Povestea din spatele Acordului Climatic de la Paris

Ce ai face dacă datoria ta ar fi să salvezi planeta? Când Christiana Figueres a fost aleasă să conducă negocierile din cadrul conferinței ONU de la Paris privind schimbările climatice (COP21) în decembrie 2015, a reacționat așa cum ar fi făcut-o poate mulți dintre noi: a crezut că e imposibil să convingă liderii a 195 de țări să ajungă la un acord asupra încetinirii schimbărilor climatice. Află cum și-a transformat scepticismul în optimism și a ajutat comunitatea internațională să ajungă la cel mai important acord climatic din istorie.

Mai am un motiv în plus să fiu optimistă:

schimbările climatice.

Poate nu vă vine să credeți,
dar s-au întâmplat următoarele.

Pe 12 decembrie 2015,

la Paris, sub egida ONU,

195 de state s-au reunit

și în unanimitate -

dacă ați lucrat cu guverne,
știți cât de greu se obține asta -

au decis în unanimitate

să schimbe direcția economiei globale

pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili

și pentru a îmbunătăți
viața noastră, a tuturor.

Este o realizare remarcabilă.

(Aplauze)

E și mai remarcabil

dacă ne gândim în ce situație ne aflam
în urmă cu doar câțiva ani.

În 2009, Copenhaga.

Cine își amintește de Copenhaga?

Ei bine, după ani de muncă
pentru a ajunge la un acord climatic,

aceleași state s-au întâlnit în Copenhaga

și au eșuat lamentabil.

De ce au eșuat?

Din multe și diverse motive,

dar în principal din cauza
decalajului adânc și pronunțat

dintre nordul și sudul global.

La șase luni după acest eșec

mi s-a cerut să preiau răspunderea

negocierilor privind schimbările
climatice globale.

Vă puteți imagina, era momentul perfect
pentru a prelua această funcție nouă.

La nivel global moralul era la pământ
în privința schimbărilor climatice.

Nimeni nu credea

că un acord global
ar putea fi vreodată posibil.

De fapt, nici eu nu credeam.

Dacă promiteți că nu spuneți nimănui
din afara acestui minunat public,

vă voi divulga un secret

care a fost, din fericire,
îngropat de istorie.

La prima mea conferință de presă

un jurnalist m-a întrebat:

„Dna Figueres, credeți că un acord global
va fi vreodată posibil?”

Și fără să mă gândesc, m-am auzit rostind:

„Nu în timpul vieții mele.”

Vă puteți imagina fețele colegilor mei,

ce erau îngroziți de femeia asta
nebună din Costa Rica

care era noua lor șefă.

Și eu eram îngrozită.

Nu eram îngrozită de mine,
cu mine m-am cam obișnuit.

Eram de fapt îngrozită

de consecințele spuselor mele,

de consecințele asupra lumii în care
copiii noștri vor trebui să trăiască.

Sincer, a fost un moment
îngrozitor pentru mine,

dar mi-am zis: „Păi nu...stai puțin,

stai puțin.

Imposibilul nu e un fapt,

e o atitudine.

E doar o atitudine.”

Și am decis în acel moment
că îmi voi schimba atitudinea

și că voi ajuta lumea să-și schimbe
atitudinea asupra schimbărilor climatice.

Așa că nu știu...

Doar atât? Mulțumesc.

Nu știu...

ce ați face voi

dacă vi s-ar spune că datoria voastră
este să salvați planeta.

Treceți asta în fișa postului.

Iar tu ai întreaga responsabilitate,

dar nu ai absolut nicio autoritate,

deoarece guvernele au autoritate
supremă în fiecare decizie luată.

Chiar mi-ar plăcea să știu

ce ați face voi în dimineața
primei zile de luni,

iată însă ce am făcut eu: m-am panicat.

(Râsete)

Și apoi m-am panicat din nou,

pentru că mi-am dat seama că habar n-am
cum să rezolvăm această problemă.

Și apoi mi-am dat seama că nu am idee
cum vom rezolva problema,

dar că știu un lucru:

trebuie să schimbăm
tonul acestei conversații.

Pentru că nu poți obține o victorie
fără să fii optimist.

