Cum să vezi dincolo de propria perspectivă și să afli adevărul

Cu cât citim și privim mai mult online, cu atât mai greu ne e să face distincția între ceea ce e real și ceea ce e fals. E ca și cum știm mai mult, dar înțelegem mai puțin, spune filozoful Michael Patrick Lynch. În această discuție, el ne provoacă să luăm măsuri în mod activ pentru a sparge filtrele „bulelor” noastre și pentru a participa la realitatea comună care stă la temelia tuturor lucrurilor.

Deci, imaginează-ți
că ți-ai miniaturizat smartphone-ul

și ți l-ai legat direct la creier.

Dacă ai avea un asemenea cip cerebral,

ai putea încărca
și descărca de pe internet

cu viteza gândului.

Accesarea rețelelor sociale
sau a Wikipediei ar semăna foarte mult...

cel puțin din interior...

cu consultarea propriei memorii.

Ar fi la fel de ușor și intim ca a gândi.

Dar ți-ar fi oare mai ușor
să știi ce e adevărat?

Doar pentru că un mod
de accesare a informației e mai rapid

nu înseamnă și că e mai de încredere,
desigur,

și nu înseamnă că l-am interpreta cu toții
la fel.

Și nu înseamnă
că ai fi mai bun în a-l evalua.

Ai putea fi chiar mai slab,

mai multe date înseamnă
mai puțin timp pentru evaluare.

Ceva asemănător
ni se întâmplă deja chiar acum.

Purtăm deja o lume de informații
în buzunare,

dar pare că, cu cât împărtășim și accesăm
mai multă informație online,

cu atât mai dificil poate fi pentru noi
să facem distincția

între ceea ce e real și ceea ce e fals.

E ca și cum știm mai mult,
dar înțelegem mai puțin.

Presupun
că e o caracteristică a vieții moderne

ca părți mari din public să trăiască
în bule de informații izolate.

Suntem polarizați în privința valorilor,
dar și a faptelor.

Unul din motive e că analiza datelor
care pune în mișcare internetul

ne oferă nu doar mai multă informație,

ci mai multă informație dorită de noi.

Viața noastră online e personalizată,

totul, de la reclamele citite

la veștile care intră
în fluxul nostru de Facebook,

e conceput special
pentru a ne satisface preferințele.

Deși primim mai multă informație,

o mare parte din aceasta
ajunge să ne reflecte pe noi

la fel de mult pe cât reflectă realitatea.

Aceasta sfârșește, cred,

prin a ne umfla bula,
în loc să o spargă.

Astfel, poate că nu e o surpriză

că ne regăsim într-o situație paradoxală,

aceea de a ne gândi că știm atât de mult,

fără ca totuși să ne punem de acord
asupra a ce anume știm.

Deci cum vom soluționa această problemă
a polarizării cunoașterii?

O tactică evidentă e să încercăm
să remediem tehnologia folosită,

să reconcepem platformele digitale,

pentru a le face mai puțin susceptibile
la polarizare.

Sunt fericit să raportez

că mulți oameni deștepți de la Google
și Facebook lucrează chiar la asta.

Iar aceste proiecte sunt vitale.

Cred că remedierea tehnologiei
este, evident, foarte importantă,

dar nu cred că doar tehnologia
și remedierea ei va soluționa problema

polarizării cunoașterii.

Nu cred asta fiindcă nu cred că,
în cele din urmă,

e o problemă tehnologică.

Cred că e o problemă umană,

care are legătură cu modul în care gândim
și cu ceea ce prețuim.

Ca să rezolvăm asta,
cred că vom avea nevoie de ajutor.

Vom avea nevoie de ajutorul psihologiei
și al științei politice.

Dar cred că vom avea nevoie
și de ajutorul filozofiei.

Deoarece, pentru a soluționa problema
polarizării cunoașterii,

va trebui să ne reconectăm

cu o idee fundamentală, filozofică:

aceea că trăim într-o realitate comună.

Ideea unei realități comune
este, presupun, asemănătoare

multor concepte filozofice:

ușor de enunțat,

dar misterios de dificil
de pus în practică.

Pentru a o accepta,

cred că trebuie să facem trei lucruri,

fiecare fiind o provocare
în momentul de față.

În primul rând,
trebuie să credem în adevăr.

Probabil că ați remarcat

că cultura noastră
are o relație oarecum tulbure

cu acest concept în prezent.

Pare că ne contrazicem atât de mult încât,

cum a spus recent un comentator politic,

e ca și când nu mai există date reale.

Dar acest raționament e, de fapt,

expresia unei argumentații seducătoare
ce plutește în aer.

