Cum să vorbim on-line despre abuzul sexual

E nevoie de o abordare mai prudentă a justiției sociale pe rețelele de socializare, spune scriitoarea și activista Ione Wells. După ce a fost victima unui abuz sexual în Londra, Wells a publicat într-un ziar studențesc o scrisoare destinată adresată agresorului ei, care a devenit virală dând naștere campaniei #Nevinovat, împotriva violenței sexuale și învinuirii victimelor. În acest discurs emoționant ne povestește cum experiența sa a dat speranță altor victime și transmite un mesaj puternic împotriva culturii de umilire on-line.

Era în aprilie, anul trecut.

Ieșisem într-o seară cu prietenii

să sărbătorim o zi de naștere.

Nu ne mai văzuserăm
de vreo câteva săptămâni,

a fost o seară minunată
fiind cu toții împreună.

La sfârșitul serii,

am prins ultimul metrou
spre celălalt capăt al Londrei.

Drumul a fost liniștit.

Am ajuns la stația mea,

mai aveam 10 minute
de mers pe jos până acasă.

După ce am cotit spre strada mea,

casa mea se vedea puțin mai sus,

am auzit pași în spatele meu

care parcă au apărut ca din senin

și se apropiau rapid.

Înainte să realizez ce se întâmplă,

mi s-a pus o mână la gură,
nemaiputând să respir,

iar tânărul din spatele meu
m-a pus la pământ

izbindu-mi capul de mai multe ori
de paviment

până ce mi-a dat sângele pe nas,

lovindu-mă cu șuturi în spate și gât

în timp ce începea să mă abuzeze,

smulgându-mi hainele și
țipând să ,,închid gura"

cum încercam să strig după ajutor.

Cu fiecare lovitură
cu capul de pământ,

îmi răsuna în minte o întrebare
care mă urmărește și astăzi:

„Oare așa se va termina totul?”

Nu îmi dădusem seama că
fusesem urmărită

de la stația de metrou.

Câteva ore mai târziu,

stăteam cu bustul și picioarele
dezgolite în fața poliției,

în timp ce îmi fotografiau
tăieturile și vânătăile

de pe corp, pentru
probele criminalistice.

Nu am cuvinte să descriu
sentimentele chinuitoare

de vulnerabilitate, rușine,
supărare și nedreptate

pe care le-am trăit atunci
și în următoarele săptămâni.

Dar simțind nevoia să condensez
aceste sentimente,

să le pun în ordine ca să le pot prelucra,

am făcut ce mi s-a părut
cel mai natural:

Am scris despre asta.

La început a fost
un exercițiu terapeutic.

Am scris o scrisoare abuzatorului,

l-am umanizat cu ,,tu''

pentru a-l include în comunitatea

pe care a abuzat-o
așa de violent în acea seară.

Accentuând efectul devastator

al acțiunilor sale, i-am scris:

„Te-ai gândit vreodată
la persoanele din viața ta?

Nu știu cine sunt
persoanele din viața ta.

Nu știu nimic despre tine.

Dar știu asta:

Nu m-ai atacat doar pe mine
în acea seară.

Sunt o fiică, o prietenă,

o soră, o elevă,

o verișoară, o nepoată,

sunt o vecină,

sunt angajata care servește tuturor

cafeaua la metrou.

Iar toate aceste persoane care
intră în contact cu mine

formează comunitatea mea.

Iar tu i-ai abuzat pe fiecare în parte.

Ai violat adevărul pentru care
nu voi înceta vreodată sa lupt,

ceea ce reprezintă toți acești oameni:

că în lume există cu siguranță
mai mulți oameni buni decât răi.”

Hotărâtă să nu îmi pierd încrederea

în solidaritatea comunității mele
sau în întreaga umanitate,

mi-am amintit de atacul terorist
din 7 iulie 2005 din Londra,

de primarul Londrei
și de părinții mei care au insistat

să folosim din nou
mijloacele de transport a doua zi,

ca să nu rămânem
marcați sau schimbați

de cei care ne-au făcut
să ne simțim în nesiguranță.

I-am spus agresorului meu:

„M-ai atacat,

dar voi lua din nou metroul.

Comunitatea nu va considera periculos
să meargă acasă pe jos pe întuneric.

