să devină platforme înălţate,

spații exterioare
pe toată înălțimea clădirii.

Nimic din toate astea nu e complicat.
N-ai nevoie de programare sofisticată.

Nu-i vorba despre tehnologie aici,
ci doar de bun simț primitiv, arhaic.

Bazându-ne pe bun simț,
putem trece de la 120 KW / mp și pe an

– care e consumul standard
pentru răcirea unui turn din sticlă –

la 40 KW / mp / an.

Cu proiectul adecvat, sustenabilitatea
e doar folosirea riguroasă a bunului simț.

În final, vreau să vă arăt cum proiectarea

poate da soluţii cuprinzătoare
în caz de dezastre naturale.

Știți poate că Chile în 2010,

a fost lovit de un cutremur și un tsunami
de 8,8 grade pe scala Richter

și am fost chemați să participăm
la reconstrucția „Constitución”

în partea sudică a țării.

Aveam la dispoziție 100 de zile
– 3 luni – ca să proiectăm tot,

începând de la clădiri, la spații publice
drumuri, transport, locuințe

și mai ales, să protejăm orașul
împotriva tsunami-lor viitoare.

Era ceva nou în proiectarea urbană
și întrevedeam câteva alternative.

Prima a fost interzicerea
locuințelor în zona zero.

30 milioane de dolari
cheltuiţi pe exproprieri de terenuri.

Chiar asta se discută în Japonia
în aceste zile

și dacă ai o populație disciplinată
ca a Japoniei, se poate face asta,

dar noi știm că în Chile aceste terenuri
vor fi oricum ocupate ilegal,

aşa că această alternativă
era nerealistă şi de nedorit.

A 2-a a fost să construim un zid mare,
o infrastructură grea,

care să reziste la forța valurilor.

Această alternativă a fost susţinută
de marile companii de construcții

pentru că însemna contracte
de 42 milioane dolari

și a fost şi preferată politic
pentru că nu necesita exproprieri.

Dar Japonia a dovedit că e inutil
să încerci să rezişti forţei naturii.

Deci, această alternativă
era iresponsabilă.

Ca şi în cazul proiectului de locuințe,
am inclus comunitatea în găsirea soluţiei

și am demarat o acţiune
de proiectare participativă.

(Video) Cum doriţi să fie orașul?
Votaţi pentru Constitución.

Mergeţi la Open House
și exprimaţi-vă părerea. Participaţi!

Pescar: Eu ca pescar,
cu alţi 25 care lucrează pentru mine,

Unde să mă duc cu ei?
În pădure?

Un bărbat: De ce nu facem
un zid de beton solid bine făcut?

Alt bărbat: Eu reprezint
trecutul lui Constitución.

Și vii tu să-mi spui
că nu pot să locuiesc aici?

Toată familia mea a trăit
aici de la bun început.

Mi-am crescut copii aici
iar copii copiilor mei tot aici vor crește

împreună cu copii copiilor lor.
De ce vii tu să impui?

Îmi spui tu ce să fac!?

În zona de risc nu ai
autorizație de construcție.

El însuși o spune...

Al 3-lea bărbat: Nu, nu, nu, Nieves...

Alejandro Aravena: Nu știu
dacă reușiţi să citiţi subtitrarea

dar din limbajul corpului înţelegeţi
că proiectare participativă

nu e ceva romantic, hippie, de genul:
„să visam împreună la viitorul orașului"

De fapt... (Aplauze)

...cu familiile, nici nu încercăm
să găsim soluţia corectă.

În principal, încercăm să identificăm
exact, care e întrebarea corectă.

Nimic nu-i mai rău decât
un răspuns bun la o întrebare greșită.

Era clar că, după acţiunea asta,

fie ne retrăgeam
pentru că situația era prea tensionată,

fie continuam și-i întrebam
ce altceva îi deranja.

Ce alte probleme aveau,
de care să ţinem cont,

acum că reconstruiam oraşul de la zero?

Au spus aşa:

Da, mulţumim
că ne protejaţi de alte tsunami

dar când va veni următorul,
peste 20 de ani?

În schimb, avem probleme an de an
cu inundaţiile din cauza ploilor.

Ba mai mult, suntem înconjuraţi de păduri
şi spaţiul public arată deplorabil.

E mic şi sărăcăcios.

Originea orașului, identitatea noastră
nu-s legate de clădirile dărâmate

ci sunt legate de râu,
dar nu avem acces public la el

pentru că malurile
sunt în proprietate privată.

Ne-am gândit la o a 3-a alternativă.
Abordarea noastră a fost:

la ameninţări geografice,
răspunsul e în geografie.

Ce ar fi dacă între oraș și mare

am avea o pădure?

O pădure care n-ar încerca
să se opună forței naturii,

dar care ar disipa-o prin frecare.

O pădure capabilă să lamineze apa
și să prevină inundațiile.

O pădure care să compenseze
datoria istorică pentru spațiul public,

și în măsură să ofere, în sfârșit,
un acces democratic la râu.

În concluzie, proiectarea participativă
a avut o soluţie validă politic şi social,

dar rămânea problema costurilor:
48 milioane de dolari.

Am făcut un sondaj
în sistemul investițiilor publice

și am descoperit că erau 3 ministere
cu 3 proiecte, chiar în acel loc

și nici unul nu știa
de existența celorlalte.

Suma lor se ridica la 52
de milioane de dolari.

Puterea de sinteză a proiectării
încearcă să utilizeze eficient

cele mai sărace resurse ale unui oraș,
care nu-s banii, ci coordonarea.

Aşa am reușit să economisim 4 milioane
şi de-asta azi, pădurea e în construcție.

(Aplauze)

Fie că e forța construcţiei proprii,
a bunului simț sau a naturii,

toate aceste forțe
trebuie să capete o formă,

care nu modelează cimentul, cărămida
sau lemnul, ci viața însăși.

Puterea de sinteză a proiectării

e doar o încercare de plasare
în miezul arhitecturii a forţei vieţii.

Vă mulțumesc din suflet.

(Aplauze)