Și e cam așa:

nu putem păși
în afara perspectivelor proprii,

nu putem păși
în afara prejudecăților noastre.

De fiecare dată când încercăm,

primim mai multă informație
din perspectiva noastră.

Astfel, acest raționament sună așa:

putem admite la fel de bine
că adevărul obiectiv e o iluzie

sau că nu contează,

deoarece fie nu vom ști niciodată ce e,

fie nici nu există.

Aceasta nu e o idee filozofică nouă...

scepticismul cu privire la adevăr.

La sfârșitul secolului trecut,
după cum știu unii dintre voi,

era foarte popular
în unele cercuri academice.

De fapt, acesta datează
din vremea filozofului grec Protagoras,

dacă nu chiar dinainte.

Protagoras a spus că adevărul obiectiv
e o iluzie

deoarece
„omul e măsura tuturor lucrurilor”.

Omul e măsura tuturor lucrurilor.

Asta poate semăna cu politica realistă,

eliberatoare,

deoarece fiecare își poate descoperi
sau crea astfel propriul adevăr.

De fapt,
cred că e un raționament egocentric

deghizat drept filozofie.

Acesta confundă dificultatea de a fi sigur

cu imposibilitatea adevărului.

Uitați...

bineînțeles că e dificil
să fii sigur de orice:

am putea trăi cu toții în „Matrix”.

Ai putea avea un cip cerebral în cap

care îți transmite informații greșite.

Dar, în practică,
suntem de acord cu tot felul de adevăruri.

Suntem de acord
că gloanțele pot ucide oameni.

Suntem de acord
că nu poți să dai din brațe și să zbori.

Suntem de acord... sau ar trebui...

că există o realitate externă

și că ignorarea sa ne poate face rău.

Cu toate acestea, scepticismul
față de adevăr poate fi tentant,

deoarece ne permite
să ne justificăm propriile prejudecăți.

Când facem asta,
suntem cam ca tipul din film

care știa că trăiește în „Matrix”,

dar a decis că îi place acolo.

În cele din urmă,
te simți bine să obții ceea ce vrei.

Te simți bine să ai dreptate mereu.

Așa că, adesea ne e mai ușor

să ne ascundem în bulele noastre
confortabile de informații,

să trăim cu neîncredere

și să credem
că aceste bule sunt măsura realității.

Un exemplu al felului în care
neîncrederea ne penetrează acțiunile

este reacția la fenomenul știrilor false.

Știrile false răspândite pe internet

în alegerile prezidențiale americane
din 2016

au fost concepute
să ne mențină prejudecățile,

să ne umfle bulele.

Dar ceea ce a fost izbitor la ele

a fost nu doar că au păcălit
atât de mulți oameni.

Ceea ce mi s-a părut izbitor mie
la știrile false,

la acest fenomen,

a fost rapiditatea cu care el a devenit
subiect de polarizare a cunoașterii.

Atât de mult încât
însuși termenul de „știri false”

înseamnă acum doar „știre ce nu-mi place”.

E un exemplu al neîncrederii în adevăr
despre care vorbesc.

Dar, cred, ceea ce e cu adevărat periculos

la scepticismul cu privire la adevăr

e că duce la depotism.

„Omul e măsura tuturor lucrurilor”

devine inevitabil
„Acest om e măsura tuturor lucrurilor”.

Tot așa cum „fiecare pentru sine”

pare să devină întotdeauna
„doar cel puternic supraviețuiește”.

La finalul cărții lui Orwell „1984”,

polițistul gândurilor O'Brien
îl torturează pe Winston Smith

pentru a ajunge să creadă
că doi plus doi fac cinci.

Scopul acestui lucru,
potrivit lui O'Brien,

e că dorește să-l convingă pe Smith
că orice spune partidul e adevărul,

iar adevărul e orice spune partidul.

Și ceea ce O'Brien știe e că,
odată acceptată această idee,

dezacordul critic e imposibil.

Nu poți vorbi de adevăr puterii

dacă puterea spune adevărul
prin definiție.

Am spus că pentru a accepta
că trăim într-o realitate comună,

e nevoie de trei lucruri.

Primul lucru e să credem în adevăr.

Al doilea lucru poate fi rezumat

de fraza latină preluată de Kant
drept motto al Iluminismului:

„Sapere aude”,

sau „îndrăznește să știi”.

Sau, cum dorește Kant,
„îndrăznește să afli singur”.

Cred că în primele zile ale internetului,

mulți dintre noi credeau

că tehnologia informațiilor
ne va ușura mereu

sarcina de a afla singuri

și, bineînțeles, în multe privințe,
asta a făcut.