Vom lua ultimul metrou spre casă

și vom merge pe străzile noastre singuri

pentru că nu ne vom impune
sau accepta ideea

că ne punem în pericol făcând asta.

Vom continua să ne adunăm
ca o armată,

când un membru al comunității noastre
este amenințat.

Iar aceasta este o luptă
pe care nu o vei câștiga.”

Pe atunci când scriam
această scrisoare...

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Pe când scriam această scrisoare,

învățam pentru examene în Oxford

și lucram la ziarul studențesc local.

Cu toate că familia și prietenii
mă susțineau,

pe atunci mă simțeam singură.

Nu știam pe nimeni
care să fi trecut prin așa ceva,

cel puțin așa credeam.

Citisem articole, statistici,
și știam cât era de comun abuzul sexual,

cu toate astea nu știam pe nimeni

care să vorbească despre asta.

Așa că am luat o decizie spontană,

să public această scrisoare
în ziarul studențesc,

sperând să ajungă la alții în Oxford

care poate au avut o experiență similară
și se simt la fel.

La sfârșitul scrisorii,

le-am cerut celorlalți
să scrie experiențele lor

sub hashtag-ul „Nevinovat”,

pentru a sublinia că supraviețuitorii
abuzului se pot exprima

fără să se simtă vinovați sau rușinați
de ceea ce li s-a întâmplat –

pentru a arăta că toți ne putem
opune abuzului sexual.

Nu am anticipat că aproape peste noapte,

această scrisoare a devenit virală.

În scurt timp am primit sute de scrisori

de la bărbați și femei
din întreaga lume,

pe care le-am publicat
pe un website creat de mine.

Iar hastag-ul a devenit o campanie.

O mamă australiană de 40 de ani
a povestit cum într-o seară în oraș

a fost urmărită la baie de un bărbat

care îi tot atingea zona genitală.

Apoi un bărbat din Olanda

a povestit cum a fost violat
la o întâlnire în Londra

și nu a fost luat în seriosde nimeni.

Am avut mesaje pe Facebook
de la persoane din India și America de Sud

care mă întrebau
cum să facă acolo campania.

Una din primele contribuții
a fost de la Nikki, care a povestit

cum a crescut fiind
molestată de propriul tată.

Prietenii mi-au povestit

despre experiențe
întâmplate cu o săptămână în urmă.

până la cele întâmplate cu ani în urmă
despre care habar nu aveam.

Pe măsură ce primeam aceste mesaje,

începusem să primim mesaje de speranță;

oameni încurajați de această comunitate

care se opune abuzului și
învinovățirii victimei.

O femeie pe nume Olivia,

după ce a povestit cum a fost abuzată

de cineva în care avea încredere
și la care ținea, a spus:

„Am citit multe din experiențele de aici

și sper că dacă atât de multe femei
pot merge mai departe, atunci pot și eu.

Am fost inspirată de multe

și sper să fiu
la fel de puternică într-o zi.

Cu siguranță voi fi.”

Oamenii au început
să publice sub acest hashtag,

iar scrisoarea a fost republicată
de presa națională

și tradusă în mai multe limbi
din întreaga lume.

Dar ceva m-a uimit la atenția mediatică
acordată scrisorii.

Pentru ca ceva să fie pe prima pagină...

Însăși cuvântul „știri”
(în engleză „noutăți”),

ne face să credem că e ceva nou
sau surprinzător.

Și totuși, abuzul sexual
nu este o noutate.

Abuzul sexual
și alte acte de injustiție

sunt prezentate de media tot timpul.

Dar prin această campanie,

injustițiile au fost prezentate
nu doar ca subiecte de știri,

au fost în primul rând experiențe trăite
care au afectat oameni reali,

care au creat, cu solidaritatea tuturor,

ceea ce aveau nevoie
și care lipsea înainte:

o platformă pentru a se elibera,

garanția că nu sunt singuri,
că nu sunt vinovați de ce li s-a întâmplat

și discuții deschise care pot ajuta
să reducă stigmatul acestui subiect.

Vocile celor direct implicați
erau în prim plan,

nu vocile jurnaliștilor
sau a comentatorilor media.

De aceea întâmplarea era o știre.

