TEDxTeen - Natalie Warne - Anonimi și extraordinari

La vârsta de 18 ani, munca lui Natalie Warne cu „Invisible Children” a transformat-o într-o eroină printre tinerii activişti. Ea foloseşte povestea sa extraordinară pentru a ne reaminti că nimeni nu este prea tânăr pentru a schimba lumea.

Bună!

Mama mea este o femeie de culoare plină de forţă

care şi-a crescut copiii cu mândrie.

Sentimentul era simbolizat de un singur perete

din apartamentul nostru de trei camere la sud de Chicago.

Acolo erau două poze:

una foarte mare cu surorile mele şi cu mine,

şi cealaltă, o poză cu mama mea la vârsta de 12 ani,

uitându-se în ochii lui Martin Luther King Jr.

Când eram mică, obişnuiam să stau pe vârful degetelor,

să mă uit la poză, să închid ochii

şi să îmi imaginez că eram eu

cea care mă uitam la omul care a revoluţionat mişcarea drepturilor civile,

care a mărşăluit în Washington şi a transformat o generaţie

prin cuvintele "Am un vis."

Dar am ajuns să-l cunosc.

Evident că nu l-am cunoscut pe Dr. King,

dar l-am cunoscut pe Dr. Vincent Harding.

El a lucrat cu Dr. King din prima zi

şi chiar a scris unele dintre cele mai faimoase discursuri.

Acesta a fost un moment important din copilăria mea

pentru că atunci am realizat pentru prima oară

că nu numai Dr. King a condus revoluţia,

ci a fost înconjurat de o mişcare

compusă din anonimi extraordinari.

Anonimii extraordinari sunt oamenii care muncesc

altruist şi susţinut pentru ceea ce cred.

Oameni care sunt motivaţi de convingere şi nu de recunoaştere.

Mi-a luat mult timp să înţeleg semnificaţia acestui moment,

până când am mai crescut.

Am crescut în Chicago.

Am crescut într-un cartier sărac şi rău famat,

dar nu conta pentru mine

deoarece aveam cea mai grovază familie din lume.

M-am luptat cu două lucruri pe măsură ce creşteam şi anume,

unul, faptul că tatăl meu a fost bolnav tot timpul.

El suferă de boala Parkinson şi pancreatită,

şi mie mi-a fost greu în copilărie

să îmi privesc eroul trecând prin atâta durere.

A doua problemă era legată de mine.

Cred că am avut o criză de identitate.

A trebuit să mă mut de patru ori când eram în liceu.

În primul an m-am dus la un liceu extrem de rasist.

Copiii erau foarte răi. Ne dădeau scrisori de ură,

scriau lucruri îngrozitoare pe dulapurile noastre,

şi pentru că sunt mulatră, îmi spuneau,

"Nu poţi să fii ambele. Trebuie să alegi - neagră sau albă."

Într-un final nu doream să fiu niciuna.

Ultimul an de liceu a fost în 2008

şi să fii ambiguu din punct de vedere rasial

devenise la modă.

"Oh, Natalie. Acum e OK să ne placă de tine. Eşti frumoasă acum."

Trecusem peste asta.

Mă săturasem să-mi mai pese de ce credeau alţii

şi doream să fac ce trebuia să fac să trec rapid

prin toate cursurile, indiferent de şcoală

şi să termin liceul.

Când am făcut 17 ani,

am văzut un film intitulat "Copiii invizibili"

şi ceva s-a întâmplat.

Copii soldaţi.

Copii de vârsta nepoţilor mei erau răpiţi,

li se dădea un AK47 şi erau forţaţi să ucidă,

nu pe oricine, ci de multe ori forţaţi să-şi ucidă

proprii părinţi, proprii fraţi şi surori.

O armată de rebeli, comiţând crime în masă

pentru niciun motiv politic sau religios - pur şi simplu.

25 de ani.

Acest conflict are loc de 25 de ani.

Eu am 20, asta înseamnă că acest conflict

e mai vechi cu 5 ani decât mine.

Un om, un om cu o voce carismatică

a început această oroare.

Numele lui este Joseph Kony.

Când am văzut acest film, ceva s-a întâmplat.

Ceva a început să mă răscolească,

dar nu puteam să spun ce era.

Nu-mi puteam da seama dacă era furie sau milă,

dacă mă simţeam vinovată pentru că era prima oară

când auzeam de un război vechi de 25 de ani.

Nici nu puteam să-i dau un nume.

Tot ce ştiam e că am început

să pun întrebări:

Ce să fac?

Ce poate face o tânără de 17 ani?

Trebuie să-mi dați ceva de făcut.

Şi mi-au dat.

Fondatorii și producătorii filmului „Copiii Invizibili”

mi-au spus că exista o lege --

dacă aş putea ajuta la votarea ei,

ar rezolva două lucruri:

Unu, ar putea să-l prindă pe Joseph Kony

şi pe comandanţii armatei de rebeli.

Doi, ar putea asigura fonduri pentru recuperarea

acestor regiuni devastate

de 25 de ani de război.