În acest context...

folosesc „optimism” ca un simplu cuvânt,

dar haideți să-l înțelegem
în sensul său mai larg.

Haideți să-l înțelegem drept curaj,

speranță, încredere, solidaritate,

convingerea fundamentală
că noi, oamenii, ne putem uni

și putem colabora pentru a îmbunătăți
soarta omenirii.

Credeam că fără această atitudine

era imposibil să ieșim din criza
de la Copenhaga.

Și timp de șase ani,

cu încăpățânare și perseverență,
am introdus optimism în sistem,

indiferent de întrebările presei,

la care, apropo, mă pricep mai bine acum,

și indiferent de probele contrarii,

și credeți-mă, au existat
multe probe contrarii.

Dar optimismul a fost insuflat
în mod continuu în sistem.

Și destul de curând

am început să vedem cum se petrec
schimbări în multe sectoare,

accelerate de mii de oameni,

dintre care mulți prezenți aici,

cărora vreau să le mulțumesc.

Iar cei din comunitatea TED
nu vor fi surprinși

dacă vă spun că primul domeniu

în care am văzut schimbări remarcabile

a fost...

cel tehnologic.

Am început să observăm
că în cazul tehnologiilor ecologice,

în special al energiei regenerabile,

prețurile au început să scadă,
iar capacitatea să crească

până în punctul
în care astăzi deja construim

centrale energetice solare,

ce au capacitatea de a alimenta
cu energie orașe întregi,

ca să nu mai vorbim de ce facem
în domeniul transportului

și al clădirilor inteligente.

Odată cu avansarea tehnologiei,

am început să înțelegem

că s-a produs o schimbare
în ecuația economică,

deoarece am putut vedea

că într-adevăr, schimbările climatice
au costuri uriașe

și da, există riscuri,

dar există și avantaje economice

și beneficii inerente,

fiindcă diseminarea tehnologiilor curate

ne va oferi un aer mai curat,

o sănătate mai bună,

mijloace de transport mai eficiente,
orașe mai locuibile,

mai multă securitate energetică,

mai mult acces la energie
în țările în curs de dezvoltare.

Pe scurt, o lume mai bună
decât cea pe care o avem acum.

Și cu asta în minte,

ar fi trebuit să asistați,
- de fapt, o parte din voi ați făcut-o -

la răspândirea ingenuității
și a entuziasmului

care a fost insuflat mai întâi
de organizații interguvernamentale,

sectorul privat, giganți industriali,
companii de asigurări,

investitori, primari,
comunități religioase,

fiindcă au început cu toții să înțeleagă
că asta ar putea fi în interesul lor.

Acest lucru le-ar putea
îmbunătăți modul de viață.

Și nu erau doar cei
la care te-ai fi așteptat.

Trebuie să vă spun că directorul
unei foarte mari companii de gaz și petrol

a venit la mine la începutul
anului trecut și mi-a spus:

- în privat, desigur -

că nu știa cum o să-și schimbe compania,

dar că o va schimba,

pentru că e interesat
de viabiliate pe termen lung.

Ei bine, acum avem
o schimbare în ecuația economică

și cu mai mult sprijin din partea tuturor,

nu a durat mult până când și guvernele

au acceptat că e în interesul țărilor lor.

Iar când am cerut țărilor
să înceapă să identifice

modalități prin care ar putea
contribui la eforturile globale,

bazându-se pe interesul lor național,

189 de țări din 195,

189 de țări ne-au trimis planuri complete
privind schimbările climatice,

în funcție de interesul lor național,

în concordanță cu prioritățile

și cu planurile lor naționale
de dezvoltare durabilă.

Ei bine,

când începi să protejezi interesele
fundamentale ale națiunilor,

atunci poți înțelege că ele sunt pregătite

să se alinieze spre un drum comun,

pe o direcție comună de deplasare

care va dura probabil câteva decenii,

dar parcurgerea acestor decenii
ne va conduce într-o nouă economie,

într-o economie verde, foarte rezistentă.

Iar contribuțiile naționale
prezentate în momentul de față

din partea guvernelor naționale

sunt insuficiente pentru a atinge
o stabilizare a climei,

dar sunt doar un prim pas

și se vor îmbunătăți în timp.

