Bob Mankoff: Anatomia unei caricaturi din The New Yorker

Revista The New Yorker primeste cam 1,000 de caricaturi pe săptămână; publică doar 17 dintre acestea. În această discuție amuzantă, alertă și pătrunzătoare, veteranul editor de caricaturi al revistei și auto-proclamatul "analist de umor", Bob Mankoff, analizează comedia cu ajutorul câtorva dintre "desenele de idei" apărute în revistă, explicând ce merge și ce nu, și de ce.

O să vorbesc despre creația de umor,

un lucru interesant, care însă duce la

unele discuții despre constrângeri,

și cum în anumite contexte umorul este bun,

iar în alte contexte este rău.

Sunt din New York,

iar aici e 100% satisfacție.

Ceea ce e ridicol, pentru că în umor,

nu poți spera la mai mult de 75%.

Nimeni nu e mulțumit 100% de umor

în afară de femeia asta.

(Video) Femeie: (Râde)

Bob Mankoff: E prima mea soție.

(Râsete)

Acea parte din relație a mers bine.

(Râsete)

Să ne uităm la această caricatură.

Vreau să subliniez că

desenele apar în contextul

revistei The New Yorker,

tipărită în minunatul font Caslon, și pare

o caricatură destul de benignă în acest context.

Râde un pic de îmbătrânire,

și oamenilor le-ar putea plăcea.

Dar nu îi poți mulțumi pe toți.

Nu l-ai putea mulțumi pe acest tip.

"Încă o glumă despre bătrâni albi. Ha ha. Ce spiritual.

Probabil e bine să fii tânăr și obraznic,

dar într-o zi o să fii bătrân, asta dacă nu pici, cum îmi doresc."

(Râsete)

New Yorker este un mediu destul de sensibil,

unde oamenii sunt ofensați cu ușurință.

Unul din lucrurile de care îți dai seama

e că e un mediu neobișnuit.

Aici sunt o persoană ce vă vorbește.

Sunteți un colectiv. Vă auziți râzând și știți că ceilalți râd.

New Yorker se adresează unui public larg,

și când vezi caricatura,

iar nimeni nu știe de ce râd ceilalți,

subiectivitatea umorului

e foarte interesantă.

Să vedem această caricatură.

"Date descurajante despre antidepresiv."

(Râsete)

Într-adevăr, e descurajant.

Ați putea crede că, ei bine,

majoritatea a râs de asta.

Nu-i așa? Vouă vi s-a părut amuzant.

În general, pare a fi o caricatură amuzantă,

dar să vedem sondajul meu online.

În general, a plăcut la cam 85% din oameni.

109 i-au dat 10, nota cea mai mare. 10 i-au dat 1.

Dar să vedem răspunsurile individuale.

"Îmi plac animalele!!!" Uite ce mult îmi plac.

(Râsete)

"Nu vreau să le fac rău. Nu mi se pare foarte amuzant."

Această persoană i-a dat 2.

"Nu-mi place să văd animale suferind -- nici măcar în caricaturi."

Acestor oameni le amintesc că folosim cerneală anestezică.

Altora li s-a părut amuzant.

Asta e adevărata distribuție a umorului

când nu avem contagiunea umorului.

Umorul e un fel de distracție.

Toate distracțiile conțin o nuanță de pericol,

ceva ce poate eșua,

și totuși ne place când suntem protejați.

Așa e la zoo. E pericol. Tigrul e acolo.

Gratiile ne protejează. E distractiv, corect?

Ăsta e un zoo rău.

(Râsete)

E un zoo corect politic, dar rău.

Dar ăsta e și mai rău.

(Râsete)

Când e vorba de umor în New Yorker,

trebuie văzut unde o să fie tigrul?

De unde o să vină pericolul?

Cum o să te descurci?

Funcția mea e să mă uit la 1.000 de caricaturi pe săptămână.

Dar în The New Yorker încap doar 16 - 17 caricaturi,

și noi avem 1.000 de caricaturi.

Desigur, numeroase caricaturi trebuie respinse.

Am putea pune mai multe caricaturi în revistă

dacă am scoate articolele.

(Râsete)

Dar cred că ar fi o mare pierdere,

una care nu m-ar afecta, dar totuși semnificativă.

În fiecare săptămână apar caricaturiști la revistă.

Caricaturistul normal de la revistă

prezintă 10 sau 15 idei pe săptămână.

Dar majoritatea vor fi respinse.

Asta e natura oricărei activități creative.

Mulți dispar. Unii rămân.

Matt Diffee e unul din ei.

Asta e una din caricaturile lui.

(Râsete)

Drew Dernavich. "Noaptea contabilor la improvizație."

