Confesiunile unui comic depresiv

Kevin Breel nu arăta ca un copil depresiv: căpitan al echipei, la toate petrecerile, hazliu şi încrezător. Dar ne spune povestea nopţii în care şi-a dat seama că - pentru a-şi salva propria viaţă - avea nevoie să spună doar patru cuvinte simple.

De multă vreme,

simt că trăiesc două vieți diferite.

O viață pe care toți o văd,

și alta pe care numai eu o văd.

În viața pe care o vede toată lumea,

sunt: un prieten,

un fiu, un frate,

un comediant și un adolescent.

Viaţa asta o văd toţi.

Asta ar spune prietenii şi familia

dacă m-ar descrie.

Mă reprezintă în mare parte.
Ăsta sunt.

Dacă m-ai întreba pe mine

aș menționa câteva din cele spuse.

N-aș minți,

dar nici n-aș spune adevărul,

pentru că

asta e viața pe care o văd ceilalţi.

În viața pe care numai eu o ştiu,

sunt de fapt,

o persoană care se luptă aprig cu depresia.

Mă lupt de șase ani cu depresia,

și continui și acum.

Pentru cineva care nu a avut niciodată depresie

sau nu știe ce înseamnă cu adevărat,

va părea surprinzător,

pentru că circulă ideea eronată

că depresia înseamnă să fii trist

când ceva nu merge bine in viață,

când te desparți de prietenă,

când pierzi pe cineva drag,

când nu ai slujba pe care ți-ai dori-o.

Dar asta e tristețe. E un lucru firesc.

E o emoție umană firească.

Depresia adevărată nu înseamnă să fii trist

când ceva nu e în regulă în viața ta.

Depresia adevărată e să fii trist

când totul merge bine.

Asta e depresia de care sufăr eu.

Sincer,

îmi e greu să vorbesc azi aici.

Îmi e greu să vorbesc despre ea.

Oricui îi e greu să vorbească despre ea,

mai ales că nimeni nu vorbeşte despre ea.

Nimeni nu vorbeşte despre depresie,
dar trebuie s-o facem,

pentru că actualmente e o mare problemă.

E o problemă masivă.

Dar asta nu se discută în mass media.

Nu apare pe Facebook
şi nici pe Twitter.

Nu e la ştiri pentru că nu e o fericire,

nu e hazlliu şi nici îmbucurător.

Pentru că n-o vedem
nu-i recunoaştem nici gravitatea.

Gravitatea şi severitatea ei se văd când

la fiecare 30 de secunde,

undeva,

cineva, în lume, îşi curmă viaţa

din cauza depresiei,

două străzi sau două ţări mai încolo,

poate peste două continente, dar se întâmplă,

în fiecare zi.

Avem tendinţa, ca societate,

e să spunem "Ce dacă?"

"E problema ta.

E problema lor."

Spunem că ne întristează şi ne pare rău,

dar spunem şi "Ce dacă?"

Acum doi ani, asta era problema mea,

pentru că stăteam pe marginea patului,

unde stătusem un milion de ori înainte

şi aveam gânduri de sinucidere.

Doream să mă sinucid, deşi la suprafaţă

nu păream un copil cu asemenea tendinţe.

Vedeai un copil căpitan al echipei de baschet,

cu premiul anului la dramă şi teatru,

cu premiul anului la Engleză,

cineva aflat sistematic pe poziţii merituoase,

care era prezent la toate petrecerile.

N-ai fi spus că aş fi deprimat.
Ai fi spus

că n-am tendinţe suicidale, dar ai fi greşit.

Ai fi greşit. Stăteam aşadar,

cu sticluţa cu pastile lângă mine,
cu hârtie şi pix în mână,

şi mă gândeam să-mi pun capăt zilelor

şi am fost la un pas de asta.

Puţin a lipsit.

N-am făcut-o, aşa că-s printre norocoşii

care stau pe muchie,

privesc în jos, dar nu sar,

unul dintre norocoşii supravieţuitori.

Am supravieţuit şi am rămas cu povestea,

care sună aşa:

sunt doar patru cuvinte

"Eu sufăr de depresie",

şi cred că o perioadă lungă

duceam două vieţi total diferite,

în care o persoană se temea de cealaltă.

Îmi era teamă că oamenii
mă vor vedea aşa cum sunt,

că nu eram băiatul perfect, vestit, din liceu,

că sub zâmbet duceam o luptă,

că sub lumină era întuneric,

că sub personalitatea puternică
era ascunsă o durere şi mai puternică.

Unii se tem că fetele nu-i vor plăcea.

Unii se tem de rechini. Unii de moarte.

Eu, mare parte din viaţă,
mă temusem de mine.

Îmi era teamă de adevărul, de onestitatea,
de vulnerabilitatea mea,

şi teama asta

m-a făcut să mă simt încolţit,

înghesuit într-un colţ,
cu o singură scăpare,

aşa că mă gândeam zilnic la evadarea aceea.

În fiecare zi mă gândeam la ea,

şi dacă tot vorbesc despre asta, să fiu sincer,

mi-a mai trecut prin cap,
pentru că asta-i boala,

asta-i lupta, asta-i depresia,

şi depresia nu-i ca pojarul.

Nu te vindeci şi n-o mai faci niciodată.

E ceva cu care trăieşti, ceva în care trăieşti.

E colegul de cameră pe care nu-l poţi da afară.
E vocea ce n-o poţi ignora.

Sunt sentimentele de care nu poţi scăpa.

Cel mai înfricoşător e că după o vreme

devii amorţit. Devine normal,

şi ce te sperie cel mai tare

nu e suferinţa interioară.

E stigmatul pus de ceilalţi,

e ruşinea, disconfortul,

e privirea dezaprobatoare a unui prieten,

sunt şoaptele din hol cum că eşti slab,

comentariile că eşti nebun.

