Urmările îngrozitoare ale întâlnirii cu moartea

În aprilie 2003, în timp ce începea instalarea trupelor americane în Bagdad, un proiectil a explodat în clădirea în care se afla scriitorul și reporterul de război Jean-Paul Mari. În acel moment se găsi față în față cu moartea, făcând apoi cunoștință cu o fantomă care îi bântuie pe toți cei care-și riscă viețile pe câmpurile de luptă încă de la începutul vremii. „Ce vă ucide fără să lase cicatrici vizibile?” se întreabă Mari. Noi îl cunoaștem sub numele de „stres post-traumatic” -- sau, așa cum îl descrie Mari, întâlnirea cu neantul morții. În acest discurs, el va căuta răspunsuri despre condiția umană, mortalitate și despre cea mai profundă psihoză a traumatismului lăsat de oroare.

În ziua aceea, 8 aprilie 2003,

eram la Bagdad pentru a face un reportaj
despre războiul din Irak.

Chiar atunci americanii intrau
cu tancurile în Bagdad

și noi eram câțiva jurnaliști
în hotelul Palestina,

și ghinionul nostru era
că războiul venea înspre noi,

sub noi, în fața ferestrelor noastre.

Bagdad era plin de fum negru,
de benzină care duhnea.

Nu se vedea nimic acolo,
dar se vedea ce se întâmpla.

Iar eu trebuia
să scriu un articol, evident.

Exact în ziua în care se petrece totul
trebuie să scrieți articolul.

Așadar, eram în camera mea
de la etajul 16,

pregătindu-mă să scriu,
și din când în când mergeam la geam

ca să văd ce se întâmplă.

Apoi, la un moment dat,
am simțit un șoc violent.

Trecuseră trei săptămâni
de când fuseserăm bombardați

cu rachete și bombe de jumătate de tonă,

dar în momentul acela
am simțit șocul înăuntrul meu.

Mi-am spus „A fost prea aproape!”

Și am coborât ca să văd ce se întâmpla.

Am coborât la etajul 15 ca să mă uit,

și am văzut oameni care urlau
pe coridoare, jurnaliști,

și am intrat într-o cameră

și mi-a dat seama că acea cameră
fusese lovită de un proiectil.

Cineva era rănit,

iar lângă geam era un om

care era cameraman
și se numea Taras Protsuyk,

care era culcat pe burtă.

Era o vreme când lucram într-un spital,
așa că am dat o mână de ajutor.

L-am întors pe spate,
și când am făcut asta,

era deschis de la stern
până la osul pubian, dar n-am văzut nimic.

Vedeam o pată albă, sidefată,
strălucitoare, care mă orbea

și nu înțelegeam nimic.

Apoi pata a dispărut
și am văzut rana, care era foarte gravă.

L-am pus într-o pătură împreună cu alții,

l-am coborât cu un lift
care se oprea la fiecare etaj, 15 etaje,

și l-am pus într-o mașină
care l-a dus la spital.

A murit în drum spre spital.
iar cameramanul spaniol, Jose Couso,

care era la etajul 14
și care a fost la rândul lui lovit,

pentru că obuzul lovise
între cele două etaje,

a murit pe masa de operație.
Când m-am întors,

odată ce mașina plecase,
eu mai aveam un articol de scris,

pe care trebuia să-l scriu.
Așa că m-am prezentat la...

M-am întors în holul hotelului
și aveam brațele pline de sânge,

iar acolo m-a oprit un irakian

ca să-i plătesc taxa pe cele 10 zile
cu care întârziasem,

dar l-am respins.
Și mi-am spus:

„Neapărat, pune asta deoparte.
Pune-o deoparte!

Dacă vrei să scrii,
trebuie să te debarasezi.”

Asta am făcut. Am urcat
și mi-am scris articolul

pe care l-am trimis.
Dar apoi,

pe lângă faptul că-mi pierdusem confrații,

mai era ceva care mă deranja.

Revedeam pata aceea
strălucitoare, sidefată,

și nu înțelegeam ce însemna.

Războiul a trecut...

Mai târziu, mi-am spus că nu este posibil.

Nu se poate să nu știu ce s-a întâmplat.

Fiindcă nu era prima dată,

mai ales nu pentru mine,

care văzusem lucruri
de genul acesta la alții

în 20 sau 35 de ani de reportaje.

Am văzut lucruri care m-au afectat,
dar, spre exemplu,

în Liban am cunoscut un om,

veteran, care avea 25 de ani,
5 ani de război,

deci era un veteran.
Îl urmam peste tot!

Era cineva care se târa noaptea
cu o siguranță extraordinară.

Era un mare soldat, unul adevărat!
Așadar, îl urmam

fiindcă știam
că suntem în siguranță cu el.

Într-o zi, mi-a zis

că voia să joace cărți în cazarmă

și că intrase cineva
care-și descărcase arma,

Glonțul plecase și simpla deflagrație,
simpla împușcătură,

l-a proiectat sub masă ca pe un copil!

