Confesiunile unui comic depresiv | Kevin Breel | TEDxKids@Ambleside

Această prezentare a avut loc la un eveniment TEDx local, realizat independent de conferințele TED.
În acest discurs emoţional, Kevin Breel ne povesteşte sincer şi deschis despre povestea depresiei sale, cum i-a afectat viaţa şi de ce, până la urmă îi e recunoscător. Ca tânăr comediant în ascensiune din Canada, Kevine e deasemenea angrenat în activităţi ce ţin de sănătatea mintală, discutând despre asta în şcoli şi organizaţii.

De multă vreme,
simt că trăiesc două vieți diferite.

O viață pe care toți o văd
și alta pe care numai eu o văd.

În viața pe care o văd ceilalţi, sunt:

un prieten, un fiu, un frate,
un comediant și un adolescent.

Viața asta o văd ceilalţi.

Asta ar spune prietenii și familia
dacă m-ar descrie.

Mă reprezintă în mare parte.
Ăsta sunt.

Dacă m-aţi întreba pe mine
probabil aş spune la fel.

N-aș minți,
dar n-ar fi adevărul pur

pentru că asta e viața
pe care o văd ceilalți.

În viața pe care numai eu o știu,

sunt de fapt,

o persoană care se luptă
aprig cu depresia.

Mă lupt de șase ani cu depresia,
și continui și acum.

Pentru cineva care nu a avut
niciodată depresie

sau nu știe ce înseamnă cu adevărat,
va părea surprinzător,

pentru că circulă ideea eronată

că depresia înseamnă să fii trist
când ceva nu merge bine în viață,

când te desparți de prietenă,
când pierzi pe cineva drag,

când nu ai slujba pe care ți-ai dori-o.

Dar asta e tristețe. E un lucru firesc.
E o emoție umană firească.

Depresia reală nu înseamnă să fii trist
când ceva nu e în regulă în viața ta.

Depresia adevărată e să fii trist
când totul merge bine.

Asta e depresia de care sufăr eu.

Sincer, îmi e greu să vorbesc azi aici.
Îmi e greu să vorbesc despre ea.

Oricui îi e greu să vorbească despre ea,

într-atât încât
nimeni nu vorbește despre ea.

Nimeni nu vorbește despre depresie,
dar trebuie s-o facem,

pentru că actualmente e o mare problemă.
E o problemă masivă.

Dar asta nu se discută în mass media.
Nu apare pe Facebook, pe Twitter.

Nu e la știri pentru că nu e o fericire,
nu e hazliu și nici îmbucurător.

Pentru că n-o vedem
nu-i recunoaștem nici gravitatea.

Gravitatea și severitatea ei se văd când

la fiecare 30 de secunde, undeva, cineva,
în lume, își ia viata din cauza depresiei,

două străzi sau două țări mai încolo,
poate peste două continente,

dar se întâmplă, în fiecare zi.

Avem tendința, ca societate,
e să spunem „Ce dacă?"

O observăm şi reacţia noastră e:
„E problema ta. E problema lor."

Spunem că ne întristează și ne pare rău,
dar spunem și "Ce dacă?"

Acum doi ani, asta era problema mea,
pentru că stăteam pe marginea patului,

unde stătusem un milion de ori înainte
și aveam gânduri de sinucidere.

Doream să mă sinucid, deși la suprafață
nu păream un copil cu asemenea tendințe.

Vedeai un copil
căpitan al echipei de baschet,

cu premiul anului la dramă și teatru,
cu premiul anului la engleză,

cineva aflat mereu pe poziții merituoase,
care era prezent la toate petrecerile.

N-ai fi spus că sunt deprimat,
cu tendințe suicidale, dar ai fi greșit.

Stăteam așadar, cu pastilele lângă mine,
cu hârtie și pix în mână,

și mă gândeam să-mi pun capăt zilelor
și am fost la un pas de asta.

Puțin a lipsit.

N-am făcut-o, așa că-s printre norocoșii

care stau pe muchie,
privesc în jos, dar nu sar,

unul dintre norocoșii supraviețuitori.

Am supraviețuit și am rămas
cu povestea, care sună așa:

sunt doar 3 cuvinte
„Sufăr de depresie",

„Sufăr de depresie",

și cred că o perioadă lungă
duceam două vieți total diferite,

în care o persoană se temea de cealaltă.

Îmi era teamă că oamenii
mă vor vedea așa cum sunt,

că nu eram băiatul
perfect, vestit, din liceu,

că sub zâmbet duceam o luptă,
că sub lumină era întuneric,

că sub personalitatea puternică
era ascunsă o durere și mai puternică.

Unii se tem că fetele nu-i vor plăcea.
Unii se tem de rechini. Unii de moarte.

Eu, mare parte din viață,
mă temusem de mine.

Îmi era teamă de adevărul, de onestitatea,
de vulnerabilitatea mea,

și teama asta m-a făcut
să mă simt încolțit,

înghesuit într-un colț,
cu o singură scăpare,

așa că mă gândeam zilnic
la evadarea aceea.

În fiecare zi mă gândeam la ea,

și dacă tot vorbesc
despre asta, să fiu sincer,

mi-a mai trecut prin cap,
pentru că asta-i boala,

asta-i lupta, asta-i depresia
și depresia nu-i ca pojarul.

Nu te vindeci și n-o mai faci niciodată.

E ceva cu care trăiești, e colegul
de cameră pe care nu-l poți da afară.

E vocea ce n-o poți ignora.
Sunt sentimentele de care nu poți scăpa.

Cel mai înfricoșător e
că după o vreme

devii amorțit, devine normal,

și ce te sperie cel mai tare
nu e suferința interioară.