Am zis că voi face tot

ce îmi stă în putinţă pentru a realiza acest lucru.

Împreună cu alţi 99 de idealişti

cu vârste între 18 şi 20 de ani,

am sărit într-un avion să mergem la un internship în San Diego pentru „Invisible Children”.

Amânam facultatea, nu eram plătită pentru asta,

poate am fost iresponsabilă sau nebună - părinţii mei au crezut asta -

dar pentru noi ar fi fost o nebunie să nu mergem.

Toți ne simţeam presaţi să facem

ce puteam pentru a asigura votarea legii.

Am primit prima noastră sarcină:

Urma să planificăm un eveniment numit:

"Salvarea copiilor soldaţi ai lui Joseph Kony",

în care participanţii veneau

într-o sută de oraşe din lume

să manifesteze în centrul oraşului până când o celebritate sau o personalitate politică

intervenea în numele acestor copii soldaţi.

În acel moment consideram că oraşul era „salvat".

Ideea era că nu părăseam

niciun oraş până nu eram „salvați”.

Eu am primit Chicago şi alte nouă oraşe.

Am spus superiorilor mei:

„Dacă ţintim spre oamenii faimoşi,

de ce n-o abordăm pe regină? De ce nu încercăm la Oprah Winfrey?"

Au crezut că visez cu ochii deschişi.

Dar noi încercam să ţintim cât mai sus.

Făceam un lucru imposibil,

de ce să nu ţintim spre un lucru şi mai imposibil?

Aveam din ianuarie până în aprilie să facem pregătirile.

Acesta e numărul de ore petrecute pentru logistică,

de la obţinerea de permise până la adunarea participanţilor

şi alegerea locaţiei.

De atâtea ori am fost refuzată

de agenţii celebrităţilor sau secretarele politicienilor.

Asta-i suma pe care am cheltuit-o pe Red Bull sau Cola Diet

pentru a sta trează în timpul acestei mişcări.

(Râsete)

Puteţi să mă judecaţi dacă vreţi.

Asta e factura de la spital

de la infecţia de rinichi pe care am avut-o

datorată consumului excesiv de cafeină.

Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile ridicole

pe care le-am făcut pentru a realiza acest eveniment.

Pe 21 aprilie a început evenimentul.

O sută de oraşe din jurul lumii - erau frumoase.

Şase zile mai târziu, toate erau salvate în afară de unul:

Chicago.

Aşteptam în oraş.

Oameni din jurul lumii, din toată țara

au venit să ne susțină,

să-și alăture vocile cu ale noastre.

Într-un final, pe 1 mai, ne-am adunat în jurul studioului lui Oprah.

I-am atras atenţia.

Iată un clip dintr-o înregistrare numită

"Împreună suntem liberi"

care documentează evenimentul de salvare

şi încercarea mea de a obţine atenţia lui Oprah.

(Video) Oprah: Când am ajuns la birou azi dimineaţă

era un grup uriaş --

Când aţi ajuns, era un grup afară?

Publicul: Da.

Oprah: Țineau pancarde care îmi cereau să vorbesc cu ei

doar cinci minute, aşa că am acceptat.

Făceau parte dintr-un grup care se numea Invisible Children.

Le-am spus că le ofer un minut

să îşi susţină cauza.

Bărbat din mulţime: Oprah, îţi mulţumim că ai acceptat să vorbeşti cu noi.

Pe scurt, oamenii aceştia

au văzut povestea a 30,000 de copii

răpiţi de un rebel pe nume de Joseph Kony.

În semn de solidaritate faţă de copii,

stau aici afară de şase zile.

Au început cu 100,000 de oameni în jurul lumii.

Acum depinde de aceşti 500 de stoici

care insistă ca voi să faceţi faptul cunoscut

pentru a încheia cel mai lung război din Africa,

salvîndu-i pe aceşti copii soldaţi

din Africa de Est.

Bărbat: Oprah, trebuie să spun că această fată Natalie,

are 18 ani.

A fost un intern de-al nostru în acest an

şi a spus, "Scopul meu e să ajung la Oprah."

A convins 2000 de oameni să vină aici sâmbătă,

dar a plouat.

A stat aici în ploaie cu încă 50 de oameni.

Când au auzit că ea este aici, au început să vină sute.

Sunt aici oameni din Mexic, Australia.

Natalie are 18 ani

Să nu crezi că eşti prea tânăr.

Poţi schimba oricând lumea.

Începe acum, începe azi.

(Aplauze)

Bărbat din mulţime: A meritat?

Mulţimea: Da!

Natalie! Natalie! Natalie!

Împreună suntem liberi! Împreună suntem liberi!

(Aplauze)

Aţi crede că acesta e cel mai frumos moment din viţa mea,

momentul care m-a făcut extraordinară.

A fost un moment extraordinar.

Eram în al nouălea cer.

Zece milioane urmăresc emisiunea lui Oprah Winfrey.

Uitându-mă înapoi, nu acesta a fost.