"Ăsta e momentul în care cerem publicului"

să strige numere la nimereală.

Paul Noth. "E de treabă. Aș vrea doar să fie mai pro-Israel."

(Râsete)

Eu știu totul despre respingere,

când am plecat -- de fapt, am fost dat afară -- de la facultatea de psihologie

și m-am hotărât să devin caricaturist, o urmare firească,

între 1974 și 1977 am trimis 2.000 de desene la The New Yorker,

și The New Yorker mi-a respins 2.000 de desene.

La un moment dat, scrisoarea asta de respingere, în 1977 --

[Ne pare rău dar nu putem folosi materialul anexat. Vă mulțumim pentru ocazia de a-l analiza.] -

prin magie s-a transformat în asta.

[Hei! Ai vândut una. Pe bune! Chiar ai vândut o caricatură nenorocitei reviste New Yorker.]

(Râsete)

Bineînțeles că nu s-a întâmplat așa,

dar ăsta e adevărul emoțional.

Bineînțeles, ăsta nu e umor de New Yorker.

Ce este umorul de New Yorker?

Ei bine, după 1977, am spart gheața și am început să le vând caricaturi.

Finalmente, în 1980, am primit venerabilul

contract New Yorker,

din care am șters unele părți pentru că nu vă privesc.

Din 1980. "Dragă D-le Mankoff, confirmând angajamentul

următor --" bla bla bla -- șters --

"pentru orice desene de idei."

În ceea ce privește desenele de idei, contractul nu

menționează nicăieri cuvântul "caricatură".

Expresia "desene de idei" e sine qua non pentru caricaturile New Yorker.

Deci ce e un desen de idee? Un desen de idee e ceva

care te obligă să gândești.

Asta nu e o caricatură. E nevoie ca atât tu

căt și caricaturistul să gândiți

pentru a fi o caricatură.

(Râsete)

Vă prezint câteva, văd că înțelegeți glumele mele.

"Nu există dreptate în lume. Există ceva dreptate în lume. Lumea e dreaptă."

Asta cred lemingii.

(Râsete)

Eu și revista, când am creat comentariile,

caricatura e ambiguă în ceea ce privește adevăratul său subiect.

Ce e această caricatură? Chiar e despre lemingi?

Nu. E despre noi.

E părerea mea despre religie,

și cum adevăratul confilct și luptele între religii

sunt despre cine are cel mai bun prieten imaginar.

(Râsete)

Iar asta e cea mai faimoasă caricatură a mea.

"Nu, joi nu merge. Ce zici de niciodată - niciodată poți?"

A fost republicată de mii de ori, plagiată complet.

Apare chiar și pe chiloți,

dar redusă la "Ce zici de niciodată - niciodată poți?"

Acestea par a fi forme diferite de umor

dar sunt de fapt foarte asemănătoare.

În ambele cazuri, așteptările noastre sunt înșelate.

În ambele cazuri, narațiunea e schimbată.

Avem o incongruență și un contrast.

"Nu, joi nu merge. Ce zici de niciodată - niciodată poți?"

avem o sintaxă de politețe

și un mesaj nepoliticos.

Așa funcționează umorul realmente. E o sinergie cognitivă

în care combinăm două lucruri opuse

și există temporar în mințile noastre.

E și politicos și obraznic.

Avem formalitatea de la The New Yorker

și vulgaritatea limbajului.

Practic, așa funcționează umorul.

Deci sunt analist de umor, ați putea spune.

E.B. White spunea că analiza umorului e ca disecția unei broaște.

Nu prea interesează pe nimeni, și broasca moare.

Eu o să omor câteva, dar n-o să fie vreun genocid.

Mă face într-adevăr -

Să ne uităm la această poză. O poză interesantă,

Publicul râzând.

Avem oamenii, filfizoni,

dar toată lumea râde, toți râd

în afară de un tip

Tipul ăsta. Cine e? Criticul.

E criticul de umor,

și eu sunt forțat în această poziție,

când sunt la New Yorker, iar ăsta e pericolul,

că o să devin tipul ăla.

Ăsta e un filmuleț făcut de Matt Diffee, cam

cum își imaginează ei situația exagerată.

(Video) Bob Mankoff: "Ooo, nu.

Ehhh.

Ooo. Hmm. Prea amuzant.

În mod normal da, dar azi n-am chef.

O să-mi placă de unul singur. Poate.

Nu. Neah. Nu.

Exagerat. Insuficient.

Desenat bine, neamuzant.

Nu. Nu.

Doamne, nu, de mii de ori nu.

(Muzică)

Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. [Patru ore mai târziu]

Hei, ce bine da, ce ai acolo?

Angajat birou: Cu brânză și șuncă? BM: Nu.