Tremura, era panicat!
Și că, de atunci, nu putuse niciodată

să se ridice și să lupte. Și a terminat.
L-am regăsit mai apoi

lucrând ca dealer la cazinoul din Beirut
pentru că nu putea să doarmă,

deci era un loc de muncă
potrivit pentru el.

Așadar, m-am întrebat
„Ce este acest lucru

care vă poate ucide fără răni vizibile?
Ce se întâmplă?

Ce este acest lucru necunoscut?”

Și este prea des întâlnit ca să fie

din întâmplare.
Așa că am început să investighez.

Este tot ce știu să fac.
Am început să investighez

și să consult cărți, psihiatrii,
muzee, biblioteci și-așa mai departe.

Și atunci am descoperit
că existau oameni care știau asta,

adesea psihiatrii militari,
și că ne confruntam

cu ceva ce numim „traumă”,

iar americanii îl numesc PTSD,
traumă, nevroză traumatică.

Era ceva existent,
dar despre care nu vorbeam niciodată.

Și ce este, de fapt, această traumă?

Ei bine, este o întâlnire cu moartea.

Nu știu dacă ați văzut-o față în față.
Nu mă refer la cadavre,

nu vorbesc de trupul bunicului
pe un pat de spital. Nicidecum.

Sau de cineva care s-a răsturnat
pe șosea.

Vorbesc de întâlnirea cu neantul morții.

Iar acest lucru ne este interzis.

Anticii spuneau că nici soarele,
nici moartea nu se privesc direct.

Omul nu are dreptul să vadă
neantul morții față în față.

Iar când asta se întâmplă,
poate să rămână neobservat un timp,

zile, săptămâni, luni, uneori ani.

Iar apoi, deodată, erupe,
fiindcă este un lucru

care a intrat în subconștient.
Este un fel de fereastră despărțitoare

între o imagine și minte,
care rămâne în interiorul creierului,

care a intrat și care va ocupa
tot spațiul din creierul nostru.

Astfel, avem bărbați și femei

care încep să nu mai doarmă,

și care au atacuri de panică oribile!

Este panică! Nu o mică sperietură.

Deodată, nu vor să mai doarmă,
pentru că atunci când o fac

au în fiecare noapte același coșmar,
aceeași viziune.

Ce este viziunea?
Ei bine, viziunea

este pentru un soldat

care intră într-o clădire

și care este față în față cu un alt soldat
care-l ochește,

vede tunul, vede țeava.

Și acest tun devine deodată
imens, se deformează,

devine uriaș, înghite tot.

Și el spune apoi: „Am văzut moartea,
m-am văzut mort, sunt mort.”

Și din acel moment, el știe că este mort.

Nu este o percepție,
el este convins că este mort.

În momentul acela, cineva vine,
altul pleacă,

tunul nu trage, nu contează,
în momentul acela el este mort.

Poate să vină și un miros
de groapă comună.

Am văzut destule în Rwanda.

Poate fi vocea unui prieten care strigă,

care este pe cale să se omoare.
Pentru el, nu putem face nimic.

Se aude acea voce. Așadar,
în toate nopțile timp de săptămâni întregi

pentru luni de zile, omul se va trezi.

În transă, panicat, terorizat ca un copil.

Am văzut bărbați plângând ca un copil,
văzând aceeași viziune.

Așadar, în creierul lor,

această viziune oribilă,

cea a neantului morții,

pe care o numim un analogon,

este o viziune care ascunde ceva,

care ocupă tot.

Nu mai poate face nimic,
absolut nimic.

Nu mai poate să lucreze,
nu mai poate să iubească.

Merge acasă, dar nu recunoaște pe nimeni,
nici măcar pe el însuși.

Se ascunde, rămâne în casă,
se închide în sine.

Am cunoscut unii care puneau
cutii de conserve afară

și monezi în cazul în care venea
sau trecea cineva pe acolo.

Și deodată vrea să moară, vrea să ucidă,

vrea să se ascundă, să fugă,

vrea să fie iubit, urăște oamenii,

și ceva îl invadează
de dimineața până seara,

și trăiește un calvar.

Și ceilalți nu înțeleg!

Ceilalți îi spun:
„Dar n-ai nimic! Ești bine,

nu ai răni. Ai fost și te-ai întors
de la război.”

Dar persoanele acelea suferă iadul
și unii se sinucid.

Suicidul înseamnă a fi cu agenda la zi,

pentru că-s deja mort.

Și mă sinucid, bine.
În plus, nu mă mai doare nimic.

Unii se sinucid,

alții-s sub poduri,

se iau de băutură...

Cu toții aveți în minte povestea
acelui bunic, acelui unchi,

sau acelui vecin care bea
și nu spunea nimic,

care era bătrân și-și bătea nevasta

și care a sfârșit căzând
în patima băuturii sau murind.

Și nimeni nu vorbește despre el.
De ce nu se vorbește despre asta?

Pentru că este tabu!
Nu putem vorbi,

căci omul nu are cuvinte
ca să exprime neantul morții.

Dar sunt alții care nu-l înțeleg!

Eu, când m-am întors

prima dată, mi-au spus:
„Uite, vine să ne povestească!”