Trăim într-o lume interconectată

cu o proliferare a rețelelor sociale

care, desigur, e o resursă fantastică
pentru a declanșa schimbarea socială.

Dar de asemenea ne-a făcut
mai reactivi,

de la micile necazuri ca:
„Ah, trenul meu a avut întârziere,”

la cele mai flagrante acte de război,
genocid, atacuri teroristice.

Am început sa reacționăm
la orice fel de nemulțumire

postând pe Tweeter, Facebook,
hashtag-uind;

orice pentru a arăta
că și noi am avut o reacție.

Problema reacționării în masă

e că uneori poate însemna
că nu reacționăm deloc,

nu în sensul de a nu face
oricum nimic.

Ne poate face să ne simțim mai bine,

ca și cum am fi contribuit
la un doliu sau indignare de grup

dar asta nu schimbă de fapt nimic.

Și în plus,

uneori poate înăbuși vocile
celor direct afectați de abuz,

ale căror nevoi trebuie să fie auzite.

Îngrijorarea, de asemenea, este tendința
de a reacționa împotriva injustiției

ridicând și mai multe ziduri,

arătând repede cu degetul,
în speranța găsirii unor soluții simple

la problemele complexe.

Într-un tabloid britanic,
scrisoarea mea avea ca titlu:

„Studentă la Oxford lansează campania
on-line de umilire a agresorului.”

Dar campania nu a vrut
să umilească pe nimeni.

Am vrut să lăsăm oamenii să vorbească
și să-i facem pe alții să asculte.

Troll-urile ostile de pe Twitter au creat
și mai multă nedreptate,

comentând asupra etniei
sau a clasei sociale a agresorului,

pentru a-și impune propriile agende
prejudiciate.

Câțiva chiar m-au acuzat
că am inventat totul

ca să impun, și citez:

„convingeri mele feministe împotriva
bărbaților.”

(Râsete)

Așa e, nu?

„Hei lume! Iertați-mă, nu o pot face,

sunt prea ocupată să urăsc
întreaga populație masculină

până împlinesc 30 de ani.”

(Râsete)

Sunt aproape sigură

că aceste persoane nu ar spune
aceleași lucruri față în față.

Dar se pare că, în fața calculatorului,

în confortul casei lor,
pe rețelele de socializare,

oamenii uită că ceea ce scriu
devine public –

că alți oameni vor citi
și vor fi afectați.

Întorcându-mă la ideea
de a lua din nou metroul,

ce mă mai îngrijorează profund
cu această gălăgie ce se face

ca reacție on-line la nedreptate

este că ne putem identifica
foarte ușor cu persoana în cauză

care poate duce la
un oarecare defetism,

o barieră mentală în a vedea binele,
oportunitatea de schimbare

după o situație negativă.

Cu câteva luni înainte
de începerea campaniei,

înainte de ceea ce mi s-a întâmplat,

am fost la un eveniment TEDx în Oxford,

și am ascultat-o pe Zelda la Grange,

fost secretar privat
a lui Nelson Mandela.

Una din povestirile ei
m-a impresionat foarte tare.

A vorbit despre Mandela
când a fost dat în judecată

de Federația de Rugby sud-africană

după ce a ordonat o anchetă în sport.

În sala de judecată,

el a mers la avocații Federației de Rugby,

a dat mâna cu ei

și a conversat cu ei,
cu fiecare în limba sa maternă.

Zelda a încercat să protesteze,

spunându-i că nu merită respectul său

după nedreptatea pe care i-au făcut-o.

El s-a întors către ea și i-a zis:

„Să nu lași niciodată adversarul
să decidă condițiile bătăliei.”

Când am auzit aceste cuvinte,

nu am știut exact
de ce erau așa de importante,

dar am simțit că erau,
așa că le-am notat într-un carnețel.

De atunci m-am gândit mult
la această frază.

Răzbunarea sau exprimarea urii

împotriva celor care ne-au nedreptățit

poate părea o reacție umană
în fața răului,

dar trebuie să întrerupem acest ciclu,

dacă sperăm să transformăm
evenimentele negative, de nedreptate,

în schimbări sociale pozitive.

Dacă facem altfel,

vom lăsa dușmanul
să decidă condițiile de luptă,

crează o dicotomie

în care noi, cei care am suferit,
devenim cei afectați,

instigați împotriva lor, a răufăcătorilor.

