Cum te definești | Lizzie Velasquez | TEDxAustinWomen

Întrun moment în care frumusețea este definită de supermodele, succesul este definit de bogăție, iar faima este definită de cât de mulți adepți ai pe social media, Lizzie Velasquez pune întrebarea: cum te definești?

Lizzie împărtășește cu noi ceea ce a învațat-o pe ea și familia ei o boala rară de care suferă: despre curajul în fața cruzimii și despre cum să fii arhitectul propriei tale vieți.

Sunt foarte încântată că mă aflu aici.

Vreau să vă spun câte ceva,

nu neapărat noţiuni de bază,

pentru că nu se știe nimic
despre sindromul meu.

M-am născut cu acest sindrom foarte rar

pe care iî au doar doi oameni în lume.

În principiu nu iau în greutate.

Da. Sună bine și așa și este.

(Râsete)

Pot mânca absolut orice, când vreau

și nu iau în greutate.

Împlinesc 25 de ani în Martie

și nu am depășit 30 de kilograme.

Când eram în colegiu, ascundeam

– deşi toți știau despre asta –

un tub imens de Twinkies,
gogoși, chipsuri, Skittles

iar colega de cameră spunea:
„Te aud noaptea că mănânci câte ceva.”

Dar mă gândesc:
„E în regulă că pot face asta!”

Pentru că acest sindrom are și beneficii.

Ca acela că nu iau în greutate.

Există beneficii în dizabilitatea vizuală.

Beneficii că sunt mică de înălțime.

Multi ar gândi

„Cum poți spune Lizzie că există beneficii

când vezi doar cu un ochi?"

Vreau să vă spun care sunt beneficiile
pentru că ele există.

Port lentile de contact – conTACT.
De fapt jumătate.

(Râsete)

Când port ochelarii de citit:
rețeta este la jumătate.

Dacă cineva mă enervează
sau este nepoliticos,

să-mi stea în dreapta.

(Râsete)

E ca și cum nu ar exista.
Nici nu știu că e acolo.

Dacă stau așa nu știu
că există și cealaltă parte a camerei.

Fiind slabă mă pot ofer voluntar

la Weight Watchers
sau o sală de fitness să le spun:

„Bună, sunt Lizzie.
O să fiu copilul din reclamă.

Îmi puteți folosi faţa
oriunde doriți și voi spune,

„Bună! Uite cât de bun este programul.”

(Râsete)

Chiar dacă sindromul are părți bune

vă imaginați că există
și părți foarte dificile.

Părinţii m-au crescut
ca pe un copil normal.

Am fost primul copil.

La naștere doctorii i-au spus mamei:

„Copilul nu nu stă în lichid amniotic.

Deloc.”

A fost o minune că m-am născut țipând.

Doctorii au spus părinților mei:

„Acest copil nu va putea niciodată

să vorbească, gândească
sau să fie independent.”

Poate vă gândiți că părinții meu au spus

„Doamne, de ce?”

„De ce primul copil
are toate aceste probleme?”

Dar nu au făcut asta.

Au spus în schimb:

„Vrem să o vedem și o vom lua acasă

și o vom iubi și o vom crește
cât mai bine.”

Și așa a fost.

Lor le datorez
aproape toate realizările mele.

Tata este aici,
iar mama mă urmărește de acasă.

Bună mamă! (Râsete)

Se recuperează după operație.

Ea e cea care a ținut familia împreună

și îmi dă putere când o văd prin ce trece

acea putere transmisă și mie

datorită căreia sunt aici și vă spun

„Să știți că am avut o viaţă grea.
Dar e în regulă.”

Da. A fost greu, groaznic.

Una dintre cele mai mari provocări
cu care m-am confruntat crescând

a fost ceva care sunt sigură
că ați experimentat.

Ghiciți ce anume?

Începe cu litera I. Știți ce anume?

(Publicul) Băieții!
(Lizzie) Băieții?

(Râsete)

Intimidarea!

(Râsete)

Știu la ce vă gândiți.

(Râsete)

De ce nu pot sta lângă ei?
(Râsete)

Am fost intimidată,
deși mă credeam copil normal,

iar în prima zi la grădiniță
nu știam că arăt diferit.

Habar n-aveam.

Nu știam că arăt altfel
decât restul copiilor.

A fost un șoc pentru un copil de cinci ani

pentru că eram îmbrăcată
în costum Pocahontas.

Eram pregătită!

(Râsete)

Aveam un rucsac ca o carapace de ţestoasă
fiindcă era prea mare.

M-am dus la o fetiţă şi i-am zâmbit.

Ea s-a uitat la mine ca la un monstru,
ca la cel mai groaznic lucru din viaţa ei.

Prima mea reacţie a fost:

„Este nepoliticioasă.”

(Râsete)

Ea pierde. Eu sunt nostimă.
O să mă joc cu cuburile. Sau cu băieţii.”

(Râsete)

(Lizzie râde)

Am crezut că va fi mai bine,
dar nu a fost aşa.

A fost tot mai rău.

Unii nu voiau nici să aibă de-a face
cu mine şi nu înţelegeam de ce.

De ce? Ce le făcusem? Nimic!

În mintea mea, eram ok.

I-am intrebat pe părinţii mei:

„Ce-i în neregulă cu mine?
Ce am făcut? De ce nu mă plac?”

Mi-au explicat:

„Eşti diferită pentru că
eşti mai slabă decât ceilalţi.

Acest sindrom nu te defineşte ca om.”

Au spus: „Mergi la şcoală,
capul sus, zâmbeşte,

fii tu însuţi, iar oamenii
vor vedea că eşti ca ei.”