Cină, față de masă albă,

lumânări, invitați.

„Haide, povestește-ne!”
Le-am povestit.

După 20 de minute, toată lumea
se uita ciudat la mine,

gazda avea nasul în scrumieră,

mă rog, a fost groaznic.

Și am înțeles că stricasem seara.

Acum nu mai povestesc,
dar oricum nu suntem gata să ascultăm.

Spunem „Oprește-te!”

Se întâmplă rar? Nici vorbă,
este ceva foarte întâlnit!

O treime dintre soldații morți în Irak...
Scuzați-mi scăparea.

O treime din soldații irakieni,
americani în Irak, suferă de PTSD.

În 1939, încă erau în spitale
de psihiatrie englezești

200 000 de soldați
din Primul Război Mondial.

În Vietnam, au fost 54.000 de morți.
Americani.

În '87, guvernul american a identificat
102.000, de două ori mai mulți.

102.000 de acte de suicid
comise de veterani.

De două ori mai multe decât în Vietnam.

Deci, înțelegeți că este ceva
care acoperă totul!

Nu numai războaiele moderne,
ci și cele antice.

Găsim asta în textele vechi.
Este scris,

dar de ce nu vorbim despre asta?

De ce nu se vorbește despre asta?
Pentru că problema este

că dacă acest om nu vorbește,
îl paște o catastrofă.

Singura modalitate de vindecare,

căci singura veste bună aici
este că se poate vindeca:

Țipătul lui Munch, al lui Goya...
Da, se poate vindeca!

Singura metodă de a vindeca
această traumă,

această întâlnire cu moartea,
care vă șochează, vă îngheață, vă ucide,

este de a vorbi despre ea.

Anticii spuneau:

„Nu supraviețuim decât prin limbaj.”

Dacă nu există limbajul,
nu mai există nimic.

Este singurul motiv
pentru care suntem oameni.

Și în fața acestei viziuni a ororii,

care nu are cuvinte,

pentru că este doar o viziune
a neantului care ne obsedează,

singurul mod de a scăpa de ea

este de a o transpune în cuvinte.

Pentru că acești oameni de simt excluși
din umanitate. Nu vrei să-i mai vedem,

iar ei nu vor să mai vadă pe nimeni.

Se simt murdari, contaminați, rușinați.

Cineva spunea: „Doctore, știți...

Eu nu mai merg cu metroul,

de teamă că oamenii văd
toată oroarea din mine,

din ochii mei.”

Altul îmi spunea...

Avea o boală de piele teribilă
și a stat 6 luni la dermatologie,

a trecut prin multe spitale,
iar apoi, într-o zi, a zis

că vrea să meargă la psihiatrie.

Și i-a spus psihiatrului

la a doua ședință...

Boala era de sus până jos.

A fost întrebat: „Dar de ce sunteți așa?”

Și omul i-a răspuns: „Pentru că sunt mort,
deci mă descompun.”

Deci vedeți că este ceva care ajunge
până în adâncurile ființei.

Pentru a se vindeca, trebuie să vorbească,
trebuie să adauge cuvinte ororii,

cuvinte care să o îmblânzească,
să ajungă să discute din nou despre ea.

Trebuie să privească moartea în ochi,

iar dacă reușește să facă asta,
dacă vorbește despre acele lucruri,

în acel moment, puțin câte puțin,
lucrând cu vorbele,

ajunge să-și recupereze partea umană.

Și este important! Tăcerea ne omoară!

Ce vrea să spună asta?
Vrea să spună că, după toate acestea,

desigur, ne-am pierdut
insuportabila ușurătate a ființei,

am pierdut sentimentul eternității
care dă prezență,

iar dacă sunteți acolo, e bine,

înseamnă că puteți fi convinși

că sunteți eterni! Nu sunteți!

Altfel nu ați mai fi acolo,
ați spune: „La ce bun?”

Ei bine, ei au pierdut
acest sentiment de eternitate.

Și-au pierdut lejeritatea.
Dar au regăsit altceva!

Dacă reușim să privim moartea în ochi,

și, în loc să tăcem și să ne ascundem,
noi să o înfruntăm,

vom avea bărbați și femei
pe care-i cunosc - Michaël din Rwanda,

Carole din Irak, Philippe din Congo.
Toți acești oameni pe care i-am cunoscut,

Sorj Chaldenon, care este acum
un mare scriitor,

care a renunțat la jurnalism
după o traumă.

Am patru sau cinci prieteni
care s-au sinucis,

care n-au supraviețuit traumelor.

Ei bine, dacă reușim
să privim moartea în ochi,

dacă noi, muritorii,

căci noi știm când suntem muritori,

dacă noi reușim să o înfruntăm
și să o îngropăm

sub tărâmul cel mai necunoscut
dintre toate,

pentru că nimeni nu a văzut-o.

Dacă reușim să punem lucruri
deasupra ei,

da, putem muri, supraviețui și învia,

dar mult mai puternici decât înainte.
Mult mai mult.

Mulțumesc.

(Aplauze)