Angajat birou: Ok. Cu pastramă? BM: Nu.

Angajat birou: Curcan afumat cu bacon? BM: Nu.

Angajat birou: Falafel? BM: Ia să văd.

Ăă, nu.

Angajat birou: Cald, cu brânză? BM: Nu.

Angajat birou: Șuncă și salată? BM: Nu.

Angajat birou: Șuncă de Praga cu mozzarella și muștar de mere? BM: Nu.

Angajat birou: Salată de fasole verde? BM: Nu.

(Muzică)

Nu. Nu.

Clar nu. [Câteva ore după prânz]

(Sirene)

Nu. Pleacă de aici.

(Râsete)

E o exagerare a ceea ce fac.

Respingem multe, multe, multe caricaturi,

așa că există multe cărți numite "Colecția de respinse"

"Colecția de respinse" nu e chiar stilul de umor New Yorker.

Și puteți observa vagabondul de pe trotuar

îmbătându-se și marioneta sa de ventriloc vomitând.

Ăsta probabil nu e humor de New Yorker.

A fost făcut de Matt Diffee, unul dintre caricaturiștii noștri.

O să vă prezint exemple de umor din colecția respinse.

"Aș vrea un copil."

(Râsete)

Aici e interesant -- râsul vinovat,

râzi chiar dacă nu e bine.

(Râsete)

"Cap de fund. Vă rog ajutați."

(Râsete)

De fapt, în contextul acestei cărți,

care spune: "Caricaturi pe care nu le-ai văzut și nici nu le vei vedea vreodată

în The New Yorker", umorul e perfect.

O să explic de ce.

Există un concept că umorul e

o contravenire benignă.

În alte cuvinte, ca ceva să fie amuzant, trebuie să crezi

că e greșit și în regulă în același timp.

Dacă ni se pare absolut greșit, spunem: "Nu e amuzant."

Și dacă e total în regulă, care e gluma? Corect?

Asta se aplică în cazul benign al lui "Nu, joi nu merge. Ce zici de niciodată - niciodată poți?"

E nepoliticos. Lumea nu ar trebui să fie așa.

În acel context, ni se pare în regulă.

Așa că, în acest context, "Cap de fund. Vă rog ajutați."

este o contravenire benignă.

În contextul revistei The New Yorker...

"Armata de celule-T: Poate răspunsul imunologic al corpului

ajuta în tratarea cancerului?" Of, doamne.

Citești despre lucruri deștepte,

o disecție inteligentă a sistemului imunologic.

Te uiți într-o parte și vezi

"Cap de fund. Vă rog ajutați."? Dumnezeule.

Aici contravenția este malignă. Nu funcționează.

Nimic nu e amuzant pe cont propriu.

Totul se află într-un context și avem anumite așteptări.

Un mod de a vedea lucrurile este ăsta.

E un fel de teorie meta-motivațională despre cum arătăm,

o teorie despre motivație și starea noastră

și cum starea noastră determină ce lucruri ne plac

sau ne displac.

Când suntem într-o stare jucăușă, dorim exaltare.

Dorim excitare extremă. Suntem emoționați.

Dacă suntem într-o stare hotărâtă, ne face tensionați.

"Colecția de respinse" e cu totul în acest domeniu.

Vrei să fii stimulat. Vrei să fii incitat.

Vrei să fii nerespectat.

E ca aici, ca într-un parc de distracții.

Voce: Îi dăm drumul. (Țipete)

El râde. Se află atât în pericol cât și în siguranță,

incredibil de stimulat. Nu e nicio glumă. Nu e nevoie de glume.

Dacă agiți suficient o persoană și o stimulezi suficient,

o să râdă foarte, foarte puțin.

Iată încă o caricatură din "Colecția de respinse".

"Prea strâns?"

E un desen despre terorism.

New Yorker ocupă un spațiu foarte diferit.

E un spațiu jucăuș în felul său, dar și cu un țel,

iar în acel spațiu, caricaturile sunt diferite.

Acum o să vă arăt caricaturi publicate de New Yorker

chiar după 9/11, o zonă foarte, foarte sensibilă pentru umor.

Cum ar aborda-o The New Yorker?

Nu cu un tip cu o bombă, spunând "Prea strâns?"

Mai era o caricatură pe care nu am arătat-o pentru că

am crezut că ar putea fi jignitoare.

Faimoasa caricatură Sam Gross, asta s-a întâmplat

după controversa cu Mohamed în rai,

cu teroristul sinucigaș în bucățele,

spunându-i sinucigașului,

"O să-ți dăm virginele când îți găsim penisul."

(Râsete)

Mai bine nedesenat.

În prima săptămână nu am pus caricaturi.