Iar măsurarea, raportarea și verificarea
tuturor acestor eforturi

au caracter juridic obligatoriu.

Planurile stabilite din cinci în cinci ani

pentru a evalua progresul colectiv
au caracter obligatoriu,

iar calea spre o economie verde
și mai rezistentă

e și ea obligatorie.

Iată partea mai importantă:

Ce aveam înainte?

Un grup foarte mic de țări

care își luaseră pe termen scurt
niște mici angajamente

pentru a reduce emisiile,

care erau complet insuficiente

și în plus, percepute în mare ca o povară.

Ce avem acum?

Acum toate țările din lume
contribuie în feluri diferite,

prin abordări diferite
în sectoare diferite,

dar toate își aduc contribuția
spre un scop comun

și în conformitate

cu menținerea integrității mediului.

Odată ce totul e bine pus la punct

și ai schimbat această mentalitate,

atunci înțelegi cum a fost posibilă
reuniunea guvernelelor la Paris

și adoptarea Acordul Climatic de la Paris.

(Aplauze)

Așadar,

uitându-mă retrospectiv...

asupra ultimilor șase ani,

îmi amintesc mai întâi

ziua în care acordul a fost adoptat.

Nu vă pot descrie
starea de euforie din sală.

5.000 de oameni sărind din scaune,

plângând, aplaudând, țipând, strigând,

oscilând între euforie și scepticism
față de ceea ce tocmai se întâmplase,

deoarece atât de mulți oameni

munciseră ani de zile pentru asta
și în sfârșit devenise realitate.

Și nu e vorba doar de cei
care participaseră direct.

Acum câteva săptămâni eram cu un coleg

care încerca să aleagă

o perlă tahitiană pe care voia s-o ofere
minunatei sale soții, Natasha.

Iar când s-a hotărât în sfârșit
ce voia să cumpere,

bijutierul i-a spus:

„Știți, sunteți foarte norocos
că o puteți cumpăra acum,

deoarece aceste perle ar putea dispărea
curând din cauza schimbărilor climatice.”

„Dar...”, a adăugat bijutierul,

„Ați auzit? Guvernele tocmai
au ajuns la un consens,

iar Tahiti ar putea avea o șansă.”

Ce confirmare incredibilă

a faptului că poate...
poate există speranță,

există o posibilă șansă.

Sunt prima care recunoaște
că mai avem încă mult de lucru.

Abia am început să lucrăm
asupra schimbărilor climatice.

Și de fapt trebuie să ne asigurăm
că ne dublăm eforturile

pe parcursul următorilor cinci ani,
care vor fi cinci ani cruciali.

Dar am încredere

că pe parcursul
ultimilor șase ani am ajuns

de la imposibil,

la imposibil de oprit,
în momentul de față.

Cum am reușit asta? Infuzând optimism
cu valențe transformatoare

care ne-a permis să trecem
de la confruntare la colaborare

și ne-a permis să înțelegem
că interesele naționale și locale

nu sunt neapărat opuse nevoilor globale.

Iar dacă înțelegem asta,
le putem aduce împreună

și le putem fuziona armonios.

Când privesc spre viitor
la alte probleme globale

care vor necesita
atenția noastră în acest secol,

- siguranța hranei, a apei,
a locuinței, migrarea forțată -

îmi dau seama că încă nu știm în mod cert

cum vom rezolva aceste probleme.

Dar ne putem inspira din munca noastră
asupra schimbărilor climatice

și putem înțelege

că trebuie să reinterpretăm
mentalitatea jocului cu sumă nulă.

Pentru că am fost învățați să credem
că mereu există învingători și învinși

și că pierderea ta e câștigul meu.

Ei bine, acum că ne aflăm într-o lume

în care am atins granițele planetare

și unde nu suntem
doar foarte interconectați,

ci tot mai interdependenți unii de alții,

pierderea ta nu mai este câștigul meu.

Ori suntem cu toții învinși,

ori putem fi cu toții câștigători.

Dar va trebui să ne decidem

între zero și total.

Va trebui să decidem
între zero beneficii pentru toți

sau să trăim viața ca suma tuturor.

Am făcut-o o dată, o putem face din nou.

Mulțumesc.

(Aplauze)