Dar, pe măsură ce internetul a devenit
tot mai mult parte a vieții noaste,

bazarea noastră pe el,
modul de utilizare,

au devenit tot mai pasive.

Mult din ceea ce știm azi
se datorează Google.

Descărcăm seturi de date preîmpachetate

și le aruncăm pe banda rulantă
a rețelelor sociale.

Cunoașterea prin Google e bună

tocmai fiindcă implică
un fel de externalizare intelectuală.

Efortul nostru e preluat
de o rețea de persoane și algoritmi.

Și asta ne permite, bineînțeles,
să nu ne încărcăm mințile

cu tot felul de date.

Putem să le descărcăm când ne trebuiesc.

Și asta e grozav.

Dar există o diferență
între a descărca un set de date

și a înțelege cu adevărat cum sau de ce
sunt acele date așa cum sunt.

A înțelege
de ce se răspândește o anumită boală

sau cum se face o demonstrație matematică

sau de ce prietenul tău e deprimat

implică mai mult decât să descărci.

Va presupune, cel mai probabil,

să lucrezi și singur,

să ai puțină viziune creativă,

să folosești imaginația,

să ieși pe teren,

să faci experimentul,

să faci demonstrația,

să vorbești cu cineva.

Nu spun, desigur, că ar trebui
să încetăm să aflăm prin Google.

Spun doar

că n-ar trebui să-l supraestimăm.

Trebuie să găsim moduri de a încuraja
forme de cunoaștere activă

și care nu implică mereu evitarea
efortului nostru în bula noastră.

Căci chestia despre cunoașterea
de pe Google e că adesea ajunge să fie

cunoaștere de tip bulă.

Și cunoașterea asta înseamnă
să ai întotdeauna dreptate.

Dar a îndrăzni să știi,

a îndrăzni să înțelegi,

înseamnă să riști să te înșeli.

Înseamnă să riști să afli

că ceea ce vrei și ceea ce e adevărat
sunt două lucruri diferite.

Astfel ajung la al treilea lucru
ce cred că trebuie făcut

dacă vrem să acceptăm că trăim
într-o realitate comună.

Iar acest al treilea lucru e:
să avem puțină modestie.

Și aici mă refer la modestia epistemică,

care înseamnă, într-un fel,

să știi că nu le știi pe toate.

Dar înseamnă și ceva mai mult de-atât.

Înseamnă ca viziunea ta despre lume
să fie deschisă îmbunătățirii

aduse de dovezile și experiența altora.

Viziunea ta să fie deschisă îmbunătățirii

aduse de dovezile și experiența altora.

Adică nu doar să fii deschis la schimbare.

Nu doar să fii deschis
la autoperfecționare.

Înseamnă să consideri că cunoașterea ta
poate fi îmbunătățită

sau îmbogățită de contribuția altora.

E parte din ceea ce implică
recunoașterea faptului

că există o realitate comună

față de care ești și tu responsabil.

Nu cred că e exagerat când spun

că societatea noastră nu se descurcă
prea bine cu îmbunătățirea sau încurajarea

acestui fel de modestie.

Și e așa, parțial, fiindcă

tindem să facem confuzia
între aroganță și siguranță de sine.

Și asta, parțial, fiindcă, știți,

e mai ușor să fii arogant.

E mai ușor să crezi că le știi pe toate.

E mai ușor să crezi
că le-ai descifrat pe toate.

Dar ăsta e încă un exemplu
al neîncrederii în adevăr

despre care vorbeam.

Așadar, conceptul realității comune,

la fel ca multe concepte filozofice,

poate părea atât de evident,

încât privim dincolo de el,

uitând de ce e important.

Democrațiile nu pot funcționa
dacă cetățenii lor nu se străduiesc,

măcar din când în când,

să locuiască un spațiu comun,

un spațiu unde pot schimba idei,

mai ales atunci când...

sunt în dezacord.

Dar nu te poți strădui
să locuiești acel spațiu

dacă nu accepți deja
că trăiești în aceeași realitate.

Ca să acceptăm,
trebuie să credem în adevăr,

trebuie să încurajăm
moduri active de cunoaștere.

Și trebuie să avem modestia

de a realiza
că nu suntem măsura tuturor lucrurilor.

Poate vom realiza,
într-o bună zi, viziunea

de a avea internetul în creierul nostru.

Dar dacă vrem ca acest lucru
să fie eliberator, nu terifiant,

dacă dorim să ne extindem înțelegerea,

și nu doar cunoașterea pasivă,

trebuie să ne amintim
că perspectivele noastre,

oricât de minunate și frumoase ar fi,

sunt doar asta...

perspective asupra unei realități.

Mulțumesc.

(Aplauze)