Era o gaură neagră pentru umor, justificat.

Nu e indicat în absolut orice situație.

Dar în săptămâna următoare, asta a fost prima caricatură.

"Credeam că nu o să mai râd niciodată, până ți-am văzut haina."

E despre faptul că, dacă eram în viață,

aveam să râdem. Aveam să respirăm.

Aveam să existăm. Să mai vedem una.

"Dacă nu beau și al treilea Martini, teroriștii vor câștiga."

Aceste caricaturi nu sunt despre ei. Sunt despre noi.

Umorul ne reflectă pe noi.

Lucrul cel mai ușor în umor, și e perfect legitim,

e când un prieten râde pe seama unui dușman.

Se numește umor de dispoziție.

95% din umor e așa. Nu e umorul nostru.

O altă caricatură.

"Nu m-ar deranja să trăiesc într-un stat islamic fundamentalist."

(Râsete)

Umor are nevoie de o țintă.

Însă, interesant, în The New Yorker, ținta suntem noi.

Tința e publicul și oamenii care îl publică.

Umorul reflectă sinele

și ne face să ne gândim la presupozițiile noastre

Priviți această caricatură de Roz Chast, tipul ce citește necrologul.

"2 ani mai mic ca tine, 12 ani mai mare ca tine,"

3 ani mai tânăr ca tine, vârsta ta întocmai,

exact aceeași vârstă."

Această caricatură e extrem de profundă.

Așadar The New Yorker încercă, într-un fel, să și

spună ceva prin caricaturi, nu doar amuzament,

ceva despre noi. Încă una.

"M-am făcut vegetarian din motive de sănătate,

după a devenit o alegere morală, iar acum e doar ca să enervez lumea."

(Râsete)

"Mă scuzați - cred că ceva e greșit aici

într-un fel în care nimeni în afară de mine nu ar observa."

Se concentrează pe obsessile noastre, pe narcisismul nostru,

pe contradicțiile și pe ciudățeniile noastre, nu ale altcuiva.

The New Yorker solicită

ceva efort cognitiv din partea voastră,

ceea ce Arthur Koestler, care a scris

"Actul creației" despre relația între

umor, artă și știință,

numea bisociere.

Trebuie să asociați idei din diferite cadre de referință,

cu repeziciune, pentru a înțelege caricatura.

Dacă acele cadre de referință nu se asociază

în cam 5 secunde, nu e amuzant,

dar cred că le veți asocia în acest caz.

Cadre de referință diferite.

"Te-ai culcat cu ea, nu-i așa?"

(Râsete)

"Lassie! Caută ajutor!"

(Râsete)

Se numește Briceagul Franțuzesc.

(Râsete)

Iar acesta este Einstein în pat. "Pentru tine a fost rapid."

(Râsete)

Acum vă prezint câteva caricaturi dificile.

Această caricatura ar încurca mulți oameni.

Câți știu ce înseamnă această caricatură?

Câine face semn că vrea la plimbare.

Este semnul pentru un prinzător să plimbe câinele.

De-asta publicăm un articol în ediția de caricatură anuală

numit "Nu m-am prins: Testul IQ cu Caricaturi New Yorker"

(Râsete)

The New Yorker se mai joacă și cu

incongruența, și v-am arătat că aceasta

e într-un fel baza umorului.

Ceva complet normal sau logic nu va fi amuzant.

Dar incongruența funcționează pentru că umorul observațional

e umorul din tărâmul realității.

"Șeful îmi spune într-una ce să fac." Așa, și?

Asta s-ar putea întâmpla. E umor din viața reală.

Aici, un cowboy către o vacă:

"Impresionant. Aș vrea să găsesc încă 5.000 ca tine."

Asta înțelegem. E absurd. Dar facem conexiunea.

Aici, din gama absurdității:

"La naiba, Hopkins, n-ai primit memo-ul de ieri?"

E cam ambiguu, nu? Nu prea are sens.

În general, oamenii cărora le plac absurditățile,

apreciează arta mai abstractă,

tind să fie liberali, mai puțin conservatori, în genul ăsta.

Dar pentru noi, pentru mine, care ajut la crearea umorului,

nu are sens să comparăm unul cu celălalt.

E un fel de bufet interesant.

Așa că vreau să închiei cu o legendă de caricatură,

care cred că rezumă totul, esențialmente,

despre caricaturile The New Yorker.

"Te cam pune pe gânduri, nu-i așa?"

(Râsete)

Iar acum, când vă veți uita la caricaturi New Yorker,

Aș vrea să vă opriți și să vă gândiți un pic la ele.

Vă mulțumesc.

(Aplauze).

Mulțumesc. (Aplauze).