Așa cum am luat din nou metroul,

nu ne putem lăsa platformele
de interconectivitate și comunitate

să fie locurile pe care
le alegem pentru a fi învinși.

Dar nu vreau să descurajez
răspunsul din social media

pentru că datorez dezvoltarea
campaniei #Nevinovat

aproape în întregime acestuia.

Dar vreau să încurajez
o abordare mai chibzuită

a modului în care o folosim
ca răspuns la injustiție.

Mai întâi, cred, trebuie
să ne întrebăm două lucruri.

Unu: De ce simt această nedreptate?

În cazul meu, erau câteva răspunsuri.

Cineva m-a rănit pe mine
și pe cei dragi mie,

sub considerentul că nu va trebui
să răspundă pentru asta

sau să recunoască prejudiciile create.

Și nu doar asta, mulți
suferă în fiecare zi

din cauza abuzurilor sexuale,
adesea în tăcere,

și totuși, nu-i acordăm
spațiul mediatic dat altor probleme.

Este încă o problemă
pentru că adesea sunt acuzate victimele.

Apoi întrebați-vă:
Văzând aceste cauze,

cum aș putea să le reinversez?

Prin noi, a fost tras la răspundere
agresorul meu și mulți alții.

Le-a fost atrasă atenția
asupra efectului cauzat.

A fost dată atenție mediatică
abuzului sexual,

pornind discuții intre prieteni,
în familie, în presă

care fuseseră prea mult ignorate,

accentuându-se că victima nu e de vină
pentru ceea ce i s-a întâmplat.

Mai avem mult până rezolvăm
această problemă definitiv.

Dar în acest fel,

putem folosi social media
ca mijloc activ de justiție socială,

ca mijloc de educare,
de stimulare a dialogului,

pentru ca factorii de decizie
să afle de existența problemei

direct de la cei afectați de ea.

Pentru că uneori aceste întrebări
nu au răspunsuri ușoare.

De fapt, foarte rar au.

Dar asta nu înseamnă
că nu putem să răspundem prudent.

În situațiile în care
nu știi ce să faci,

cum să abordezi
acest sentiment de nedreptate,

te mai poți gândi,
poate nu la ce ar trebui să faci,

ci la ceea ce nu ar trebui să faci.

Nu poți construi și mai multe ziduri
luptând împotriva nedreptății

cu și mai multă prejudecată,
cu mai multa ură.

Nu poți vorbi în locul celor
direct afectați de nedreptate.

Și nu poți reacționa la nedreptate
și a doua zi să uiți de acest lucru,

doar pentru că cei de pe Twitter
au trecut la alt subiect.

Câteodată lipsa reacției,
în mod ironic,

e cea mai potrivită cale
pe care o putem lua.

Pentru că putem fi furioși, supărați
și porniți din cauza nedreptății,

dar să luăm în considerare
reacțiile noastre.

Să-i tragem la răspundere
fără să coborâm într-o cultură

care ne face să ne umilim
sau să ne nedreptățim.

Să ne amintim de diferența,

foarte des uitată
de utilizatorii de internet,

dintre critică și insultă.

Să nu uităm
să gândim înainte să vorbim,

doar pentru că avem în față un ecran.

Iar când facem zarvă
pe rețelele de socializare,

să nu înăbușim nevoile celor afectați,

ci din contră, să le amplificăm vocile,

iar Internetul sa devină locul
în care nu ești o excepție

dacă vorbești despre ceva
ce ți s-a întâmplat ție.

Aceste abordări prudente ale nedreptății

evocă bazele
pe care a fost construit Internetul:

socializare, semnalare, conectare;

toți acești termeni care vor
să aducă oamenii împreună

nu să îi separe.

Dacă ne uităm la cuvântul
,,justiție" în dicționar,

înainte de pedeapsă,

înainte de aplicarea legii
sau de autoritatea judiciară,

găsești:

„Respectarea dreptății.”

Cred că sunt puține lucruri
în această lume mai ,,drepte''

decât a aduce oamenii împreună,

decât solidaritatea.

Dacă permitem rețelelor de socializare
să facă asta,

cu siguranță ele pot transmite
o puternică formă de dreptate.

Va mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)