Nu mă înţelegeţi greşit,

după cum am spus, a fost un moment grozav.

A fost o poză de profil excepţională pe Facebook pentru o saptămână.

Dar eu fusesem extraordinară tot timpul.

Şi nu am fost singură.

Chiar dacă povestea mea a apărut în acest film,

eu am fost doar una dintre sutele de interni

care au lucrat din greu pentru a realiza acest lucru.

Eu sunt în aer, dar tipul pe ai cărui umeri stau,

e prietenul meu cel mai bun.

Numele lui este Johannes Oberman.

Johannes a lucrat din prima zi cu mine în Chicago -

la fel de multe ore, la fel de multe nopţi nedormite ca şi mine.

Fata din dreapta e Bethany Bylsma.

Bethany a planificat New York şi Boston.

Acelea au fost cele mai frumoase evenimente pe care le-am avut.

Fata din stânga, numele ei este Colleen.

Colleen s-a mutat în Mexic pentru trei luni,

pentru a planifica cinci evenimente acolo,

dar a fost nevoită să plece cu o zi înainte de evenimente

datorită epidemiei de gripă porcească.

Apoi a fost această familie.

Această familie n-a ajuns la salvarea oraşului,

n-au putut veni,

dar au comandat o sută de cutii de pizza pentru noi

şi le-au livrat la colțul străzii Michigan cu Randolph

unde noi protestam paşnic.

Oameni ca aceştia,

oameni care au făcut tot ce au putut

simultan, cu un singur scop în minte,

fără să le pese de cine se uită la ei -

aceşti oameni au făcut totul posibil.

Nu era vorba să ajungem la Oprah.

Când am coborât de pe acei umeri,

războiul nu se terminase.

Era vorba de această lege.

Oprah era doar un punct pe drumul spre lege.

Legea era scopul.

Fusesem concentraţi pe acea lege de la bun început,

să ne ajute să oprim cel mai lung război din Africa

Asta a determinat o sută de mii de oameni

să participe la aceste evenimente din jurul lumii.

Şi a meritat.

La zece zile după ce am ajuns în emisiunea lui Oprah,

legea a fost introdusă în Congres.

După un an,

a primit - îm mod unanim - 267 de

cosponsori în Congres.

Și după o săptămână,

Preşedintele Obama a semnat legea.

(Aplauze)

Niciun intern nu a fost acolo.

Nu am fost acolo în acel moment.

Fondatorii noştri erau acolo.

Sunt tipii ăia zâmbăreţi din spate.

(Râsete)

Acel moment

a făcut să merite tot efortul.

E ceea ce o sută de mii de anonimi extraordinari

s-au luptat să realizeze.

Momentele cu Oprah

au demonstrat că imposibilul poate fi făcut posibil.

ne-au inspirat şi ne-au sporit încrederea.

Momentul nu înseamnă mişcarea.

Nici o mulțime de astfel de momente legate împreună

nu susţin mişcarea.

Ce susţine mişcarea

sunt anonimii extraordinari din spatele ei.

Pentru mine,

ceea ce m-a făcut să continui în timpul salvării oraşelor

au fost acei copii soldaţi.

A devenit ceva personal.

Am avut ocazia să mă duc în Africa.

Am cunoscut oameni incredibili.

Am prieteni

care au trăit în acest conflict

toată viaţa lor şi devenise ceva personal.

Nu asta trebuie să fie ceea ce te motivează.

Poate doreşti să fii următoarea Shepard Fairey

sau următoarea J.K. Rowling

indiferent cine, nu contează.

Indiferent ce îţi doreşti, urmează acel scop

cu toate forţele tale -

nu pentru faimă sau bani,

ci doar pentru că în asta crezi.

Pentru că asta îți face inima să tresalte.

Pentru că asta e vocaţia ta.

Asta va defini generaţia noastră

când începem să luptăm

pentru lucrurile la care ţinem

pentru care merită să luptăm.

Mi-a păsat prea mult în liceu despre

ce credeau oamenii despre mine.

De aceea e această conferinţă atât de extraordinară.

Mulţi sunteţi atât de tineri.

Găsiţi acel lucru care vă inspiră,

lucrul pe care îl iubiţi şi urmaţi-l.

Luptaţi-vă pentru el.

Asta-i ce va schimba lumea

și e ceea ce ne defineşte.

În ciuda a ceea ce cred oamenii,

momentele cu Oprah, faptul că sunt la TED,

nu mă definesc.

Dacă m-aţi fi urmat în LA,

m-aţi fi văzut fiind chelneriţă

sau babysitter pentru a plăti facturile

urmându-mi visul de a deveni producător de filme.

În aceste fapte zilnice,

mărunte şi monotone,

trebuie să îmi amintesc să fiu extraodinară.

Credeţi-mă, când uşa e închisă

şi camerele nu filmează, e greu.

Dacă există un lucru pe care vreau să-l transmit,

un lucru pe care îl pot spune,

nu numai vouă ci şi mie,

e că aceste fapte ne fac extraordinari,

nu momentele Oprah.

Mulţumesc.