Şi aşa am făcut.

Vreau să vă gândiţi şi să vă întrebaţi
ce vă defineşte pe voi.

Cine sunteţi? Originea voastră?
Trecutul? Prietenii?

Ce anume?
Ce vă defineşte ca persoană?

Mie mi-a luat ceva timp
ca să înţeleg.

Mult timp am crezut
că mă defineşte aspectul fizic.

Că picioarele subţiri,
mâinile subţiri şi faţa mea sunt urâte.

Credeam că sunt dezgustătoare.

Uram trezitul de dimineaţă
când mă uitam în oglindă gândind:

„Cum aş putea să scap de sindrom?

Viaţa mea ar fi fost mai uşoară fără el.

Aş fi arătat ca alţi copii;

nu ar fi trebuit să-mi cumpăr haine
cu Dora Exploratoarea.

Şi nici să cumpăr haine extravagante
ca să fiu ca şi copiii populari.”

Îmi doream şi mă rugam şi speram
şi mă străduiam

ca următoarea dimineaţă să fiu altfel
şi să nu mă mai lupt cu toate astea.

Asta voiam în fiecare zi
şi în fiecare zi eram dezamăgită.

Există oameni minunaţi care mă ajută

şi nu mă compătimesc niciodată
şi sunt acolo când sunt tristă.

Ei râd cu mine şi m-au învăţat,
că în ciuda acestui sindrom

şi a lucrurilor dificile,
asta nu mă defineşte.

Mi-a fost dată o viaţă la fel ca şi vouă.

Voi vă conduceţi viaţa.

Voi decideţi dacă mergeţi
pe un drum greşit sau nu.

Voi sunteţi cei
care decideţi ce vă defineşte.

Şi poate fi dificil
să îţi dai seama ce te defineşte.

Pentru că sunt momente în care sunt
atat de enervată şi frustrată şispun:

„Nu îmi pasă ce mă defineşte!”

Am găsit în liceu un video
postat de cineva,

care mă desemna cea mai urâtă femeie.

Opt secunde şi vizualizat
de un milion de ori.

Fără sunet cu mii de comentarii
care spuneau:

„Lizzie te implorăm fă-ne o favoare
şi termină cu viaţa asta.”

Cum ar fi dacă v-ar spune cineva asta,

persoane străine.

Am plâns şi eram pregătită să ripostez
când mi-am dat seama

şi m-am gândit: „O las baltă.”

Am realizat că am viaţa în mâinile mele.

Puteam alege să o fac mai bună
sau cu adevărat rea.

Aş putea să fiu recunoscătoare
pentru lucrurile pe care le am

şi acestea să mă definească.

Nu pot vedea cu ambii ochi,
dar văd cu celălalt.

Mă îmbolnăvesc cam des,
dar am părul frumos.

(Râsete)

(Publicul) Aşa este!

Mulţumesc.
De voi îmi place cel mai mult.

(Răsete)

(Lizzie râde) Mi-am pierdut şirul!

(Răsete)

Unde rămăsesem?

(Publicul) La părul tău!

Păr! Păr! Da. Mulţumesc.

Deci pot să aleg să fiu fericită
sau supărată şi să mă plâng

dar am realizat apoi:

O să mă las definită de oamenii ăştia?

De cei care îmi spun „Împuşcă-te?”

Nu. Scopurile mele,
succesul şi realizările

vor fi cele care mă definesc.

Nu fizicul meu, nici faptul
că am deficienţe de vedere

şi nici sindromul ăsta.

Şi mi-am spus că mă adun
şi o să fac tot ce pot să îmi fie mai bine

pentru ca să le arăt oamenilor acelora

care au glumit, m-au şicanat
m-au numit urâtă şi monstru

că sunt mai bună şi să le transmit:

Ştiţi ceva?

Lucrurile negative pe care le spuneţi
le voi transforma

şi le voi folosi ca pe o scară
să îmi ating scopurile.

Şi asta am făcut.

Mi-am dorit să devin
vorbitor motivaţional,

să scriu o carte, să termin facultatea,
să am propria familie şi carieră.

Au trecut opt ani şi

sunt încă vorbitor motivaţional.

Mi-am îndeplinit primul scop.

Am vrut să scriu o carte:
peste câteva sâptâmâni

voi preda manuscrisul pentru a treia.

(Aplauze)

Am vrut să termin facultatea şi am reuşit.

(Aplauze)

Diploma este în Ştiinţele Comunicării
de la Universitatea din San Marcos, Texas.

şi am specializare secundară în engleză.

Am vrut să îmi folosesc
experienţa de viaţă la absolvire,

dar profesorilor nu le-a plăcut asta.

Mi-am dorit
să am propria famile şi carieră.

La partea cu familia mai am de lucru,
iar la cea cu cariera simt că e bine,

având în vedere că atunci când am decis
să fiu vorbitor motivaţional

m-am aşezat la calculator,
am căutat pe Google:

„Cum să fii vorbitor motivaţional.”

(Râsete)

Nu glumesc.

Am muncit mult. Cei care îmi spuneau
că nu pot face ceva, de fapt m-au motivat.

Am folosit negativitatea lor
ca motivaţie pentru mine.

Folosiţi asta. Folosiţi-o!

Folosiţi negativitatea de care aveţi parte
în viaţa voastră pentru a deveni mai buni,

pentru că vă garantez
– vă garantez –

veţi câştiga.

În final vreau să vă întrebaţi din nou.

Vreau să plecaţi de aici
întrebâdu-vă ce vă defineşte.

Dar amintiţi-vă: curajul începe cu asta.

Mulţumesc.

(Aplauze)