Astea te împiedică să primeşti ajutor.

Astea te fac să maschezi totul.

E stigmatizarea. Ţii în tine şi ascunzi,

iar şi iar,

şi, deşi te face să stai în pat zi de zi,

şi viaţa îţi e goală oricât de mult încerci s-o umpli,

te ascunzi, pentru că societatea

stigmatizează depresia.

Dacă nu credeţi, gândiţi-vă ce aţi alege:

un profil pe Facebook în care să afirmaţi că

vă e greu să vă ridicaţi din pat

pentru că v-aţi lovit la spate

sau că vă e greu să vă ridicaţi din pat
în fiecare dimineaţă

pentru că sunteţi deprimaţi?

Ăsta-i stigmatul, pentru că din păcate,

trăim într-o lume în care dacă-ţi rupi mâna,

toată lumea se repede să-ţi semneze ghipsul,

dar dacă le spui că eşti deprimat, toţi fug de tine.

Ăsta-i stigmatul.

Acceptăm ca orice parte a corpului să poată ceda,

dar nu creierul. Asta-i ignoranţă.

E ignoranţa pură care a creat o lume

care nu pricepe depresia,

care nu pricepe sănătatea mintală.

Şi asta-mi pare ironic, deoarece depresia

e una din cele mai bine studiate
probleme existente în lume,

şi totuşi una dintre cele mai puţin discutate.

O împingem la o parte

şine facem că nu-i acolo, sperând
că se va rezolva de la sine.

Nu se va rezolva, nu s-a rezolvat
şi n-o să se rezolve singură,

pentru că ne autoamăgim,

şi autoamăgirea nu e un plan de bătaie,
ci e amânare,

şi nu putem amâna ceva atât de important.

Primul pas în rezolvarea oricărei probleme

e să recunoşti că există problema.

Nu recunoaştem asta încă,
aşa că nu ne putem aştepta

să găsim o soluţie, când încă ne e frică
să punem întrebarea.

Nu ştiu care e soluţia?

Vreau s-o aflu, dar n-o ştiu,
cred însă că

trebuie să începem de aici.

Trebuie să înceapă cu mine, cu tine,

cu cei care suferă,

cu cei ascunşi în umbră.

Trebuie să vorbim, să spargem tăcerea.

Trebuie să avem curaj în ce credem,

pentru că dacă există ceva de care sunt sigur,

problema cea mai mare

nu e clădirea unei lumi

unde să eliminăm ignoranţa celorlalţi.

E clădirea unei lumi în care
să fim învăţaţi să ne acceptăm,

în care să ne simţim bine cu noi înşine,

pentru că atunci când devenim sinceri,

vedem că toţi ne zbatem, şi toţi suferim.

Cu asta sau cu altceva,

toţi ştim cum e să te doară.

Toţi ştim cum e să te doară sufletul,

toţi ştim cât de important e să ne vindecăm.

Depresia e rana adâncă a societăţii

pe care o acoperim cu un plasture
şi pretindem că nu-i acolo.

Ba e acolo. Şi stiţi ceva? E OK.

Depresia e OK. Dacă o ai, să ştii că eşti OK.

Şi să ştii că eşti bolnav, nu eşti slab,

e o problemă, nu o identitate,

pentru că atunci când treci peste
teama de a fi ridiculizat

peste judecata şi stigmatizarea celorlalţi,

poţi să vezi depresia aşa cum e:

doar o parte din viaţă,

şi oricât de mult

îmi displac anumite împrejurări,

în care am fost târât din cauza depresiei,

le sunt recunoscător în multe feluri.

Da, m-a aruncat în văi,

dar doar ca să-mi arate vârfurile,

şi m-a târât prin întuneric

doar ca să-mi reamintească lumina.

După 19 ani pe această planetă,

durerea mi-a oferit perspectivă,

şi tot ea m-a forţat să am speranţă,

să am speranţă şi încredere,
încredere în mine,

încredere în alţii,
încredere că poate fi mai bine,

că putem schimba asta,
că putem vorbi despre asta

şi că putem lupta împotriva ignoranţei,

împotriva intoleranţei,

şi mai mult decât orice,

că putem învăţa să ne iubim pe noi înşine,

să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem,

oamenii care suntem şi nu cei
care vrea lumea să fim.

Pentru că lumea în care cred,
e cea în care

scăldându-te în lumina ta
nu înseamnă să-ţi ignori întunericul.

Cred într-o lume în care suntem apreciaţi

după cum depăşim obstacolele,
nu cum le evităm.

Cred într-o lume în care
poţi privi pe cineva în ochi,

spunându-i: "Trec prin Iad",

iar ei să-mi răspundă: "Şi eu, şi e OK."

E OK pentru că depresia e OK.
Suntem oameni.

Suntem oameni, şi ne zbatem şi suferim

sângerăm şi plângem,
şi dacă crezi că adevătata putere

e să nu arăţi niciodată nicio slăbiciune,

sunt aici ca să vă spun că greşiţi.

Greşiţi, pentru că e chiar pe dos.

Suntem oameni şi avem probleme.

Nu suntem perfecţi şi asta e OK.

Aşa că e nevoie să oprim ignoranţa,

să oprim intoleranţa şi stigmatizarea,

să spargem tăcerea, să înlăturăm tabuurile,

şi să privim adevărul în faţă şi să începem să vorbim,

pentru că unicul mod în care
putem învinge o problemă

cu care oamenii se luptă singuri

e să ne fim alături unii altora,

să ne sprijinim reciproc.

Cred că putem.

Chiar cred că putem. Vă mulţumesc.

E un vis devenit realitate. Vă mulţumesc. (Aplauze)

Vă mulţumesc. (Aplauze)