E stigmatul pus de ceilalți,
e rușinea, disconfortul,

e privirea dezaprobatoare a unui prieten,

sunt șoaptele din hol cum că ești slab,
comentariile că ești nebun.

Astea te împiedică să primești ajutor.
Astea te fac să maschezi totul.

E stigmatizarea. Ții în tine
și ascunzi, iar și iar,

și, deși te face să stai în pat zi de zi,
și viata îți e goală

oricât de mult încerci
s-o umpli, te ascunzi,

pentru că societatea
stigmatizează depresia.

Dacă nu credeți, gândiți-vă ce ați alege:
un profil pe Facebook în care să afirmați

că vă e greu să vă ridicați din pat
pentru că v-ați lovit la spate

sau că vă e greu să vă daţi jos din pat
dimineaţa pentru că sunteți deprimați?

Ăsta-i stigmatul,
pentru că din păcate, trăim într-o lume

în care dacă-ți rupi mâna, toată lumea
se repede să-ți semneze ghipsul,

dar dacă le spui că ești deprimat,
toți fug de tine. Ăsta-i stigmatul.

Acceptăm că orice parte a corpului
poate ceda, dar şi nu creierul.

Asta-i ignoranță.
E ignoranța pură.

Şi asta a creat o lume
care nu pricepe depresia,

care nu pricepe sănătatea mintală.

Asta-mi pare ironic,
deoarece depresia e

una din cele mai studiate probleme în lume
şi totuși între cele mai puțin discutate.

O împingem la o parte
şi ne facem că nu-i acolo,

sperând că se va rezolva de la sine.
Nu se va rezolva.

Nu s-a rezolvat şi n-o să se rezolve
singură, pentru că ne autoamăgim,

şi autoamăgirea nu e un plan
de bătaie, ci e amânare

şi nu putem amâna ceva atât de important.

Primul pas în rezolvarea oricărei probleme
e să recunoști că există problema.

Nu recunoaștem asta încă,

aşa că nu ne putem aștepta să găsim
o soluție, când nu ne punem întrebarea.

Nu știu care e soluția?
Aş vrea s-o ştiu, dar n-o ştiu.

Cred că trebuie să începem de aici.

Să înceapă cu mine, cu tine,

cu cei care suferă,
cu cei ascunși în umbră.

Trebuie să vorbim, să spargem tăcerea.

Trebuie să avem curaj în ce credem,

pentru că dacă există ceva
de care sunt sigur,

e că problema cea mai mare

nu e clădirea unei lumi
unde să eliminăm ignoranta celorlalți.

E clădirea unei lumi în care
să fim învățați să ne acceptăm,

în care să ne simțim bine cu noi înșine,

pentru că atunci când devenim sinceri,
vedem că toți ne zbatem, şi toți suferim,

cu asta sau cu altceva,
toți știm cum e să te doară.

Toți știm cum e să te doară sufletul,

toți știm cât de important
e să ne vindecăm.

Depresia e rana adâncă a societății
pe care o acoperim cu un plasture

şi pretindem că nu-i acolo. Dar e.
Şi știți ceva? E OK.

Depresia e OK. Dacă o ai,
să știi că ești OK.

Să știi că ești bolnav, nu ești slab.
E o problemă, nu o identitate,

pentru că atunci când treci
peste teama de a fi ridiculizat,

peste judecata şi stigmatizarea altora,
vezi depresia aşa cum e:

doar o parte din viată,

şi oricât de mult îmi displac
anumite împrejurări,

în care am fost târât din cauza depresiei,
le sunt recunoscător în multe feluri.

Da, m-a aruncat în văi,
dar doar ca să-mi arate vârfurile,

şi m-a târât prin întuneric
doar ca să-mi reamintească lumina.

După 19 ani pe această planetă,
durerea mi-a oferit perspectivă

şi suferinţa mea m-a forțat
să am speranță şi încredere

în mine, în alții,
încredere că poate fi mai bine,

că putem schimba asta,
vorbi despre asta

şi că putem lupta împotriva ignorantei,
a intolerantei şi, mai mult decât oric,

că putem învăța să ne iubim pe noi înșine.
Să învățăm să ne acceptăm așa cum suntem,

oamenii care suntem
şi nu cei care vrea lumea să fim.

Pentru că lumea în care cred
e una în care,

scăldându-te în lumina ta
nu înseamnă să-ți ignori întunericul.

Cred într-o lume

în care suntem apreciați după cum
depășim obstacolele, nu cum le evităm.

Cred într-o lume în care
poți privi pe cineva în ochi, spunându-i:

„Mă simt ca-n lad",
iar ei să-mi răspundă: „Şi eu, şi e OK."

E OK pentru că depresia e OK.
Suntem oameni.

Suntem oameni şi ne zbatem şi suferim
sângerăm şi plângem,

şi dacă crezi că adevărata putere
e să nu arați niciodată nicio slăbiciune,

sunt aici ca să vă spun că greșiți.
Greșiți, pentru că e chiar pe dos.

Suntem oameni şi avem probleme.
Nu suntem perfecți şi asta e OK.

Trebuie să oprim ignoranța,
intoleranta şi stigmatizarea,

să spargem tăcerea,
să înlăturăm tabuurile,

şi să privim adevărul în faţă
şi să începem să vorbim,

pentru că unicul mod de a învinge
o problemă cu care ne luptăm singuri

e să ne fim alături unii altora,
să ne sprijinim reciproc.

Cred că putem.
Chiar cred că putem.

Vă mulțumesc.
E un vis devenit realitate.

Vă mulțumesc.
(Aplauze)

Vă mulțumesc.

(Aplauze)